Penalty clause claim quashed and remanded after appellate court misapplied Civil Code interpretation rules.

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată sub numărul x/2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 16 iunie 2020, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. I.F.N. (numită, în continuare F.N.G.C.I.M.M) a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata de daune interese în cuantum de 754.097,17 RON, în baza clauzei penale stipulate la art. 12.3 alin. (3) din Convenţia cadru plafon de garantare nr. 156/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 212/03.02.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN în contradictoriu cu pârâta A. S.A. şi, în consecinţă, s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantului suma de 754.097,17 RON, cu titlu de daune interese prevăzute de art. 12.3 din Convenţia cadru - plafon de garantare nr. 156/2011 încheiată de părţi, precum şi suma de 11.145,97 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1192A/2022 din 14 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanta A. S.A., a fost schimbată în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Totodată, a fost obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 6.754,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (în primă instanţă şi apel).

Împotriva acestei decizii, recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a invocat faptul că decizia este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1267, art. 1268, art. 1538, art. 1539 şi art. 1270 C. civ., precum şi a art. 22 alin. (6) şi art. 394 şi art. 425 din C. proc. civ.. Totodată, a susţinut că decizia este dată cu nesocotirea prevederilor convenţiei dintre părţi, iar instanţa de apel nu a arătat motivele pe care se întemeiază.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că motivarea instanţei de apel nu este clară şi coerentă, fiind compusă parţial din motive contradictorii şi parţial din motive străine de cauză.

Recurentul-reclamant arată că, în raţionamentul instanţei privind stabilirea caracterului nejustificat al popririi, înfiinţate pentru încasarea garanţiei aferentă beneficiarului B. S.R.L., a cântărit decisiv faptul privitor la reintrarea sumelor poprite în patrimoniul recurentului, concluzionând instanţa de apel că, "niciun alt prejudiciu, în afara diminuării patrimoniului cu suma în discuţie, nu poate fi imaginat în sarcina garantului."

Astfel, recurentul consideră că instanţa de apel nu a înţeles cum se derulează raporturile contractuale dintre părţi şi ce drepturi şi obligaţii îşi asumă fiecare în etapa prevăzută de Convenţie, respectiv în etapele ce privesc strict garanţia asumată în favoarea beneficiarului şi în etapele ce privesc strict drepturile şi obligaţiile în relaţia Bancă - Fond.

Arată că sunt contradictorii considerentele instanţei prin care a reţinut că prevederile art. 12.3 alin. (3) vizează "exclusiv reintrarea sumelor poprite în patrimoniul intimatei-reclamante", iar, pe de altă parte, că aceste prevederi mai sunt incidente şi în alte situaţii, respectiv atunci când intimata-pârâtă manifestă un comportament excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe în raport cu recurentul.

În continuare, în raport de dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., susţine că instanţa a stabilit în mod nelegal că "(...) scopul urmărit de părţi a fost acela de a împiedica ieşirea din patrimoniul garantului a sumei de bani cu titlu de garanţie în alte situaţii decât cele convenite şi, de asemenea, de a conferi garantului posibilitatea ca, în situaţia nerespectării de către finanţator a obligaţiei de a se abţine a popri această sumă, să obţină reintrarea sumei în patrimoniul său. În acest sens, niciun alt prejudiciu, în afara diminuării patrimoniului cu suma în discuţie, nu poate fi imaginat în sarcina garantului".

Astfel, învederează că, potrivit art. 1270 C. civ., convenţia este legea părţilor şi trebuie dusă la îndeplinire întocmai, fapt ce conduce la concluzia că instanţa nu poate interpreta convenţia altfel decât potrivit înţelegerii explicite a părţilor şi nu poate impune alte reguli de aplicare a acesteia decât cele voite de părţi, întrucât o astfel de abordare conduce la modificarea contractului de către instanţă, fără suport legal.

În acelaşi sens, susţine că instanţa de apel nu a fost învestită în mod expres de niciuna dintre părţi să se pronunţe cu privire la modalitatea în care părţile au stabilit să efectueze plata garanţiei către intimata-pârâtă, precum şi faptul că, clauza de la art. 12.3 nu încalcă nicio normă de ordine publică şi are o cauză licită şi morală, părţile tranzacţionând asupra unor drepturi şi obligaţii cu privire la care pot dispune, drepturi şi obligaţii care privesc interesul propriu al acestora.

Dintr-un alt punct de vedere, recurentul susţine că, instanţa de apel a făcut afirmaţii care nu au legătură cu prezenta cauză şi care au fundamentat o soluţie viciată din punct de vedere al legalităţii hotărârii, atunci când a reţinut că "art. 12.3 alin. (3) din Convenţie nu poate avea decât semnificaţia protejării garantului împotriva încercării finanţatorului de a obţine plata garanţiei în alte condiţii decât cele contractuale (...), făcând referire la caracterul nejustificat al popririi, părţile au avut în vedere fondul raportului de garanţie", "prevederea contractuală de la art. 12.3 alin. (3) nu poate fi interpretată ca simplă declaraţie a garantului, comunicată finanţatorului, că garanţia nu ar fi datorată, s-ar impune părţii adverse şi ar determina caracterul nejustificat al popririi".

Mai mult, susţine că, instanţa de apel, fără a justifica în drept şi fără a arăta motivele pentru care toate apărările recurentului cu privire la incidenţa clauzei 12.3 alin. (3) din Convenţie au fost înlăturate, şi-a însuşit, fără a trece prin filtru propriu, apărările formulate de către intimata-pârâtă.

Prin raportare la faptul că decizia civilă recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei reflectată în dispozitivul hotărârii, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., solicită instanţei de recurs să constate că recurentului i-a fost încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, fiind în imposibilitate de a formula apărări în raport de soluţia de respingere a contestaţiei la executare.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susţine recurentul faptul că instanţa de apel a confundat în mod nepermis instituţia întoarcerii executării silite, prevăzută de art. 723 C. proc. civ., şi a substituit-o clauzei prevăzută de art. 12.3 alin. (3) din Convenţie, fără a avea niciun temei legal. Pornind de la această premisă eronată, instanţa, în mod nelegal, a concluzionat că scopul clauzei a fost acela "de a conferi garantului posibilitatea ca, în situaţia nerespectării de către finanţator a obligaţiei de a popri această sumă, să obţină reintrarea sumei în patrimoniul său".

În continuare, în încercarea de a-şi motiva soluţia prin raportare la art. 1539 C. civ., indică recurentul faptul că, instanţa de apel are următorul raţionament:

"Curtea reţine că, şi din perspectiva interpretării clauzei stipulate în art. 12.3 alin. (3) în Convenţie, suma solicitată prin cererea de chemare în judecată nu este datorată, deoarece clauza are în vedere exclusiv reintrarea sumelor poprite în patrimoniul intimatei-reclamante, fapt ce a fost realizat, prin executarea obligaţiei privind întoarcerea executării silite, dispusă prin decizia civilă nr. 2450/16.05.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016".

Raportat la aceste considerente, recurentul învederează că teza propusă de instanţa de apel este viciată şi încalcă în mod vădit art. 1267, art. 1268, art. 1270, art. 1538 şi art. 1539 C. civ.

Astfel, arată că, o primă critică vizează eroarea instanţei de apel referitoare la restituirea integrală şi voluntară a sumei poprite de către Finanţator, eroare care fragmentează iremediabil raţionamentul şi îl face lipsit de fundament legal. Învederează că, la cristalizarea acestui raţionament, instanţa ignoră într-un mod nepermis prevederile art. 723 C. proc. civ. şi soluţia pronunţată prin decizia civilă nr. 2450/16.05.2018 în dosarul nr. x/2016, hotărâre definitivă prin care Tribunalul Bucureşti a admis contestaţia recurentului şi cererea de întoarcere a executării silite. Precizează că restituirea sumei poprite nu a fost executată voluntar, ci plata către recurent a sumelor poprite în mod nelegal s-a efectuat în aplicarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Or, susţine recurentul, obligaţia cuprinsă în art. 12.3 alin. (3) din Convenţie asumată de intimată era aceea de a nu face - de a nu trece la executarea silită prin înfiinţarea de popriri - în două situaţii expres prevăzute, respectiv (i) când garanţiile au fost excluse din plafon conform art. 7.8 alin. (1) şi (2) din convenţie şi (ii) când Fondul a constatat neîndeplinirea obligaţiilor de plată şi a comunicat Băncii decizia. În toate celelalte situaţii de practică (de ex. nesoluţionarea cererii de plată a garanţiei), dispoziţiile art. 12.3 nu sunt incidente. Obiectul clauzei nu vizează restituirea vreunei sume, acest aspect fiind reglementat expres de către dispoziţiile legale în vigoare (art. 723 C. proc. civ.).

Învederează că nu poate fi primită nici concluzia potrivit cu care, "O interpretare contrară ar avea semnificaţia paralizării oricărei cereri de executare silită în scopul tranşării diferendului între părţi cu privire la condiţiile de plată a garanţiei, în condiţiile în care garanţia este asumată printr-un titlu executoriu ce nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, iar apărările privind fondul raportului juridic sunt permise în cadrul contestaţiei la executare, conform art. 713 alin. (2) C. proc. civ..".

Prin interpretarea propusă, şi anume că art. 12.3 alin. (3) din Convenţie s-ar referi la restituirea sumelor poprite, respectiv la "întoarcerea executării silite", consideră că instanţa de apel goleşte de orice efect juridic clauza şi, prin "paralizarea oricărei cereri de executare", pronunţă în fapt o anulare a acestei clauze, aspect cu care nu a fost învestită de niciuna dintre părţi.

Arată recurentul că Banca este liberă să formuleze cererea de executare silită, să obţină încuviinţarea executării silite de către instanţă, să transmită somaţia de executare, aşa cum de altfel a procedat, astfel că nu se susţine ideea că această clauză ar "paraliza orice cerere de executare". Banca nu este prohibită nici să ceară înfiinţarea popririi conturilor recurentului, dar formularea unei astfel de cereri înainte de soluţionarea contestaţiei la executare a recurentului o expune riscului plăţii de daune pe temeiul art. 12.3 alin. (3), în situaţia în care instanţa de executare va constata nelegalitatea executării silite şi va admite contestaţia. În concluzie, susţine că este evident scopul legal şi echitabil al acestei clauze, precum şi motivul pentru care sumele îi sunt datorate recurentului cu titlu de daune şi nu ca restituire a plăţii (silite) devenite nedatorate ca urmare a anulării executării silite.

În altă ordine de idei, recurentul apreciază că teza instanţei de apel, potrivit căreia, intimata-pârâtă nu a exercitat dreptul de a cere executarea silită într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe, este criticabilă din mai multe puncte de vedere. În primul rând, instanţa adaugă contractului existent între părţi şi dă o altă interpretare acestuia, aplicând în mod nelegal atât clauzele convenţiei, cât şi prevederile art. 1268 alin. (3) C. civ.. Astfel, instanţa de apel a extins în mod nepermis şi fără legătură sfera noţiunii de poprire nejustificată, instanţa impunând existenţa unei atitudini culpabile a intimatei-pârâte.

Caracterul nejustificat al popririi înfiinţate asupra conturilor recurentei rezultă fără dubiu din aceea că executarea silită pornită, şi în baza căreia a fost înfiinţată poprirea, a fost constatată ca fiind nelegală.

Prin raţionamentul propus, instanţa de apel a încălcat autoritatea lucrului judecat în raport de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2016, în care instanţa a stabilit în mod definitiv caracterul nelegal al popririi instituite împotriva recurentului.

De asemenea, se reţine în mod eronat incidenţa art. 1353 C. civ., fără a se observa că, fiind vorba despre o răspundere contractuală, exerciţiul dreptului trebuie să fie făcut cu respectarea contractului, iar încălcarea unei obligaţii contractuale, în speţă a art. 12.3 alin. (3), antrenează în mod evident răspunderea părţii în culpă, neputând fi, din niciun motiv, exoneratoare de răspundere, aşa cum decide instanţa.

Totodată, apreciază că, în cauză, este incident şi principiul in claris cessat interpretatio, în ceea ce priveşte aplicabilitatea clauzei 12.3 alin. (3) din Convenţie. Astfel, clauza este foarte clară sub aspectul întinderii şi efectelor ce urmează a le produce, sens în care reiterează faptul că toate condiţiile cu privire la incidenţa art. 12.3 alin. (3) din Convenţia nr. 156/2011 sunt îndeplinite, respectiv înfiinţarea popririi asupra conturilor recurentului, aceasta să fie nejustificată, modalitatea de executare să fie prin poprire, procedura execuţională să fi fost declanşată în situaţiile în care garanţiile au fost excluse din plafon sau în cazul în care Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată.

Reiterează şi faptul că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, prevăzute de art. 1350 C. civ. şi de art. 12.3 alin. (3) din Convenţie.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte A. S.A. la 02.03.2023 şi 03.03.2023 .

La 03.04.2023, cu respectarea termenului legal, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, raportat la faptul că motivele de recurs nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la 10.04.2023, care a formulat răspuns la întâmpinare, la 19.04.2023, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei-pârâte, ca fiind neîntemeiate, şi, în consecinţă, admiterea recursului.

Recursul de faţă este fondat, însă numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind motivarea insuficientă sau întemeierea soluţiei pe motive contradictorii şi străine de natura cauzei nu pot fi primite.

Instanţa de apel a răspuns, printr-un considerent specific, fiecăreia dintre criticile formulate prin cererea de apel de către pârâtă, astfel că, raportat la stadiul procesual în care a fost pronunţată, decizia recurată răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Astfel, faptul că, procedând la interpretarea unei clauze contractuale, îi conferă acesteia un alt înţeles decât cel agreat de reclamant sau reţine incidenţa unor condiţii suplimentare pentru activarea clauzei penale nu înseamnă că instanţa de apel nu a prezentat un raţionament propriu care fundamentează soluţia. Raţionamentul poate fi greşit, dar acest aspect nu poate fi subscris noţiunii de nemotivare sau motivare insuficientă, prin opunerea de către parte a propriului silogism logico-juridic celui prezentat de către instanţă.

În mod asemănător, decizia atacată nu se fundamentează pe motive contradictorii. Deşi recunoaşte că executarea silită a fost anulată definitiv pe calea contestaţiei la executare, în opinia instanţei de apel această împrejurare nu atrage exercitarea de către pârâtă a dreptului de a cerere executarea silită într-un mod excesiv şi nerezonabil. Ca atare, concluzionează în sensul neîndeplinirii condiţiilor răspunderii contractuale, reţinând că prejudiciul invocat de către reclamantul-recurent prin executarea silită declanşată de către pârâtă a fost cauzat prin exerciţiul unui drept ce nu a fost exercitat în mod abuziv. Deşi eronat, în opinia instanţei de recurs, potrivit considerentelor ce vor fi prezentate în continuare, acest raţionament nu este contradictoriu şi, prin urmare, nu poate fi subscris noţiunii de motivare contradictorie.

În ceea ce priveşte întemeierea soluţiei pe considerente străine de natura pricinii, trebuie precizat, cu titlu preliminar, că dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevăd că o hotărâre poate fi casată dacă cuprinde "numai motive străine de natura cauzei", astfel că, de principiu, existenţa pe lângă motivele consistente şi a unor temeiuri complet străine de natura pricinii nu poate justifica casarea hotărârii.

Astfel, recurentul încearcă să justifice existenţa unor motive străine de natura cauzei prin redarea unor considerente din decizia atacată referitoare la modalitatea în care părţile au stabilit să efectueze plata garanţiei. Susţine recurentul că plata garanţiei nu face obiectul prezentului dosar.

Analizând decizia recurată, instanţa supremă nu poate reţine prezenţa unei motivări străine de natura cauzei care să determine casarea hotărârii. Acţiunea, aşa cum a fost formulată, priveşte plata unor despăgubiri în temeiul clauzei penale prevăzute de art. 12.3 din Convenţia nr. 156/2011. Prin urmare, instanţa de apel, cu respectarea limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, în mod corect a considerat că este învestită cu analiza condiţiilor răspunderii contractuale a pârâtei prin raportare la modalitatea de plată a garanţiei aşa cum rezultă din conţinutul clauzei 12.3 din Convenţie, criticile recurentului fiind nefondate din acest punct de vedere.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului privind faptul că instanţa de apel nu a justificat în drept şi nu a arătat motivele pentru care toate apărările recurentului-reclamant cu privire la incidenţa clauzei prevăzute la art. 12.3 din Convenţie au fost înlăturate, deşi instanţa şi-a însuşit, fără a trece prin filtru propriu, apărările formulate de intimata-pârâtă.

Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Raportat la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că decizia atacată este la adăpost de criticile invocate de recurent din perspectiva nemotivării, conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul judecătoresc în etapa procesuală a recursului.

În plus, instanţa supremă reţine că, aceste critici legate de modul în care instanţa de apel a ales să îşi fundamenteze soluţia nu pot fi subsumate încălcării dreptului la un proces echitabil, iar din susţinerile recurentului nu rezultă în ce mod i-a fost îngrădit accesul liber şi efectiv la un tribunal imparţial sau modalitatea de afectare a dreptului de a beneficia de o apărare efectivă.

Constată însă întemeiate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ce priveşte încălcarea normelor de drept material privind interpretarea convenţiilor.

Clauza a cărei interpretare s-a impus este cea stipulată în art. 12.3 alin. (3) din Convenţia nr. 156/2011, potrivit căreia, în cazul iniţierii de către Finanţator a procedurii de executare silită asupra Fondului, prin înfiinţarea nejustificată de popriri, în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei prevăzute în capitolul 9 din Convenţie şi a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Aşa cum în mod corect se arată prin motivele de recurs, atunci când o clauză contractuală face obiectul unei dispute litigioase, organul de jurisdicţie trebuie să facă aplicarea regulilor de interpretare a convenţiilor statornicite de legiuitor. În primul rând, era incidentă regula de interpretare principală, cea vizând voinţa concordantă a părţilor (metoda subiectivă sau interpretativă). De altfel, interpretarea contractului are drept rezultat stabilirea exactă a conţinutului contractului, permiţând o corectă determinare a însăşi forţei obligatorii a convenţiei.

Aşadar, interpretarea contractului după voinţa reală sau internă a părţilor trebuia realizată de instanţa de prim control judiciar prin raportare la elementele menţionate, cu titlu exemplificativ, în alin. (2) al art. 1266 C. civ. - scopul clauzei contractuale, negocierile purtate, practicile statornicite între părţi şi comportamentul lor ulterior încheierii contractului, ce reprezintă atât factori interni, cât şi externi convenţiei.

În ce priveşte scopul clauzei inserate în art. 12.3 alin. (3), interpretul acesteia nu putea ignora că este vorba de o clauză penală, în sensul art. 1538 C. civ., respectiv o convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării unei obligaţii asumate de debitor. Clauza penală are atât o natură reparatorie, întrucât reprezintă o compensare a prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiei, a daunelor-interese datorate de debitor, menită să acopere paguba suferită de creditor, cât şi o natură sancţionatorie (sancţiunea "privată" anterior convenită de părţi, pentru neexecutarea obligaţiei asumate contractual).

Scopul clauzei penale trebuia, de asemenea, pus în legătură directă cu contextul practicii judiciare naţionale în materia executărilor silite pornite de Bancă împotriva Fondului. Este de necontestat că la nivelul instanţelor naţionale nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la natura de titlu executoriu a notificării de includere în plafonul de garantare acceptată de Fond prin confirmare. Acest aspect rezultă cu prisosinţă din decizia nr. 26 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, pronunţată în dosarul nr. x/2019. Deşi recursul în interesul legii formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respins, ca inadmisibil, motivul de respingere nu a constat în inexistenţa practicii judiciare neunitare, ci în faptul că titularul sesizării nu a identificat corect norma a cărei interpretare a generat această jurisprudenţă neunitară, anume art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006.

Însă, se cuvine a arăta că, contrar susţinerii intimatei, demararea executării silite, în situaţia în care Fondul refuză plata garanţiei, nu reprezintă unica soluţie viabilă pentru bănci de a beneficia de forţa coercitivă a statului în scopul soluţionării diferendului. Cu alte cuvinte, demararea executării silite nu este unica manifestare a accesului liber la justiţie, reglementat şi garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dimpotrivă, în cazul în care Fondul refuză plata garanţiei, acest refuz poate fi contestat în justiţie, pe calea unei acţiuni de drept comun în pretenţii.

Fără a încerca să antamăm soluţionarea de principiu a chestiunii de drept referitoare la caracterul de titlu executoriu a contractului de garanţie personală încheiat de părţi, se cuvine subliniat că, printr-o practică judiciară constantă şi consolidată a instanţelor judecătoreşti situate la nivel superior în ierarhia sistemului judiciar, inclusiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceste acţiuni în plata garanţiei promovate de Bănci în contradictoriu cu Fondul, sunt soluţionate pe fond. Altfel spus, la nivelul instanţei supreme există o jurisprudenţă consolidată în sensul lipsei caracterului de titlu executoriu, din moment ce astfel de acţiuni sunt soluţionate fără a fi pusă în discuţie o eventuală lipsă de interes.

În consecinţă, interpretarea propusă de recurent a clauzei în discuţie nu conduce la situaţia în care soluţionarea unui diferend între părţi este lăsată la libera apreciere a uneia dintre acestea, iar decizia luată de Fond, de neplată a garanţiei comunicată Finanţatorului, indiferent dacă este justă sau nu, să rămână definitivă şi irevocabilă pentru Bancă. Dimpotrivă, clauza a fost inserată în contract pentru ca Banca să nu îşi exercite abuziv dreptul de a demara executarea silită, pe fondul unei jurisprudenţe neunitare existente doar la nivelul instanţelor inferioare, aşa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, ci să urmeze calea dreptului comun, pentru a se realiza o verificare a temeiniciei respingerii cererii de plată de către Fond.

Aşadar, prin clauza contractuală a cărei interpretare o realizăm, pârâta-intimată şi-a asumat o obligaţie de a nu face, respectiv de a nu demara executări silite în cazul unui refuz de plată comunicat Băncii, înainte de a se verifica temeinicia acestui refuz pe calea dreptului comun. De altfel, nu orice formă de executare silită este prohibită prin Convenţie, ci doar executarea silită prin poprirea conturilor, părţile recunoscând practic, prin acordul lor de voinţă, gravitatea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea acestei obligaţii asumate de Bancă, constând în blocarea activităţii unei societăţi financiare nebancare.

Nu este fondată susţinerea recurentului, potrivit căreia instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2450/16.05.2018 a Tribunalului Bucureşti, în sensul reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., critică ce poate fi subscrisă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Efectul pozitiv al lucrului judecat presupune că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Or, în cauză se constată că instanţa de apel în mod just a reţinut că aspectele dezlegate în dosarul având ca obiect contestaţia la executare privind anularea executării silite pentru respectarea caracterului fundamentat al respingerii cererii de plată nu au legătură cu litigiul pendinte, în care se analizează dacă înfiinţarea popririi este expresia unei încălcări a obligaţiilor contractuale ale intimatei de natură să atragă răspunderea contractuală întemeiată pe dispoziţiile art. 12.3 din Convenţie.

Revenind la încălcarea, de către instanţa de apel, a regulilor de drept material relative la interpretarea convenţiilor, se cuvine a arăta că aceasta a analizat conţinutul alin. (3) din art. 12.3 prin luarea sa din contextul întregului articol, ceea ce contravine normei privind interpretarea sistematică sau coordonată a contractului, instituită de art. 1267 C. civ.. Astfel, prin alin. (1) şi (2) ale acestui articol, se instituie obligaţia ca orice neînţelegeri dintre părţi, referitoare inclusiv la executarea contractului, să fie soluţionate, în principal, pe cale amiabilă prin conciliere şi, în situaţia în care concilierea rămâne fără rezultat, litigiul să fie dedus spre judecată instanţelor judecătoreşti competente sau să fie soluţionat prin mediere.

Doar în acest context poate fi stabilit înţelesul alin. (3), care instituie o sancţiune pentru Bancă, în situaţia în care aceasta procedează la demararea executării silite prin poprire, fără a urma, în prealabil, etapele de soluţionare a diferendului stabilite gradual de către clauza contractuală în ansamblul său (soluţionare amiabilă sau deducerea litigiului spre rezolvare fie instanţelor judecătoreşti, fie medierii, dacă există un acord în acest sens).

Practic, instanţa de apel, ignorând scopul inserării clauzei penale în contractul părţilor, înţelesul ce rezultă din ansamblul articolului destinat să reglementeze modul de soluţionare a neînţelegerilor intervenite între părţi, nu face altceva decât să elimine condiţia statuată explicit de text. Astfel, sensul literal al termenilor utilizaţi este acela că se sancţionează iniţierea de către Finanţator a procedurii de executare silită prin poprire, atunci când Fondul a constatat neîndeplinirea condiţiilor de plată a garanţiei prevăzute la Cap. 9 din Convenţie şi a comunicat băncii decizia sa. Or, instanţa de apel a opus acestei clauze dreptul oricărui creditor de a cere executarea silită în cazul în care debitorul nu execută de bună-voie obligaţia sa, golind de conţinut clauza 12.3 şi creând practic o cauză de impunitate în favoarea debitorului obligaţiei de a nu înfiinţa popriri nejustificate.

În consecinţă, în mod just a arătat recurentul că instanţa de apel a interpretat clauza contractuală disputată nu în sensul în care produce efecte, ci în acela în care nu ar putea produce niciunul, contrar prevederilor art. 1268 alin. (3) C. civ.

În plus, deşi a invocat dispoziţiile art. 622 C. proc. civ., instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că, pe de o parte, în cauză, nu s-a stabilit caracterul de titlu executoriu al notificării de includere în plafonul de garantare acceptată de Fond, iar pe de altă parte, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, această chestiune nu a fost tranşată cu caracter unitar nici la nivelul instanţelor judecătoreşti.

În sfârşit, constată întemeiată şi critica potrivit căreia, prin întoarcerea executării silite, urmare anulării formelor de executare, nu se recuperează prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiei asumate.

Ceea ce se restituie prin întoarcerea executării silite este plata devenită nedatorată ca urmare a anulării formelor de executare, nu daunele-interese evaluate convenţional şi anticipat de părţi, ce fac obiectul prezentei cauze.

Faţă de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (2), art. 497 teza I C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vă admite recursul declarat de reclamant şi va casa decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată, instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1192A/2022 din 14 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.