Cassation annulled for failure to articulate legal grounds: delictual liability claim barred by prior contractual debt declaration in insolvency

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursului, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secţia Civilă la 18 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.A. şi C., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea acestora la plata sumei de 567.609.71 RON, reprezentând prejudiciul cauzat prin faptele culpabile precum şi a accesoriilor aferente, calculate până la momentul plăţii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 219-224 C. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 1357-1359 C. civ.

Prin întâmpinare au fost invocată excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei de interes.

Prin încheierea pronunţată la 04.06.2019, Tribunalul Vaslui, secţia Civilă a respins cererea reclamantei de modificare a acţiunii, prin chemarea în judecată şi a altor persoane în calitate de pârâţi, a suspendat judecata cauzei în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei şi a disjuns cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul C., formând dosarul nr. x/2019.

Urmare a îndeplinirii integrale a obligaţiilor prevăzute în planul de reorganizare şi reinserţia societăţii B. S.A. în activitatea economică, Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, la cererea pârâtei, prin încheierea pronunţată la 08.12.2020, a dispus redeschiderea judecăţii dosarului nr. x/2018, reţinând că motivul care a determinat suspendarea judecaţii a încetat.

Prin sentinţa civilă nr. 697 din 26 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Vaslui, secţia Civilă a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâta B. S.A., ca neîntemeiată; a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A, ca inadmisibilă şi a obligat reclamanta la plată către pârâtă a sumei de 5.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost promovată şi obligarea intimatei - pârâte la plata cheltuielilor de judecată, din fond şi apel.

Prin decizia civilă nr. 483 din 20 octombrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 697/26.05.2021, pronunţată de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, hotărâre pe care a păstrat-o, şi a dispus obligarea apelantei-reclamante la plata către intimata-pârâtă B. S.A. a sumei de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului şi, în consecinţă, admiterea acţiunii astfel cum a fost promovată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată din fond, apel şi recurs.

În motivare, recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit legea, fiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Detaliind, susţine recurenta-reclamantă că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, în speţă instituţia răspunderii civile, raportat la dispoziţiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, reţinând că, în cazul în care între părţi există un contract din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, cel păgubit are calea acţiunii în răspundere contractuală şi nu a acţiunii în răspundere delictuală.

În acest sens, arată că, deşi instanţa de apel, în analizarea cererii de apel, a avut în vedere excepţia de la regulă, respectiv situaţia în care neexecutarea contractului constituie în acelaşi timp o infracţiune, cel păgubit are posibilitatea de a opta între acţiunea în răspundere civilă contractuală şi cea delictuală, greşit a reţinut că recurenta-reclamantă, prin formularea cererii de declaraţie de creanţă în cadrul procedurii insolvenţei societăţii B. S.A., a optat pentru răspunderea contractuală şi, drept urmare, nu mai poate urma altă cale, raportat şi la faptul că, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, o acţiune în răspundere delictuală formulată de un creditor pentru sume admise în procedura insolvenţei şi reduse prin planul de reorganizare, este inadmisibilă.

Mai susţine autoarea recursului că, atât instanţa de fond cât şi cea de apel, nu au ţinut cont de momentul constituirii ca parte civilă în cadrul dosarului penal, coroborat cu data declaraţiei de creanţe şi data aprobării, respectiv modificării planului de reorganizare al societăţii B. S.A.

Astfel, pe de o parte, arată că, la momentul deschiderii procedurii insolvenţei împotriva pârâtei (sentinţa civilă nr. 555/F din 12.09.2012, pronunţată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x/2012), aceasta nu avea cunoştinţă de existenta dosarului penal nr. x/2011, cererea de înscriere la masa credală a pârâtei debitoare în insolvenţă fiind făcută 16.10.2012, astfel că nu poate fi pusă în discuţie o opţiune între răspunderi, declaraţia de creanţă fiind greşit considerată de instanţa de apel drept o veritabilă cerere de chemare în judecată întemeiată pe răspundere civilă contractuală iar, pe de altă parte, planul de reorganizare a fost confirmat prin sentinţa nr. 303/06.09.2016 şi ulterior modificat, prin sentinţa civila nr. 1281/13.09.2017, ambele pronunţate de Tribunalul Vaslui.

Cu privire la dosarul penal nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Vaslui, privind pe învinuitul C., administrator al societăţii B. S.A., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 8 alin. (1) si art. 9 alin. (1) lit. b) si c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, arată autoarea recursului faptul că, în cursul cercetărilor, s-a constituit parte civilă pentru suma de 567.609,71 RON (suma de 401.969,71 RON pentru Contractul de credit nr. x/09.03.2012, respectiv 165.640 RON pentru Contractul de credit nr. x/26.06.2012).

De asemenea, arată că, prin Ordonanţa de clasare din 04.06.2018, comunicată la 21.06.2018, cu privire la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, s-a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., respectiv că fapta nu este prevazută de legea penală, întrucât nu a fost comisă în scopul obţinerii unui folos patrimonial injust, B. S.A. îndeplinind condiţiile legale de eligibilitate cerute de H.G. nr. 838/2010, precum şi faptul că s-a menţinut măsura asigurătorie a sechestrului dispusă prin Ordonanţa procurorului din 11.05.2018 asupra sumei de 1.876,938 RON aflată în contul B. S.A., măsură care, în temeiul dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. a) teza finală C. proc. pen., încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei.

Având în vedere soluţia din Ordonanţa de clasare, văzând şi prevederile art. 27 alin. (2) C. proc. pen., susţine autoarea recursului că promovarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală în temeiul art. 1357 - 1359 C. civ. este admisibilă faţă de prejudiciul rămas nerecuperat, sumele încasate în cadrul derulării planului de reorganizare fiind imputate asupra altor credite.

Invocând jurisprudenţa secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deciziile nr. 2905/27.09.2013, respectiv nr. 1558/04.10.2016, arată recurenta-reclamantă că raportul dintre răspunderea civilă delictuală şi cea contractuală este cel de la general la special, în sensul că răspunderea delictuală reprezintă dreptul comun al răspunderii civile. Astfel că, dacă într-o situaţie dată nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, în măsura în care s-a produs un fapt ilicit culpabil, operează răspunderea delictuală pentru repararea prejudiciului.

Or, nerespectarea obligaţiilor contractuale prin declararea necorespunzătoare a efectivului de păsări vândute, consideră recurenta- reclamantă că reprezintă un caz de culpă, ce se subscrie obligaţiilor prevăzute de art. 8.1 din convenţiile de credit, cu următorul conţinut: "Prezentarea de către client de documente şi/sau furnizarea de informaţii şi declaraţii incomplete/false şi/sau omisiunea de a comunica Băncii documente şi informaţii în scopul de a induce în eroare Banca". Mai arată recurenta-reclamantă că instanţa de apel, prin menţinerea soluţiei pronunţate de prima instanţă, de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, a dat o interpretare netemeinică şi nelegală acestei excepţii.

În acest sens, înţelege să evoce aspecte doctrinare cu privire la deosebirea dintre răspunderea contractuală şi cea delictuală, cu privire la posibilitatea opţiunii între acţiunea contractuală şi cea delictuală, arătând totodată, că în practica judiciară s-a conturat atât regula potrivit căreia, în cazul în care între părţi a existat un contract din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil a se apela la răspunderea delictuală, ci doar la cea contractuală, cât şi excepţia ca, în cazul în care neexecutarea contractului reprezintă în acelaşi timp şi o infracţiune, persoana prejudiciată poate alege între acţiunea civilă contractuală şi cea delictuală.

De asemenea, susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (2) C. proc. pen., atunci când partea prejudiciată înţelege să alăture acţiunea civilă celei penale, se aplică regulile răspunderii civile delictuale şi nu ale celei contractuale, iar din momentul în care partea a făcut această alegere, nu mai poate reveni asupra ei decât în cazul în care instanţa civilă a fost sesizată mai înainte de începerea procesului penal şi nu a fost pronunţată nicio hotărâre.

Mai arată recurenta-reclamantă faptul că, potrivit normelor procesual penale ale art. 28 alin. (1) teza a doua, instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, ceea ce reprezintă, în accepţiunea sa, o deplasare a concepţiei noului cod de la teoria unicităţii culpei penale şi civile, la teoria dualităţii acestor culpe şi, în atare condiţii, instanţa civilă poate constata existenţa unei culpe civile a inculpatului, chiar dacă instanţa penală nu a constatat existenţa unei culpe penale a acestuia.

În încheiere, raportat la situaţia de fapt, consideră că nu poate fi reţinută motivaţia instanţelor de fond şi apel privind admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere că prejudiciul nu a fost recuperat, iar în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 219 - 224 C. civ. şi art. 1357 1359 din acelaşi act normativ, solicitând admiterea recursului, iar în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost promovată.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., art. 483 - 500 şi urm. din C. proc. civ.

La 13 ianuarie 2023, astfel cum atestă dovezile de înmânare aflate la dosar, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.A.

La 13 februarie 2023 (a se vedea corespondenţa electronică de la fila x, respectiv plicul aflat la fila x purtând ştampila cu data poştei), intimata-pârâtă, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţiile tardivităţii, netimbrării (invocând faptul că până la momentul formulării întâmpinării nu a avut acces la lucrările dosarului şi nu a putut verifica dacă recursul a fost formulat în termen, respectiv dacă este legal timbrat) şi excepţia nulităţii recursului (invocând nemotivarea acestuia/neîncadrarea criticilor în niciunul dintre motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), solicitând, în principal, admiterea excepţiilor, respingerea recursului ca tardiv formulat, respectiv anularea acestuia ca netimbrat, iar în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. anularea recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

La 21 februarie 2023, astfel cum atestă dovada de înmânare aflată la fila x, întâmpinarea a fost comunicată la sediul social al recurentei.

La 24 februarie 2023, recurenta-reclamanta A. S.A. a depus, în termen legal, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, reiterând întregul conţinut al cererii de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 25 mai 2023, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu şi-au exprimat poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere cu privire la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţiile netimbrării, tardivităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, constată următoarele:

Analizând excepţia netimbrării recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, instanţa supremă o va respinge, întrucât recursul este legal timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 RON, conform art. 25 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013, dovada achitării taxei regăsindu-se la dosarul de recurs.

Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii depunerii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, constatând că recursul a fost declarat şi motivat cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I C. proc. civ., având în vedere că decizia atacată a fost comunicată recurentei-reclamante la 25 noiembrie 2022, iar cererea de recurs a fost depusă la 21 decembrie 2022, la serviciul de curierat rapid, fiind înregistrată la Curtea de Apel Iaşi la 22 decembrie 2022 (dosar recurs), în condiţiile în care termenul de recurs s-ar fi împlinit la 27 decembrie 2022, marţi, zi lucrătoare.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cercetând cererea de recurs, instanţa supremă reţine că, nemulţumirea recurentei-reclamante rezidă în aceea că, deşi acţiunea a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a pârâtei, instanţa de apel, menţinând soluţia pronunţată de instanţa de fond, de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, nu a analizat condiţiile răspunderii civile delictuale, considerând că, prin formularea declaraţiei de creanţă în cadrul dosarului de insolvenţă al pârâtei, cerere ce are valoarea unei cereri de chemare în judecată întemeiată pe răspunderea contractuală, aceasta şi-a exprimat opţiunea pentru răspunderea contractuală, nemaiputând urma calea unei acţiuni în răspundere delictuală, iar raportat la dispoziţiile Legii nr. 85/2006, a concluzionat că o acţiune în răspundere delictuală formulată de un creditor pentru sume admise în procedura insolvenţei şi reduse prin planul de reorganizare, este inadmisibilă.

Se constată că, deşi autoarea recursului şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în realitate, invocarea acestor motive de casare este pur formală, neputând fi reţinută existenţa unei motivări propriu-zise a cererii de recurs, în sensul exigenţelor prevăzute de dispoziţiile art. 483 alin. (3) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

În concret, în ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa supremă constată că recurenta nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării deciziei instanţei de apel, în cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare amintit, respectiv dacă hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, dacă hotărârea cuprinde motive contradictorii, ori dacă cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Nici în ceea ce priveşte invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta nu a formulat, în concret, critici de nelegalitate care să poată fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare.

Astfel, cu toate că a invocat dispoziţiile art. 219-244 C. civ. şi ale art. 1357-1359 C. civ. privind condiţiile necesare a fi îndeplinite în vederea atragerii răspunderii delictuale, argumentele recurentei vizează, în realitate, fondul pretenţiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată. Or, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca inadmisibilă, cauza nefiind cercetată pe fond, în sensul stabilirii existenţei unei fapte ilicite, a prejudiciului, legăturii de cauzalitate şi vinovăţiei pârâtei.

Totodată, se constată că recurenta critică chestiuni de fapt, aspecte de temeinicie ale cauzei, afirmând că ceea ce au nesocotit atât prima instanţă şi cea de apel, a fost momentul constituirii ca parte civilă în cadrul dosarului penal, coroborat cu data declaraţiei de creanţă şi datele aprobării, respectiv modificării planului de reorganizare, aspecte ce nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

Or, recursul urmăreşte verificarea conformităţii deciziei atacate cu normele de drept aplicabile, stabilirea situaţiei de fapt pe baza analizării probatoriului fiind atributul instanţei devolutive.

În altă ordine de idei, comparând cererea de recurs cu cererea de apel, se constată că o mare parte din aşa-zisele critici de nelegalitate nu reprezintă altceva decât o reluare a susţinerilor şi argumentelor formulate în calea de atac devolutivă a apelului declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe, însă, chiar dacă ne aflăm în situaţia în care, prin decizia instanţei de apel, a fost menţinută soluţia primei instanţe, criticile de nelegalitate trebuiau să vizeze exclusiv considerentele instanţei de apel, fiind necesar ca autoarea recursului să arate, în concret, în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de însăşi instanţa de apel.

Astfel, având în vedere că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv, motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este formal invocat, recurenta urmărind, prin reluarea criticilor cenzurate de instanţa de apel, o nouă verificare şi interpretare a celor susţinute în faţa instanţei de apel.

Prin urmare, susţinerile recurentei-reclamante prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine că au fost indicate şi dispoziţiile Legii nr. 85/2006, însă recurenta nu a arătat, în concret, în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din acest punct de vedere, limitându-se la a susţine că, deşi instanţa de apel a analizat apelul din perspectiva situaţiei în care, dacă neexecutarea contractului constituie în acelaşi timp o infracţiune cel păgubit are posibilitatea de a opta între acţiunea în răspundere contractuală şi cea delictuală, a considerat că prin formularea declaraţiei de creanţă în cadrul procedurii insolvenţei B. S.A., reclamanta a optat pentru răspunderea contractuală şi, prin urmare, nu mai poate urma altă cale.

Or, pentru ca un astfel de demers judiciar să fie analizat din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, este necesar nu numai ca autorul recursului să indice norma de drept material pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci acesta trebuie să arate, în concret, şi în ce mod instanţa de apel a nesocotit acea normă, dezvoltând critici de nelegalitate care să vizeze efectiv considerentele deciziei recurate.

Prin urmare, în lipsa unor critici care să vizeze considerentele instanţei de apel, instanţa de recurs nu se poate substitui recurentei, formulând în locul său critici de nelegalitate care să vizeze în mod concret considerentele instanţei de apel.

Concret, criticile formulate prin cererea de recurs ignoră considerentele pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia. Astfel, instanţa de prim control judiciar nu a reţinut, ca fine de neprimire a acţiunii în daune, neîndeplinirea condiţiilor legale pentru ca partea să poată opta în favoarea răspunderii delictuale, în detrimentul celei contractuale. Dimpotrivă, considerentele decizorii vizează descărcarea debitoarei de orice obligaţii anterioare confirmării unui plan de reorganizare în procedura specială a insolvenţei.

Prin urmare, majoritatea criticilor formulate prin cererea de recurs sunt străine de considerentele hotărârii atacate.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

În considerarea celor ce preced, nefiind identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., văzând că recurenta-reclamantă A. S.A. nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 483/2022 din 20 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile netimbrării şi tardivităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă B. prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 483/2022 din 20 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.