Exclusive territorial jurisdiction for claims against consumers based on factual domicile rather than registered address

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 07.06.2022 pe rolul Judecătoriei Buftea, sub dosar nr. x/2022, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 21.382,44 RON, reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei prin consum fraudulos.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9, art. 194-204, art. 223 alin. (3), art. 351-358 C. proc. civ. art. 1349, art. 1357-1371 C. civ. şi Legea nr. 123/2012.

În şedinţa publică din 29.11.2022, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale, reţinând cauza în pronunţare asupra excepţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 18523 din 14.12.2022, pronunţată în dosar nr. x/2022, Judecătoria Buftea a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, potrivit art. 121 C. proc. civ., cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului, dispoziţiile art. 126 alin. (2) din acelaşi cod rămânând aplicabile. Sub acest aspect, instanţa a constatat că, potrivit extrasului din baza de date D.E.P.A.B.D., ataşat la dosar la fila x, pârâta figurează cu domiciliul în oraşul Cisnădie, judeţul Sibiu.

Cauza a înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu la 16.01.2023, sub dosar nr. x/2022.

Prin sentinţa civilă nr. 2479/2023 din 08.06.2023, Judecătoria Sibiu a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, a constatat intervenit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că, normele de competenţă aplicabile în cauza dedusă judecăţii sunt dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., cauza având ca obiect acţiune în răspundere civilă delictuală, nefiind cele prevăzute de art. 121 din acelaşi cod, ţinând seama de faptul că cererea nu a fost formulată de un profesionist împotriva unui consumator, deoarece raportul juridic dedus judecăţii izvorăşte dintr-o faptă ilicită, şi nu dintr-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator.

Instanţa are în vedere faptul că, în aplicarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., competenţa teritorială de soluţionare a cererilor ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit este alternativă între instanţa domiciliului pârâtului, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit fapta ilicită şi instanţa în raza căreia s-a produs prejudiciul, toate instanţele fiind deopotrivă competente să judece pricina. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 116 din Noul C. proc. civ. conferă reclamantului beneficiul alegerii instanţei la care înţelege să introducă acţiunea, astfel că aceea instanţă va deveni competentă să soluţioneze litigiul cu care a fost investită, în prezenta speţă această instanţă fiind Judecătoria Buftea, fapta ilicită fiind săvârşită în comuna Baloteşti, jud. Ilfov, care se află în raza de competenţă teritorială a Judecătoriei Buftea, potrivit Hotărârii de Guvern nr. 337/9 iulie 1993 privind stabilirea circumscripţiilor judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă judecătorii.

Totodată, a reţinut că, necompetenţa fiind de ordine privată putea fi invocată doar de către pârât, neputând fi invocată de către instanţă din oficiu.

Înalta Curte, sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 135 C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că instanţele învestite, respectiv Judecătoria Sibiu şi Judecătoria Buftea, s-au declarat deopotrivă necompetente din punct de vedere teritorial să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre aceste instanţe este competentă teritorial să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte reţine că instanţa a fost învestită cu un litigiu având ca obiect recuperarea prejudiciului cauzat reclamantei - operator de distribuţie - profesionist A. S.A. prin consumul fraudulos de energie electrică săvârşit de către pârâta, persoană fizică, B..

Potrivit art. 3 pct. 70 din Legea nr. 123/2012, "operator de distribuţie este orice persoană fizică sau juridică ce deţine, sub orice titlu, o reţea electrică de distribuţie şi care răspunde de exploatarea, de întreţinerea şi, dacă este necesar, de dezvoltarea reţelei de distribuţie într-o anumită zonă şi, după caz, a interconexiunilor acesteia cu alte sisteme, precum şi de asigurarea capacităţii pe termen lung a reţelei de a satisface un nivel rezonabil al cererii de distribuţie de energie electrică".

Conceptul de "consumator" este definit de art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 republicată, ca fiind "orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale".

Este vorba aşadar despre un raport litigios iniţiat de un profesionist împotriva unui consumator, astfel că în cauză îşi găseşte incidenţa art. 121 C. proc. civ., potrivit căruia cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului.

În primul rând, instanţa supremă reţine că dispoziţiile art. 121 C. proc. civ. reglementează o competenţă teritorială exclusivă, astfel încât, în cazul încălcării acesteia, sunt aplicabile dispoziţiile procedurale care reglementează necompetenţa de ordine publică, potrivit 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., instanţa sau părţile putând invoca excepţia necompetenţei în condiţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

În al doilea rând, reţine că textul de lege al art. 121 C. proc. civ. nu distinge în funcţie de obiectul cererii, astfel încât nici instanţele nu o pot face. Prin urmare, indiferent de obiectul şi cauza acţiunii (pretenţii derivând dintr-un contract, obligaţie de a face, despăgubiri dintr-un fapt ilicit, etc.), litigiul pornit de un profesionist împotriva unui consumator se judeca întotdeauna de instanţa de la domiciliul consumatorului.

Domiciliul persoanei fizice este unul din atributele de identificare, în spaţiu, a acesteia şi se caracterizează prin stabilitate, unicitate, obligativitate şi inviolabilitate. Scopul domiciliului este acela de a lega, din punct de vedere juridic, un individ de un anumit punct determinat în spaţiu.

De aceea, dispoziţiile art. 87 şi 88 din C. civ. fac referire nu doar la domiciliu, ci şi la reşedinţa persoanei fizice. Iar dispoziţiile art. 91 din acelaşi act normativ prevăd că "(1) Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate; (2) în lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor persoane; (3) Dispoziţiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune".

Înalta Curte reţine că scopul dispoziţiilor din C. civ., menţionate anterior, este acela ca părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă principiilor dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil.

Noţiunea de domiciliu trebuie înţeleasă într-un sens mai larg, interesând nu doar locuinţa statornică sau principală a pârâtului, ci adresa unde pârâtul locuieşte efectiv, în măsura în care ea a fost cunoscută de către terţele persoane interesate.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A. S.A. a învederat că solicită acoperirea prejudiciului produs prin consumul fraudulos de energie electrică înregistrat la imobilul din Baloteşti, str. x, jud. Ilfov, proprietatea pârâtei B.. Astfel, reclamanta a arătat că, urmare a unui control efectuat în calitate de operator de distribuţie la locul de consum din str. x, Baloteşti, jud. Ilfov, proprietatea pârâtei B., pentru verificarea conformităţii instalaţiei de alimentare cu energie electrică şi a grupului de măsurare a energiei electrice, a constatat o serie de nereguli ce intră sub incidenţa art. 92 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale.

Aşadar, în situaţia particulară a cauzei, ceea ce interesează, pentru determinarea instanţei competente teritorial să soluţioneze litigiul de faţă, este locuinţa în fapt a pârâtei, la data promovării acţiunii.

O astfel de interpretare este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că "domiciliu" se referă nu doar la spaţiul legal ocupat sau dobândit, ci şi la orice spaţiu de locuit, dacă există legături suficiente şi continue. Este adevărat că autorităţilor naţionale le revine, în primul rând, sarcina de a interpreta şi aplica normele de procedură, însă, un formalism excesiv în aplicarea acestora se poate dovedi contrar art. 6 alin. (1) din Convenţie, atunci când acesta se face în detrimentul uneia dintre părţi (a se vedea Mihola c. Letoniei, nr. 61655/00; Souvtransauto Holding c. Ucrainei, nr. 48553/99).

Împrejurarea că din informaţiile ce rezultă din evidenţele autorităţilor publice, informaţii solicitate din oficiu de instanţa de judecată, rezultă că domiciliul pârâtei ar fi în Cisnădie, este irelevantă în economia speţei deoarece, din punct de vedere procedural, ceea ce interesează este domiciliul de fapt şi efectiv. Noţiunea de domiciliu care interesează regulile procedurii civile în general, şi, implicit, competenţa de soluţionare a cererii pendinte, în particular, nu corespunde numai elementelor care interesează evidenţa populaţiei, ci se identifică cu noţiunea de domiciliu de fapt deoarece raţiunile pentru care legiuitorul a legat competenţa teritorială a instanţelor de adresa de domiciliu sau de reşedinţa pârâtului, urmăresc asigurarea şi respectarea dreptului la apărare şi facilitarea administrării probatoriului în vederea soluţionării cauzei.

Prin urmare, având în vedere că pretinsa faptă ilicită imputată pârâtei a fost săvârşită la locul de consum din loc. Baloteşti, jud. Ilfov, iar imobilul este proprietatea pârâtei, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., raportat la art. 121 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.