Arbitration without an arbitration agreement: ASF Norm 18/2017 does not waive the requirement for party consent under the Code of Civil Procedure

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin acţiunea înregistrată în 5 august 2021 pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 2.761,62 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei autoturismului cu numărul de înmatriculare x, marca x, pentru care a fost întocmită cererea de plată a despăgubirii în cadrul dosarului de daună nr. x, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 541 şi urm. C. proc. civ., prevederile Legii nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 20/2017.

Prin hotărârea arbitrală nr. 148 din 15.12.2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2021, s-a admis acţiunea reclamantei.

2. Prin cererea înregistrată la 18 ianuarie 2022 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022, pârâta B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., anularea hotărârii arbitrale nr. 148 din 15.12.2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2021, precum şi suspendarea executării acestei hotărâri până la soluţionarea acţiunii în anulare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 612 C. proc. civ., ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, ale Legii nr. 132/2017, ale Legii nr. 12/1990, ale Legii nr. 11/1991 şi ale Directivei 2005/29/CE.

Prin sentinţa nr. 19 din 09.02.2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova.

3. La 21 februarie 2022, dosarul a fost înregistrat, sub acelaşi număr unic, pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă care, prin decizia nr. 38 din 04.04.2022, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti. Totodată, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, s-a dispus suspendarea judecării cauzei şi sesizarea instanţei supreme în vederea soluţionării acestuia.

4. Prin decizia nr. 993 din 04.05.2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

5. Cauza a fost înregistrată în 21 februarie 2022 pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, sub acelaşi număr.

Prin sentinţa nr. 15/2023 din 6 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de pârâta B. S.A. privind suspendarea executării hotărârii arbitrale nr. 148 din 15.12.2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat-Sediul Zonal Craiova, în dosarul nr. x/2021.

A fost admisă acţiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 148 din 15.12.2021, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, în dosarul nr. x/2021 şi s-a anulat hotărârea arbitrală.

Totodată, a fost trimisă cauza spre soluţionare Judecătoriei Buftea.

6. Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare, respingerea acţiunii în anulare formulată de pârâtă.

În motivare, recurenta a susţinut că instanţa de judecată în mod greşit a reţinut incidenţa motivului de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile existenţei unei dispoziţii speciale aplicabile, respectiv art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, derogatorii de la normele generale, potrivit cărora consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului din materia asigurărilor prin apelare la arbitraj, fără a fi necesară o convenţie arbitrală.

În continuare, autoarea recursului menţionează Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 100 din 7 martie 2017 şi precizează că Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu a fost declarată nelegală sau neconstituţională, astfel că produce efecte de la data intrării sale în vigoare.

Prin urmare, apreciază recurenta că dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 reprezintă norma specială care are prioritate faţă de norma generală conform principiului specialia generalibus derogant.

Recurenta menţionează că în considerarea dispoziţiilor art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012 şi art. 6 alin. (6) şi art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, Autoritatea de Supraveghere Financiară a emis Norma A.S.F. nr. 18/2017, prin care a armonizat sistemul de drept românesc cu cel unional în aria de soluţionare alternativă a litigiilor în materie de consum.

Pe de altă parte, prin constatarea lipsei convenţiei arbitrale instanţa de judecată nu a aplicat corect dispoziţiile Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2013 privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului nr. 2006/2004 şi a Directivei nr. 2009/22/CE, care sunt aplicabile speţei în mod direct.

Potrivit recurentei, din coroborarea art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017 rezultă că nu este necesar acordul celeilalte părţi pentru a se urma calea alternativă de soluţionare a litigiului prin arbitraj instituţionalizat, singura condiţie necesară pentru stabilirea competenţei instanţei arbitrale fiind formularea cererii arbitrale de către consumator.

Prin urmare, lipsa convenţiei arbitrale este complinită de dispoziţiile evocate din Norma ASF nr. 18/2017, normă cu caracter special şi care derogă de la legea generală.

În continuare, recurenta subliniază că Norma A.S.F. nr. 18/2017 se completează cu prevederile din Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 20/2017 privind modul în care eventualele litigii pot fi soluţionate, fiind acordat consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului, în funcţie de statutul juridic al acestuia.

Totodată, recurenta consideră că instanţa a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile art. 1568 alin. (1) lit. a) C. civ. privind cesiunea de creanţă.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 9 mai 2023, intimata - pârâtă B. S.A. prin lichidator judiciar C. a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Cauza a fost înregistrată la 6 aprilie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 8 iunie 2023, s-a fixat termen de judecată la 5 octombrie 2023.

Înalta Curte analizând cererea de suspendare formulată de recurentă în temeiul dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, urmează a o respinge pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 262 alin. (4) teza I din Legea nr. 85/2014 "hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare".

În cauză, recursul are ca obiect sentinţa nr. 15/2023 din 6 februarie 2023, prin care Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis acţiunea în anularea hotărârii arbitrale în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi a fost trimisă cauza spre soluţionare Judecătoriei Buftea.

Înalta Curte constată că nu este învestită cu o cerere sau un dosar care să vizeze o creanţă împotriva debitoarei falite, ci în calea extraordinară de atac a recursului se pune în discuţie stabilirea competenţei instanţei de judecată, respectiv a tribunalului arbitral, de a judeca cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, nu se impune suspendarea recursului, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 262 alin. (4) teza I din Legea nr. 85/2014, nefiind în ipoteza soluţionării pe fond a unei acţiuni judiciare împotriva societăţii de asigurare falite.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Înalta Curte subliniază că în cauză, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 1/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284 din 24.03.2022.

Prin urmare, hotărârea arbitrală fiind desfiinţată în temeiul art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., problema de drept de care depinde soluţionarea recursului presupune stabilirea măsurii în care titularul unei cereri de despăgubire, formulate în temeiul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 şi nesoluţionate de asigurător, are dreptul de a învesti un tribunal arbitral cu soluţionarea conflictului generat de temporizarea soluţionării cererii, în lipsa unei convenţii arbitrale.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de judecată în mod greşit a reţinut incidenţa cazului de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în condiţiile existenţei unei dispoziţii speciale aplicabile, respectiv art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, derogatorii de la normele generale, potrivit cărora consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului din materia asigurărilor prin apelare la arbitraj fără a fi necesară o convenţie arbitrală.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu a celui indicat de recurentă, întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj, şi nu de drept substanţial, impunându-se calificarea corespunzătoare.

Criticile recurentei nu sunt întemeiate, dat fiind faptul că instanţa a avut în vedere că arbitrajul, potrivit dispoziţiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I şi II C. proc. civ., se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Astfel cum se reţine şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 100 din 7 martie 2017, menţionată de recurentă, arbitrajul constituie o excepţie de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau printr-un act adiţional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

În acest context, Curtea de Apel Craiova a soluţionat acţiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor anterior menţionate, prin aceea că a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidenţa în cauză a acestui motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale, în absenţa unei convenţii arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 şi urm. C. proc. civ.

În ceea ce priveşte Norma A.S.F. nr. 18/2017, indicata de recurentă în complinirea lipsei convenţiei arbitrale, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare".

După ce se detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Norma menţionată se prevede că, "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare", iar la alin. (4) se reglementează obligaţia conducerii executive a societăţilor şi brokerilor şi coordonatorul colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor de a asigura participarea la procedurile de soluţionare alternativă atunci când se solicită de către consumator.

Din textele legale evocate rezultă că se pune, astfel, accent pe faptul că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea şi că, prin aceasta, nu se limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate.

Prin urmare, dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu complinesc lipsa convenţiei arbitrale. Faptul că în cuprinsul acestor articole se menţionează că în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, înseamnă doar că arbitrajul este permis. Totuşi, aceasta nu semnifică şi faptul că arbitrajul poate fi aplicat în mod obligatoriu, ca urmare a alegerii acestei proceduri de reclamant, fără ca pârâtul din acţiunea arbitrală să fie de acord cu soluţionarea litigiului de o instanţă arbitrală.

În acest sens sunt dispoziţiile art. 548 şi urm. C. proc. civ., potrivit cărora existenţa unei convenţii arbitrale sub forma unei clauze compromisorii sau a unei convenţii separate este esenţială pentru sesizarea legală a instanţei arbitrale şi atragerea competenţei în soluţionarea litigiului, iar în situaţia în care această convenţie nu există, este nulă ori inoperantă, arbitrajul nu se poate organiza şi desfăşura valabil.

Aşadar, criticile recurentei privind complinirea lipsei convenţiei arbitrale prin efectul legii, respectiv potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma nr. 18/2017, nu sunt întemeiate.

Nu poate fi primită nici critica potrivit căreia Norma A.S.F. nr. 18/2017 este o normă specială derogatorie de la prevederile normei generale, respectiv C. proc. civ., deoarece principiul de drept specialia generalibus derogant implică faptul că norma specială este cea care derogă de la norma generală şi că aceasta este de strictă interpretare la cazul respectiv.

Or, în cauză, Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu este derogatorie de la dreptul comun, în sensul de a fi permis tribunalului arbitral să se considere competent să soluţioneze litigiul, chiar în lipsa acordului unei părţi. O astfel de ipoteză s-ar fi găsit în situaţia în care ar fi existat un text legal care ar fi permis ca, într-o situaţie similară cu cea dedusă judecăţii în faţa instanţei arbitrale, aceasta să poată fi soluţionată prin arbitraj în lipsa unei convenţii arbitrale.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că această cale rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale potrivit C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, de esenţa procedurii arbitrale fiind compromisul părţilor.

Criticile vizând nerespectarea de către curtea de apel a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2013 privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE (Directiva privind SAL în materie de consum), care este aplicabilă în mod direct, vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile, astfel cum au fost calificate, sunt nefondate.

Invocarea efectului direct al unei directive a Uniunii Europene este permisă numai în situaţia netranspunerii sau transpunerii incorecte în dreptul naţional a actului unional şi numai în litigiile ce opun o persoană statului membru; or, litigiul de faţă este între două persoane, astfel că efectul direct nu poate fi invocat.

Mai mult, dispoziţiile art. 1 al Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21 mai 2013, invocate de recurentă, contrazic interpretarea acesteia, întrucât actul normativ unional stabileşte, de fapt, posibilitatea soluţionării diferendelor prin proceduri de soluţionare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, fără însă a aduce atingere legislaţiei naţionale care reglementează aceste proceduri.

În aceste condiţii, Înalta Curte, astfel cum a expus anterior, a constatat că procedura iniţiată de recurentă şi finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de curtea de apel nu este una care să respecte dispoziţiile naţionale.

Nu poate fi primită nici critica privind încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1568 alin. (1) lit. a) C. civ., deoarece curtea de apel nu a constatat faptul că cesionarului nu i s-ar fi transferat toate drepturile din contractul cesionat. Dimpotrivă, s-a reţinut că în contractul principal de asigurare pentru răspunderea civilă auto încheiat de cedent nu este prevăzută o convenţie arbitrală.

În concluzie, se reţine că în soluţionarea acţiunii în anulare, curtea de apel a apreciat în mod just ca fiind incident motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când "tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperabile".

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 15/2023 din 6 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.R.L.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 15/2023 din 6 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2023.