RCA insurance: late payment penalties accrual vs. bankruptcy suspension and objective quantification requirements

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra prezentului recurs, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia Civilă la 11 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâta F. S.A. şi cu intervenientul G., au solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale pentru prejudiciul încercat prin decesul numitului H., astfel: pentru A., în calitate de tată - suma de 1.000.000 RON; pentru B., în calitate de mamă - suma de 1.000.000 RON; pentru C., în calitate de soră - suma de 700.000 RON, pentru D., în calitate de frate - suma de 700.000 RON şi pentru E., vătămat în accident - suma de 300.000 RON.

Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data de 23.03.2018, conform art. 38 raportat la art. 37 alin. (2) din Norma 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule şi până la plata efectivă a sumelor menţionate.

Nu în ultimul rând, reclamanţii, prin avocat, au solicitat să se ia act de faptul că înţeleg să solicite cheltuielile de judecată pe cale separată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1381, art. 1390, art. 1391 C. civ., coroborate cu art. 49 şi următoarele din Legea nr. 136/1995R, prin raportare la dispoziţiile art. 24 şi 26 din Norma nr. 23/2014, dar şi prevederile Deciziei Comisiei Europene privind aplicarea Directivei 103/2009 a Consiliului privind controlul asigurărilor de răspundere civilă auto.

Prin sentinţa civilă nr. 2161/2021 din 25 iunie 2021, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâta F. S.A. şi cu intervenientul G..

A obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 80.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamanta B. a sumei de 80.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamanta C. a sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către reclamantul D. a sumei de 30.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâta la plata către fiecare dintre reclamanţii I. a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, aferente debitului principal, calculate după expirarea termenului de 10 zile de la comunicarea hotărârii definitive şi până la data plăţii efective a debitului principal.

A respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.

Totodată, a luat act că se solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanţii, solicitând:

- în principal, anularea în parte a sentinţei atacate în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor reprezentând daunele morale acordate pentru reclamanţii I.; judecarea cauzei, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată;

- în subsidiar, au solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor reprezentând daunele morale acordate pentru reclamanţii I., în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată;

- schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe de judecată referitoare la daunele morale solicitate de către reclamantul E., cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, în tot, astfel cum a fost formulată;

- schimbarea în parte a hotărârii primei instanţe de judecată, în ceea ce priveşte momentul de la care se va calcula termenul de 10 zile instituit prin dispoziţiile art. 27-28 din Norma A.S.F. nr. 23/2014 de la care pârâta să fie obligată la plata penalităţilor de întârziere, cu consecinţa obligării acesteia la plata penalităţilor de la data de 23.03.2018, astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 2170/A din 7 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi E., C., D., B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 2161/25.06.2021 pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018, având ca obiect pretenţii, în contradictoriu cu intimata-pârâtă F. S.A. şi intimatul-intervenient G..

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că:

A obligat pârâta să plătească reclamantului E. suma de 3.000 RON despăgubiri morale.

A obligat pârâta să plătească fiecăruia dintre reclamanţi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data de 23.03.2018 până la achitarea integrală.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

I. Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii, prin avocat, au declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, în limitele motivelor de recurs invocate (art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.); totodată, recurenţii au arătat că înţeleg să solicite cheltuielile de judecată constând în onorariu avocaţial pe cale separată.

În motivare, recurenţii au susţinut, sub un prim aspect, faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi, totodată, cuprinde şi motive contradictorii.

Detaliind, recurenţii au arătat că, deşi prin apelul formulat, au solicitat instanţei de control judiciar să dispună anularea hotărârii primei instanţe de judecată, întrucât aceasta nu a explicat raţionamentul juridic pe care l-a adoptat pentru a diminua daunele morale solicitate prin cererea de chemare în judecată, instanţa de apel a dispus în mod neîntemeiat şi, mai ales, fără a motiva în niciun fel respingerea acestui motiv de apel. În acest sens, au redat un pasaj din considerente, apreciat ca fiind relevant.

În plus, au menţionat că, în mod eronat instanţa de apel a reţinut faptul că " (...) contradictorialitatea presupune existenţa caracterului contradictoriu al unor considerente, care doar în opinia reclamanţilor, ar fi trebuit să susţină soluţia de acordare a despăgubirilor în cuantumul solicitat de reclamanţi, respectiv 1.000.000 RON pentru fiecare dintre părinţii victimei şi câte 700.000 RON pentru fiecare dintre fraţii acesteia" având în vedere că, aşa cum au arătat, în hotărâre nu se regăseşte niciun argument de unde să rezulte că se impune diminuarea daunelor morale solicitate.

Totodată, recurenţii arată că nu pot fi de acord cu cele reţinute de către instanţa de control judiciar:

"(...) nu înseamnă că aceste considerente sunt contradictorii deoarece în niciun considerent al sentinţei nu rezultă că instanţa ar fi arătat că va acorda despăgubiri morale în cuantumul solicitat de reclamanţi," întrucât, prin însăşi natura considerentelor, acestea trebuie să cuprindă argumentele în baza cărora s-a dispus soluţia.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenţii au mai susţinut că, şi în cazul capătului de cerere privind prejudiciul moral suferit de recurentul-reclamant E., instanţa nu a motivat soluţia sub aspectul criteriilor pe care le-a avut în vedere pentru a considera că suma de 3000 RON reprezintă o despăgubire echitabilă.

În acest sens, au arătat că, deşi acest recurent a solicitat prin cererea de chemare în judecată despăgubiri în cuantum de 300.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit, instanţa de control judiciar a dispus, fără a arăta care a fost raţionamentul juridic al acesteia, acordarea sumei de 3.000 RON.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa nu a aplicat dispoziţiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma nr. 23/2014.

Detaliind, au arătat că, în mod nelegal, atât prima instanţă de judecată, cât şi instanţa de control judiciar, nu au avut în vedere jurisprudenţa din România, astfel cum dispune în mod imperativ legiuitorul.

Au mai învederat că instanţa de control judiciar le-a respins şi această susţinere, reţinând în mod eronat faptul că nu au arătat la ce soluţii se referă. Cu toate acestea, instanţa, în contradicţie cu cele reţinute anterior, a menţionat că:

"Acest aspect rezultă fără putinţă de tăgadă din practica judiciară depusă de reclamanţi la dosarul primei instanţe (...)", în opinia recurenţilor, rezultând că, de fapt, au arătat soluţiile la care se referă.

În plus, faţă de hotărârile depuse în faţa instanţei de judecată, recurenţii învederează că au arătat şi în cadrul concluziilor scrise care este jurisprudenţa la care au făcut referire.

Cu toate acestea, arată că instanţa de control judiciar a făcut abstracţie de aceste hotărâri şi, cu toate că a reţinut faptul că:

"…în majoritatea speţelor depuse la dosar de reclamanţi despăgubirile au fost acordate de instanţe într-un cuantum mai ridicat decât cel acordat de prima instanţă în prezenta speţă", instanţa a ţinut cont de o singură hotărâre care conţinea o excepţie de la practica judiciară, prin care a fost acordată suma de 15.000 euro mamei şi surorii victimei. Or, în accepţiunea recurenţilor, soluţia ante-menţionată nu a fost pronunţată într-o cauză similară, acea speţă având ca obiect acordarea daunelor morale pentru decesul mamei, iar, în prezenta cauză, cel care a decedat este fiul, respectiv, fratele reclamanţilor. Mai mult, în cauză, victima avea doar 19 ani, iar în acea speţă victima era o persoană adultă, cuantumul daunelor morale fiind unul distinct în aceste cazuri.

În plus, recurenţii arată că, deşi a reţinut în mod corect că:

"(...) nu s-ar putea reţine că acordarea unor despăgubiri trebuie să fie într-un cuantum egal cu despăgubirile acordate într-un alt dosar atâta timp cât situaţiile de fapt sunt variate şi consecinţele morale, suferinţele încercate sunt, fără niciun dubiu, de intensităţi diferite ţinând cont de particularităţile cauzei", în contradicţie cu aceste aspecte reţinute, instanţa a ţinut cont doar de soluţia singulară menţionată mai sus, pronunţată într-o cauză care nici măcar nu era similară cu cea din prezenta.

Totodată, menţionează că dispoziţiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma nr. 23/2014 sunt imperative, instanţa de judecată neavând posibilitatea să aprecieze dacă se impune sau nu luarea în considerare a jurisprudenţei.

Prin urmare, recurenţii consideră că, în privinţa cuantumului daunelor morale, instanţele trebuiau să aibă în vedere soluţiile pronunţate în cauzele similare, adică acele cauze în care legătura de rudenie dintre victimă şi părţi e aceeaşi (reclamanţii sunt părinţii, respectiv fraţii şi surorile victimei), vârsta victimei este asemănătoare - minor (17 ani), victima locuia cu părţile, etc.

Totodată, învederează că, deşi instanţa de control judiciar a reţinut că situaţiile de fapt, precum şi suferinţele încercate sunt de intensităţi diferite, sub aspectul aprecierii asupra cuantumului daunelor morale, aceasta trebuie să pronunţe o soluţie similară cu cele pronunţate în alte cauze, şi nu una total opusă, aşa cum s-a întâmplat în prezenta cauză. În acest sens, arată că, potrivit practicii judiciare, despăgubirile acordate cu titlu de daune morale pentru decesul fiului, respectiv al fratelui se situează la suma de 500.000 RON pentru părinţi şi la suma de 300.000 RON pentru fraţi. Or, în prezenta cauză, ambele instanţe au apreciat că suma de 80.000 RON (aproximativ 16.000 euro) pentru părinţi şi suma de 30.000 RON (aproximativ 6.000 euro) pentru fraţi reprezintă o compensaţie echitabilă.

Prin urmare, în accepţiunea recurenţilor, cuantumul daunelor morale acordat este cu mult sub practica judiciară pronunţată în speţe similare, cele două instanţe de judecată pronunţând soluţia fără a ţine cont de aceasta, contrar dispoziţiilor legale mai sus menţionate.

Astfel, în absenţa unor criterii clare şi obiective, prevăzute de legislaţia naţională, care să contureze un sistem de referinţă la care să se raporteze atât justiţiabilii (victime directe şi indirecte), cât şi instanţele de judecată, practica judiciară în materie trebuie să fie un reper, motiv pentru care, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, atât prima instanţă, cât şi instanţa de control judiciar aveau obligaţia să procedeze la examinarea jurisprudenţei curţilor de apel din România, precum şi a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a C.E.D.O., pentru ca părţile vătămate să fie just despăgubite, dar şi pentru a se putea raporta la o judecată în echitate.

În plus, se mai arată că, nici în ceea ce priveşte despăgubirea acordată recurentului-reclamant E., instanţa de judecată nu a ţinut cont de soluţiile pronunţate în cauze similare. În acest sens, recurenţii susţin că, potrivit practicii judiciare, suma care se acordă pentru o zi de îngrijire medicală este una mult mai mare, sens în care evocă hotărâri pronunţate în speţe similare.

Printr-o ultimă critică, recurenţii au susţinut că instanţa a pronunţat hotărârea cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 12 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, având în vedere că, în baza raţionamentului juridic al instanţei, reclamanţii, în situaţia în care ar fi avut o situaţie financiară mult mai bună, ar fi beneficiat de un cuantum mai mare al despăgubirilor.

Menţionează că raţionamentul instanţei este eronat întrucât, dacă s-ar aprecia în acest sens, s-ar ajunge la o practică judiciară neunitară şi discriminatorie în cauze similare, în funcţie de averea persoanelor prejudiciate.

Mai arată că instanţa de control judiciar a respins în mod eronat aceste susţineri ale apelanţilor, reţinând că:

"(...) în cauză opinia apelanţilor reclamanţi că ar fi discriminaţi pe baza averii atunci când, pentru a stabili cuantumul despăgubirilor, instanţa a menţionat drept criteriu şi contextul economic şi social actual, nu poate fi primită deoarece prima instanţă nu a respins cererea de acordare a despăgubirilor motivat de faptul că din punct de vedere patrimonial reclamanţii au suficiente venituri, după cum, nu a arătat nici că despăgubirile pe care le-a acordat reclamanţilor au fost date pentru că aceştia nu au suficiente venituri".

Or, în opinia recurenţilor, această interpretare este contrară scopului avut în vedere de legiuitor la momentul edictării normei juridice, respectiv necesitatea pronunţării unor soluţii similare în cauze similare, care nu pot fi diferite în funcţie de: sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia publică sau orice alte opinii, originea naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, averea sau în funcţie de orice altă situaţie.

Astfel, recurenţii consideră că nu este necesar ca, pentru reţinerea încălcării acestui articol, instanţa să dispună, în temeiul acestor criterii, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, aşa cum în mod eronat consideră instanţa de control judiciar.

În încheiere, recurenţii solicită admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei recurate, în limitele motivelor de recurs invocate.

Totodată, arată că, în dovedirea cererii, solicită încuviinţarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 11 februarie 2022, cererea de recurs a recurenţilor-reclamanţi a fost comunicată intimatei-pârâte şi intimatului-intervenient forţat G..

La 9 martie 2022, intimata-pârâtă F. S.A., prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului recurenţilor-reclamanţi, ca nefondat. Fără a invoca în mod expres excepţia nulităţii recursului, intimata-pârâtă a susţinut că, în dezvoltarea motivelor de recurs, principala critică a recurenţilor vizează cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de apel, aceştia exprimându-şi nemulţumirea cu privire la interpretarea probatoriului administrat ca şi practică neunitară a instanţelor în această materie. Întrucât aspectele invocate vizează netemeinicia deciziei recurate, aceste aspecte neputând fi examinate prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., intimata-pârâtă solicită a nu fi reţinute ca şi critici de nelegalitate.

În subsidiar, în măsura în care instanţa va aprecia că recursul nu este nul, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În privinţa cheltuielilor de judecată, a menţionat că le va solicita pe cale separată.

La 16 martie 2022, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar, întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi.

La 25 martie 2022, recurenţii-reclamanţi, prin avocat, au formulat, în termen legal, răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea tuturor apărărilor formulate de intimata-pârâtă, ca nefondate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de recurs, astfel cum aceasta a fost formulată.

II. Împotriva aceleiaşi decizii, a formulat recurs pârâta F. S.A.

În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că recursul este întemeiat pe motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva nemotivării.

În concret, arată că, în primul rând, critica vizează nemotivarea hotărârii recurate, potrivit exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. coroborat cu art. 6 par. l C.E.D.O., dar şi cu alte principii fundamentale ale procesului civil.

În ce priveşte obiectul căii de atac, arată că acesta este circumscris doar la faptul că instanţa de apel a admis apelul reclamanţilor apelanţi schimbând sentinţa instanţei de fond şi obligând autoarea prezentului demers judiciar la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data de 23.03.2018 până la achitarea integrală.

Astfel, arată că instanţa de apel a admis apelul reclamanţilor, constatând faptul că recurenta urma să emită o ofertă de despăgubire în termen de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat - 22.12.2017.

Autoarea recursului solicită a se avea în vedere faptul că instanţa de apel a făcut o motivare confuză şi superficială, neavând în vedere dispoziţiile art. 37 alin. (1) din Norma C.S.A. nr. 23/2014.

Prin urmare, recurenta susţine că, pentru a putea fi avută în vedere de asigurător, cererea de despăgubire trebuie să conţină cuantificarea în mod obiectiv a prejudiciului şi să fie dovedită (nu prezumată) răspunderea asiguratului.

Or, în opinia recurentei-pârâte, reclamanţii nu şi-au cuantificat în mod obiectiv prejudiciul - dovada fiind chiar hotărârea criticată care a stabilit daune morale mult mai mici decât cele solicitate de către reclamanţi prin cererea de avizare ca şi prin cererea de chemare în judecată.

În accepţiunea recurentei, aceasta nu înseamnă o cuantificare obiectivă a prejudiciului, întrucât, între 1.000.000 RON - cât au solicitat aceştia şi 80.000 RON - cât a considerat instanţa de apel că reprezintă o despăgubire morală rezonabilă, sunt foarte mari diferenţe. De asemenea, mai arată că, pentru persoana vătămată în accident s-au solicitat despăgubiri morale în cuantum de 300.000 RON, instanţa de apel acordând 1% din această sumă (3.000 RON).

Pe de altă parte, recurenta susţine că reclamanţii nu au anexat la momentul avizării daunei dovada răspunderii depline a asiguratului său, fapta ilicită săvârşită de intervenient fiind stabilită prin sentinţa penală nr. 600/10.09.2019 pronunţată de Judecătoria Suceava în dosarul nr. x/2018.

Prin urmare, consideră că, la momentul avizării daunei, cele două condiţii esenţiale pentru ca asigurătorul să poată răspunde cererii nu au fost îndeplinite.

Aşadar, recurenta apreciază că, fără a avea în vedere toate aceste considerente - esenţiale pentru soluţionarea acestui motiv de apel - instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nemotivată.

Cu referire la cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că soluţia Curţii de Apel este greşită ca urmare a unei interpretări eronate a mai multor norme legale, inclusiv a neobservării regulilor privind concursul dintre norma generală şi norma specială.

Detaliind, recurenta-pârâtă arată că, la data producerii accidentului, era în vigoare Norma C.S.A. nr. 23/2014.

Evocând art. 37 şi art. 38 din norma mai sus amintită, recurenta-pârâtă subliniază faptul că societatea de asigurare care se află într-una dintre ipostazele prezentate datorează exclusiv penalităţi de întârziere după 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive, acestea fiind reglementate prin legislaţia specială în materie (derogatorie de la dreptul comun) ca sancţiunea specifică aplicabilă acestor categorii de debitori.

Totodată, arată că, în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legislaţiei speciale în materia asigurărilor privitoare la obligaţia asigurătorului la plata penalităţilor de întârziere.

În încheiere, recurenta apreciază că singura categorie de accesorii la care poate fi obligat asigurătorul R.C.A. este cea a penalităţilor de întârziere menţionate în legislaţia specială, iar, în eventualitatea în care pretenţiile celor îndreptăţiţi la despăgubiri nu pot fi stinse pe cale amiabilă, fiind necesară intervenţia instanţelor, penalităţile se datorează după 10 zile de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive prin care au fost cuantificate despăgubirile cuvenite, conform art. 36 alin. (5) şi art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, art. 37 alin. (4) şi art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, în funcţie de actul normativ în vigoare la data producerii riscului asigurat.

În încheiere, recurenta arată că se impune casarea hotărârii în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru ca aceasta să soluţioneze cererea referitoare la acordarea penalităţilor de întârziere în conformitate cu aceste considerente.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 7 februarie 2022, astfel cum reiese din procesul-verbal de înmânare aflat la dosar recurs, cererile de recurs au fost comunicate intimatului-intervenient forţat G.. Intimatul-intervenient nu a depus întâmpinare la niciunul din recursurile formulate/comunicate.

La 11 februarie 2022, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar, cererea de recurs a recurentei-pârâte F. a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi.

La 9 martie 2022, recurenţii-intimaţi-reclamanţi, prin avocat, au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat, pe cale de excepţie, respingerea ca inadmisibil a recursului formulat; admiterea excepţiei nulităţii cererii de recurs în temeiul art. 489 C. proc. civ., iar, pe fondul cauzei, respingerea recursului ca neîntemeiat.

La 18 martie 2022, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la fila x/81 dosar recurs, întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost dispusă întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 31.01.2023, Înalta Curte, constituită în Complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părţi, cu posibilitatea de a depune un punct de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 23.05.2023, Înalta Curte, constituită în Complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă F. S.A., invocată de recurenţii-reclamanţi prin întâmpinare; a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare; a admis în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D. şi E. şi de recurenta-pârâtă F. S.A., împotriva deciziei civile nr. 2170/A din 7 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a stabilit termen de judecată la data de 10 octombrie 2023, în vederea soluţionării recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La 5 octombrie 2023, recurenta-pârâtă a depus la dosar o cerere de suspendare a judecăţii recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, arătând că împotriva sa s-a dispus deschiderea procedurii falimentului.

I. Analizând cu prioritate, incidenţa dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, în ce priveşte recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, faţă de împrejurarea că împotriva recurentei-pârâte F. S.A. a fost deschisă procedura falimentului, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea transmisă la dosar, prin e-mail, la 5 octombrie 2023, recurenta-pârâtă F. S.A., prin lichidator judiciar provizoriu J.., a solicitat suspendarea judecării recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, întrucât împotriva sa a fost deschisă procedura falimentului şi a depus, în dovedire, certificat de grefă.

Înalta Curte constată că, prin sentinţa civilă nr. 2920/2023 din 09 iunie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2023, s-a dispus intrarea în faliment a debitoarei F. S.A., în temeiul art. 250 raportat la art. 262 din Legea nr. 85/2014.

Hotărârea nu este încă definitivă, apelul declarat împotriva acesteia fiind în curs de soluţionare.

În concluzie, în cauză nu este incidentă dispoziţia art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

În conformitate cu dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, "hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare."

Faţă de faptul că, în speţă, intimata-pârâtă este o societate de asigurare-reasigurare asupra căreia s-a deschis procedura falimentului, Înalta Curte reţine, raportat la dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, că hotărârea de deschidere a procedurii falimentului atrage suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare şi, în consecinţă, suspendă judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 2170/A din 7 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

II. Analizând recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă F. S.A., în temeiul motivelor invocate şi a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanţa supremă reţine că acesta sancţionează cu casarea o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Autoarea prezentului demers procesual invocă faptul că instanţa de apel a motivat într-un mod sumar şi confuz obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 23.03.2018 până la achitarea integrală. În acest sens, recurenta invocă faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că, deşi reclamanţii au depus cererea de despăgubire la 22.12.2017, aceştia nu au cuantificat în mod obiectiv paguba şi nu au anexat dovada răspunderii asiguratului recurentei.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând într-un mod logic raţionamentul pentru care a obligat recurenta la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 23.03.2018 până la achitarea integrală.

Astfel, a reţinut instanţa de apel că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 pentru ca pârâta să fie obligată să plătească reclamanţilor penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data de 23.03.2018 până la achitarea integrală.

Pentru a conchide astfel a avut în vedere că, în data de 21.12.2017, reclamanţii din prezenta cauză au adresat pârâtei o cerere de despăgubire prin care au solicitat acoperirea prejudiciului cauzat prin decesul victimei H. şi vătămarea corporală a reclamantului E., în accidentul rutier din data de 10.02.2016, iar pârâta a primit cererea de despăgubire în data de 22.12.2017 .

A reţinut instanţa de apel că, deşi potrivit art. 37 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014, pârâta avea obligaţia să răspundă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată, aceasta a răspuns în data de 01.08.2018 şi doar la solicitarea reclamanţilor I..

În acest context, a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, în temeiul cărora a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi să primească penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data de 23.03.2018 (la această dată expiră cele trei luni calculate în raport de 22.12.2017, data primirii cererii de despăgubire, faţă de dispoziţiile art. 2552 alin. (1) C. civ.) până la achitarea integrală.

În mod contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, prima instanţă de control judiciar a răspuns apărărilor pârâtei din întâmpinare, privind lipsa unei cuantificări obiective a pretenţiilor, sens în care a reţinut că, deşi este adevărat că asiguratorul nu este obligat să plătească despăgubirile persoanelor prejudiciate prin producerea unor accidente la nivelul pretenţiilor acestora şi nici la momentul solicitării, asigurătorul are obligaţia de a soluţiona cererea prin realizarea unei oferte de despăgubire sau respingerea motivată a acesteia dar în termenul prevăzut de art. 37 alin. (2) din Norma ASF nr. 23/2014. Cum pârâta nu a răspuns în termenul în care era obligată să răspundă, aceasta trebuie să plătească penalităţile de întârziere.

Totodată, se reţine că instanţa de apel a răspuns şi apărării pârâtei privind formularea unei oferte de despăgubire de către reclamanţi încă înainte de finalizarea cauzei penale, precizând că nu poate fi reţinut acest argument deoarece un astfel de moment nu este prevăzut de dispoziţiile legale ale Normei ASF nr. 23/2014, invocate de reclamanţi drept temei al cererii de obligare a pârâtei la plata penalităţilor.

Aşadar, în considerentele deciziei atacate, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de prim control judiciar a analizat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii, respectiv dispoziţiile art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, temeiuri de drept invocate de altfel şi de instanţa de fond şi a căror aplicare nu a fost contestată prin calea de atac a apelului de niciuna dintre părţi.

Instanţa de recurs apreciază că sunt nefondate şi criticile recurentei-pârâte privind încălcarea dispoziţiilor art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede următoarele:

"(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând în scris o ofertă de despăgubire justificată, transmisă cu confirmare de primire, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire. (2) Dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii. (3) Asigurătorul RCA poate desfăşura investigaţii privind producerea accidentului, în termenul prevăzut la alin. (1), în condiţiile în care acesta nu face obiectul unor cercetări efectuate de către autorităţile publice competente, aflate în curs de desfăşurare. (4) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (5) Asigurătorul RCA este obligat să elibereze asiguratului/utilizatorului, în termen de 15 zile de la înregistrarea solicitării acestuia, un certificat privind daunele înregistrate, pe parcursul ultimilor 5 ani de relaţii contractuale, sau absenţa acestor daune. (6) Certificatul privind daunele înregistrate trebuie să conţină în mod obligatoriu următoarele informaţii: numele/denumirea asiguratului, CNP/CUI, datele vehiculului, numărul poliţei de asigurare, perioada de valabilitate, clasa bonus-malus aferentă, data producerii evenimentului înregistrat, data plăţii despăgubirii."

Sancţiunea pentru nerespectarea acestor obligaţii este prevăzută la art. 38 din acelaşi ordin sub forma penalizărilor de întârziere, astfel:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Daunele-interese moratorii evaluate legal de art. 38 se circumscriu atât sferei obligaţiilor care au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani, cât şi obligaţiilor de a face care pot fi evaluate în bani. În esenţă, se sancţionează nesoluţionarea cererii de despăgubire în termenele legale, precum şi neplata despăgubirilor în termenele defipte de lege. Daunele-interese reprezintă aşadar, mijlocul juridic ofensiv pus la dispoziţia creditorului pentru a obţine aceeaşi prestaţie, iar acestea sunt datorate de către debitor după regula de drept comun prevăzută de art. 1535 alin. (1) din C. civ., respectiv din ziua scadenţei obligaţiei de plată.

Din dispoziţiile art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 decurg mai multe obligaţii ale asigurătorului, printre care şi aceea de a răspunde în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat sau obligaţia de a notifica părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

În urma administrării probatoriului, pe care instanţa de recurs nu îl poate reevalua, instanţa de apel a reţinut că asigurătorul nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală, respectiv nu a notificat în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii accidentului nici acordarea despăgubirilor şi nici refuzul de a aproba în parte sau în totalitate despăgubirile solicitate, răspunzând abia în data de 01.08.2018 şi doar la solicitarea reclamanţilor I..

Singura condiţie care atrage aplicarea penalizărilor de întârziere este aceea că asigurătorul este obligat să reacţioneze în termenul legal de trei luni de la înaintarea cererilor de despăgubire, prin avizarea favorabilă sau nefavorabilă a pretenţiilor, condiţie nerespectată de către recurenta-pârâtă.

Art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, invocat de către recurentă, nu este incident în cauză. Potrivit acestei prevederi, "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Aplicabilitatea celei de a doua teze a acestui text de lege intervine în cazul în care solicitantul se adresează în mod direct instanţei de judecată, fără a notifica în prealabil asigurătorul, deci fără parcurgerea procedurii de despăgubire amiabilă, fapt care nu poate fi reţinut în cauză, caz în care penalizările de întârziere se stabilesc în condiţiile art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În ce priveşte referirile jurisprudenţiale la care recurenta a făcut referire, se reţine, în primul rând, că practica judiciară nu reprezintă izvor de drept în raport de conţinutul prevederilor art. 1 C. civ., referitoare la izvoarele dreptului civil, iar, în al doilea rând, că privesc ipoteze diferite de situaţia analizată în speţă.

Totodată, reţine că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. - prin lichidator judiciar J.., împotriva deciziei civile nr. 2170/A din 7 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, suspendă judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 2170/A din 7 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. - prin lichidator judiciar J.. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.