Currency-denominated consumer loan: nullity of unilateral interest-rate revision clause and inapplicability of hardship doctrine under the old Civil Code

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la 23 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A şi C. S.A - Sucursala Unirii, au solicitat instanţei: să oblige pârâtele la restituirea sumelor reprezentând diferenţa de dobândă dintre cea percepută de bancă şi cea efectiv datorată, pentru perioada noiembrie 2008 - martie 2009, să oblige pârâtele la convertirea în RON a creditului acordat reclamanţilor şi să stabilizeze cursul de schimb CHF-leu de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada executării contractului.

A solicitat, de asemenea, adaptarea contractului ca urmare a intervenirii imprevizunii, întrucât obligaţia reclamanţilor a devenit excesiv de oneroasă.

La 25 iulie 2017, pârâta C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor ca nefondată.

Prin precizarea de acţiune depusă la 3 octombrie 2017, reclamanţii au solicitat instanţei: să oblige pârâtele la restituirea sumelor reprezentând diferenţa de dobândă dintre cea percepută de bancă şi cea efectiv datorată, pentru perioada noiembrie 2008- martie 2009; convertirea în RON a creditului acordat reclamanţilor; să oblige pârâtele la restituirea sumelor reprezentând diferenţa dintre dobânda contractuală de 4,25% şi dobânda de 4,40% abuziv percepută de bancă şi obligarea, pentru viitor, să aplice dobânda de 4,25%; convertirea în RON a creditului acordat; stabilizarea cursului de schimb CHF-leu de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada executării contractului şi restituirea sumelor încasate abuziv de bancă împreună cu dobânda legală penalizatoare calculată până la restituirea sumelor solicitate.

În subsidiarul petitului 3 din cererea precizatoare, reclamanţii au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei privin suportarea riscului valutar, stabilizarea cursului de schimb CHF-leu de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada executării contractului şi restituirea sumelor încasate abuziv de bancă împreună cu dobânda legală penalizatoare calculată până la restituirea sumelor de către pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 428/2017 din 6 octombrie 2017, Tribunalului Cluj, secţia Civilă a admis excepţia de necompetenţă materială şi a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Specializat Cluj.

Prin încheierea din 12 decembrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepţia nelegalei timbrări a cererii de chemare în judecată, reţinând că reclamanţii sunt scutiţi de la plata taxei judiciare de timbru în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, apreciind că pentru soluţionarea acestei excepţii sunt necesare probe comune cu cercetarea fondului.

Prin sentinţa civilă nr. 951/2018 din 29 mai 2018, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A şi C. S.A. - Sucursala Unirii.

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 3 lit. d) din convenţia de credit nr. x/BUM/18.02.2008.

A obligat pârâtele să restituie reclamanţilor toate sumele de bani achitate cu titlu de dobândă, peste nivelul de 4,25%.

A respins acţiunea în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere.

A obligat pârâtele să plătească reclamanţilor suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cheltuieli de deplasare şi onorariu de avocat parţiale.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A.

Prin încheierea din 11 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a suspendat judecarea cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei înregistrate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sub nr. x/2019 (întrebări formulate în dosarul nr. x/2017 al Curţii de Apel Cluj).

Prin încheierea din 13 octombrie 2020, s-a repus pe rol cauza, însă instanţa a dispus, din nou, suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei înregistrate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sub nr. x/2019, având ca obiect posibilitatea de intervenţie a instanţei privind modul de stabilire a dobânzii variabile.

Prin decizia civilă nr. 129/2022 din 01 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, au fost respinse apelurile formulate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A.

I. Împotriva acestei decizii, la 05.04.2022, reclamanţii A. şi B. au formulat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea pârâtelor-intimate la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii apreciază că decizia pronunţată de instanţa de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

În opinia recurenţilor, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. cu privire la considerentele hotărârii, care trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor

În acest sens, recurenţii consideră că instanţa de apel nu a motivat respingerea capătului subsidiar de cerere privind constatarea îndeplinirii condiţiilor impreviziunii în legătură cu obligaţia recurenţilor de a restitui împrumutul în moneda în care a fost acordat creditul, ci doar s-a limitat la a arăta că nu sunt fondate criticile acestora privind caracterul abuziv al clauzei privind suportarea riscului valutar, stabilizarea cursului CHF, precum şi cele privind dobânda.

În continuare, recurenţii arată că hotărârea atacată cuprinde motive străine de cauză, deoarece în considerente, în secţiunea "consideraţiile instanţei", sunt inserate mai multe argumente care nu au legătură cu obiectul litigiului, instanţa de apel folosind mai multe expresii privind un dosar de recurs, or în speţă, dosarul se află în primul ciclu procesul, acesta fiind primul recurs. Recurenţii apreciză că aceste exprimări ale instanţei de recurs sunt erori materiale, care dovedesc faptul că instanţa a folosit, în motivare, argumente ce fac parte dintr-un alt litigiu, neavând legătură cu problemele ce trebuiau dezlegate în prezentul dosar.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii apreciază că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, indicând expres art. 969 C. civ. de la 1864, întrucât instanţa de apel a arătat că forţa obligatorie a contractului (art. 969 C. civ. de la 1864) şi principiul nominalismului monetar, sub imperiul C. civ. de la 1864, se opun ca instanţa să poată interveni în contractul încheiat între părţi, aplicarea teoriei impreviziunii fiind inadmisibilă.

Precizează recurenţii că instanţa de apel a aplicat greşit aceste dispoziţii ale C. civ. de la 1864, aspect susţinut atât de legislaţia Uniunii Europene, cât şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României (decizia nr. 623/2016, decizia nr. 62/2017), care a recunoscut aplicabilitatea teoriei impreviziunii şi pentru raporturile civile născute sub imperiul vechiul C. civ. şi ori de câte ori sunt îndeplinite condiţiile pentru incidenţa acestei instituţii de drept, pe considerentul echităţii şi bunei-credinţe.

Mai arată recurenţii faptul că aplicarea teoriei impreviziunii şi a principiului nominalismului monetar nu se exclud, atâta timp cât sunt întrunite condiţiile de incidenţă, instanţa fiind autorizată să intervină în contractul de credit, pentru aplicarea teoriei impreviziunii şi restabilirea echilibrului contractual.

II. La 15.04.2022, a formulat recurs şi pârâta C. S.A., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei şi reţinerea spre rejudecare, iar pe fond, admiterea apelului formulat de pârâtă şi modificarea sentinţei pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta pârâtă arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, cu privire la caracterul negociat/nenegociat al clauzei, dezechilibrul semnificativ, buna-credinţă, întrucât a concluzionat că starea de fapt de la momentul încheierii contractului, precum şi situaţiile survenite pe parcursul derulării contractului, se supun analizei exigenţelor legii, pentru a putea fi considerate clauze abuzive.

Recurenta-pârâtă consideră că toate clauzele contestate de reclamanţi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului, deoarece contractul este unul deschis negocierii cu clienţii, dovadă fiind faptul că banca propune condiţii generale prestabilite, lăsând consumatorului detaliile esenţiale ale împrumutului, respectiv cuantumul, durata, valuta, tipul dobânzii, garanţiile, pe care consumatorul le poate ajusta, potrivit nevoilor şi resurselor clientului.

Precizează că reclamanţii au avut posibilitatea şi timpul necesar pentru a negocia, însă aceştia nu au pus în discuţie nicio clauză, ci le-au acceptat în forma propusă, deşi au avut la dispoziţie o perioadă rezonabilă pentru a formula obiecţiuni la oferta băncii.

Recurenta apreciză, raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind conceptul de "clauză care nu a fost negociată", că acea clauză considerată abuzivă şi declarată nulă de instanţă, nu întruneşte exigenţele acestei dispoziţii legale, deoarece nu se poate imputa băncii refuzul de negociere, ci reclamanţii sunt cei care au ales produsul bancar potrivit nevoilor lor, fără a exprima obiecţiuni sau solicitări suplimentare.

Pe de altă parte, arată că a încheiat contractul cu bună-credinţă, urmărind un scop legitim, or pentru a vorbi de o clauză abuzivă, trebuie ca aceasta să fie stipulată contrar cerinţelor bunei-credinţe. Întrucât buna-credinţă se prezumă, revine reclamanţilor sarcina de a proba contrariul, însă acestia nu au făcut o asemnea dovadă.

A mai arătat recurenta faptul că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, trebuie să se probeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile păţilor, ce trebuie analizat din poziţia fiecărei părţi, iar din comparaţia pe care a efectuat-o în cuprinsul cererii de recurs, consideră că nu poate fi identificat niciun dezechilibru semnificativ.

Cu privire la restituirea sumei rezultând din diferenţa dintre dobânda contractuală de 4,25% şi dobânda de 4,40% abuziv percepută, recurenta apreciază că nu poate fi considerată plată nedatorată, deoarece nu a fost făcută din eroare de către reclamanţi, ci în deplină cunoştinţă de cauză. De asemenea, cu privire la clauza care permite băncii să modifice structura ratei dobânzii, cu scopul de ajustare a contractului, pentru echilibrarea prestaţiilor, recurenta afirmă că nu este abuzivă, întrucât posibilitatea ajustării ratei dobânzii în condiţiile evoluţiei imprevizibile a pieţei finaciare este permisă de Legea nr. 193/2000. Chiar pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 recunoaşte expres valabilitatea clauzelor de impreviziune în domeniul serviciilor financiare cu privire la rata dobânzii.

Recursul declarat de recurenţii-reclamanţi a fost comunicat recurentei-pârâte la 19.05.2022 .

Recursul declarat de recurenta-pârâtă a fost comunicat recurenţilor-reclamanţi la 19.05.2022 .

Recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, la data de 3 iunie 2022, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi, ca nefondat, cu obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 10.06.2022, care au formulat răspuns la întâmpinare.

La 20.06.2022, în termen legal, recurenţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 27.06.2022, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 31.01.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părţi, cu posibilitatea acordată acestora de a depune un punct de vedere la raport.

Părţile nu au depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 23 mai 2023, pronunţată în complet de filtru, Înalta Curte a admis în principiu recursurile şi a stabilit termen în şedinţă publică în vederea soluţionării acestora, cu citarea părţilor.

I. Analizând recursul declarat în cauză de recurenţii-reclamanţi, în temeiul motivelor invocate şi a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va admite, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate de recurenţii-reclamanţi, "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar, explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că, prin cererea de apel formulată, reclamanţii au criticat sentinţa primei instanţe în ceea ce priveşte: 1) soluţia de respingere a capetelor de cerere privind obligarea băncii la convertirea în RON a creditului, stabilizarea cursului de schimb CHF-Leu de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada executării contractului şi restituirea sumelor încasate abuziv de către bancă împreună cu dobânda legală penalizatoare calculată până la restituirea sumelor de către pârâtă; 2) soluţia de respingere a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind suportarea riscului valutar, stabilizarea cursului de schimb CHF-Leu de la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada executării contractului şi restituirea sumelor încasate abuziv de către bancă împreună cu dobânda legală penalizatoare calculată până la restituirea sumelor de către pârâtă, precum şi 3) soluţia de respingere a capătului subsidiar de cerere privind constatarea îndeplinirii condiţiilor impreviziunii în legătură cu obligaţia reclamanţilor de a restitui împrumutul în moneda în care a fost acordat.

În motivarea criticii privind capătul subsidiar de cerere privind constatarea îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, apelanţii-reclamanţi au arătat, în esenţă, că prima instanţă a reţinut greşit că principiul impreviziunii nu este aplicabil, întrucât apelanţii au avut în vedere neutralitatea politico-militară a Elveţiei în luarea în considerare a deciziei de a contracta în CHF. Totodată, au susţinut că aprecierea francului cu peste 100% în raport cu leul vine să clarifice intervenirea impreviziunii, iar nu să o elimine, precum şi faptul că imposibilitatea prevederii fluctuaţiei majore a cursului derivă din caracterul deficitar al informării şi natura pozitivă a clauzelor instituite în ceea ce îl priveşte pe consumator. Nu în ultimul rând, prin memoriul de apel, reclamanţii au dezvoltat argumente cu privire la îndeplinirea condiţiilor impreviziunii, sens în care au invocat faptul că obligaţia reclamanţilor a devenit excesiv de oneroasă, iar banca s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul reclamanţilor, solicitând adaptarea contractului în temeiul C. civ. de la 1864 şi Directivei nr. 17/2014.

Analizând decizia recurată, instanţa supremă constată că instanţa de apel nu a analizat, în concret, niciuna dintre criticile apelanţilor-reclamanţi referitoare la aplicarea teoriei impreviziunii, astfel cum au fost invocate prin motivul de apel.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil.

Or, deşi instanţa de apel a reţinut că, în cauză, aplicarea teoriei impreviziunii nu este admisibilă, nu a prezentat în mod logic temeiurile de drept şi de fapt care au dus la concluzia adoptată. Singura referire a instanţei de apel la problema supusă dezbaterii constă în reţinerea faptului că, din perspectiva forţei obligatorii a contractului (art. 969 C. civ. de la 1864), cât şi a principiului nominalismului monetar, sub imperiul C. civ. de la 1864, instanţele naţionale nu pot interveni în contract, aplicarea teoriei impreviziunii de către instanţa de judecată nefiind admisibilă. În consecinţă, a concluzionat instanţa de apel în sensul că, având în vedere că riscul valutar a fost însuşit prin contract de părţi, faţă de principiul forţei obligatorii a contractului, instanţa nu poate modifica moneda în care a fost acordat creditul.

Întrucât, prin capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, a cărui respingere făcea obiectul unui motiv distinct de apel, reclamanţii au solicitat adaptarea contractului, urmare intervenirii impreviziunii, iar nu schimbarea monedei creditului (obiect aferent petitelor principale ale cererii, respectiv motivului 1 şi 2 de apel), din considerentele deciziei recurate nu rezultă că prima instanţă de control judiciar ar fi realizat o analiză a tuturor motivelor de apel formulate în cauză de reclamanţi, deşi avea obligaţia de a cenzura legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de tribunal în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel.

Instanţa supremă reţine că o hotărâre trebuie să respecte exigenţele art. 6 paragraful 1 din CEDO, întrucât, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

În concluzie, motivarea sumară a respingerii apelului reclamanţilor echivalează cu o lipsă de motivare a deciziei, critica recurenţilor-reclamanţi subsumată motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind întemeiată, din acest punct de vedere.

În ce priveşte restul criticilor recurenţilor-reclamanţi, subsumate aceluiaşi motiv de casare, privind existenţa unor considerente străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei atacate, anume referirile instanţei de apel la etapa procesuală a recursului, instanţa supremă reţine că, astfel cum chiar autorii recursului recunosc, acestea sunt simple erori materiale, ce nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 445 C. proc. civ., care dispun în sensul că, îndreptarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci doar în condiţiile art. 442 din acelaşi cod.

Chiar dacă, prin soluţia adoptată, instanţa de apel s-a pronunţat pe fond, modalitatea în care a expus raţionamentul avut în vedere pentru respingerea motivului de apel privind constatarea îndeplinirii condiţiilor impreviziunii este de natură a crea reclamanţilor o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă spre rejudecarea apelului acestora din perspectiva motivelor invocate privind aplicabilitatea în cauză a teoriei impreviziunii, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie, ca o garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii ce se va da în cauza de faţă.

În raport de cele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, fără o examinare concretă a acestui motiv de apel şi a dispoziţiilor legale invocate de către apelanţii-reclamanţi în cadrul apelului, Înalta Curte nu poate exercita controlul judiciar asupra legalităţii deciziei recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. invocat de recurenţi.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 129/2022 din 1 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, cu recomandarea de a analiza în mod concret criticile formulate de apelanţii-reclamanţi în cadrul memoriului de apel, cu privire la incidenţa, în cauză, a teorie impreviziunii în legătură cu obligaţia acestora de a restitui împrumutul în moneda în care a fost acordat creditul.

II. Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă, în temeiul motivelor invocate şi a normelor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Instanţa supremă reţine că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a pronunţat o decizie cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei nr. 93/13/CEE.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum şi pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, cu privire la reţinerea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 3 lit. d) din contractul de credit, privind revizuirea dobânzii.

Nu pot constitui critici de nelegalitate susţinerile recurentei-pârâte referitoare la împrejurarea că a existat o negociere a clauzelor privind dobânda variabilă şi la neîndeplinirea cerinţei privind crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei-credinţe. Instanţa supremă reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate.

Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ. conform căruia "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului şi că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 23.10.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv specificat în contract, acceptat de consumator prin semnarea acestuia, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte, motivul specificat în contract nu poate consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în actul juridic şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, "aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv precizat în contract, prin clauza constatată ca fiind abuzivă referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. d) din contract, "Banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, situaţie în care va comunica împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării".

Astfel de clauze contractuale, precum cele inserate la art. 3 lit. d) din contractul de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de un criteriu neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind, astfel, incidentă situaţia prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

Instanţa supremă reţine că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract şi care să conţină criterii clare şi previzibile, astfel încât să permită reclamanţilor să determine întinderea obligaţiilor asumate.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzei contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

Totodată, reţine că însăşi recurenta-pârâtă a menţionat că nu poate enumera cu exactitate ce fel de schimbări determină activarea clauzei, din moment ce astfel de schimbări sunt absolut imprevizibile, ceea ce atrage evidenţa faptului că nici reclamanţii nu aveau posibilitatea să prevadă aceste schimbări, în lipsa menţionării lor în contract.

În consecinţă, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că, prin clauza constatată ca fiind abuzivă referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Neîndeplinirea condiţiei clarităţii clauzei reţinută de instanţa de apel a avut drept consecinţă incidenţa art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 6 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia "Clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua".

Prin urmare, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate ca atare de către instanţă nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar sancţiunea este lipsirea actului juridic de efectele produse pentru ocrotirea unui interes legal general şi a interesului particular al consumatorului, sancţiune echivalentă nulităţii absolute a acestor clauze.

Regula instituită de principiul retroactivităţii efectelor nulităţii stabileşte că nulitatea va produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, adică efectele nulităţii se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil.

Din această perspectivă, se cuvine subliniat că, prin Decizia preliminară din 21 decembrie 2016, pronunţată de CJUE în cauzele conexate C 154/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, C 307/15 Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) şi C 308/15 Banco Popular Espanol, S.A. împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu, s-a statuat că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce priveşte consumatorul.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligaţia instanţei naţionale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privinţa aceloraşi sume. În fapt, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alin. (1) din această directivă intenţionează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conţinute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii" (paragrafele 61, 62, 63 din considerentele acestei decizii).

În concluzie, în mod judicios a fost admisă cererea de restituire a sumelor plătite în plus de către intimaţii-reclamanţi, peste dobânda de 4,25% pe an, în baza clauzei abuzive, instanţa de apel aplicând în mod corect principiul repunerii în situaţia anterioară ca urmare a constatării nulităţii clauzei privind revizuirea dobânzii.

Criticile recurentei-pârâte privind faptul că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile privind plata nedatorată, având în vedere că plata dobânzii nu a fost efectuată de reclamanţi din eroare, sunt străine de raţionamentul instanţei de apel, care, aşa cum s-a arătat mai sus, a dispus restituirea prestaţiilor efectuate de reclamanţii-împrumutaţi în baza clauzei abuzive anulate ca o consecinţă a aplicării principiului retroactivităţii nulităţii şi a principiului restabilirii situaţiei anterioare.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 129/2022 din 1 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 129/2022 din 1 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată, numai în ce priveşte apelul reclamanţilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.