Counter-guarantee dispute: payment obligation upheld after verifying contractual criteria, cassation appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 5 noiembrie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. (FNGCIMM) a solicitat obligarea pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A. (FRC) la plata contragaranţiei în sumă de 224.489,42 RON, aferentă garanţiei asumate de reclamantă în favoarea A. S.A, în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 24.12.2012 şi confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x din 23.01.2013, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data 07.02.2017 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice de la data cererii de executare în care FRC avea obligaţia să efectueze plata) până la plata efectivă a sumei datorate.

Prin sentinţa civilă nr. 1973 din data de 27.10.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe reclamantul FNGCIMM a formulat apel, prin care a solicitat anularea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. De asemenea, în ipoteza reţinerii cauzei spre judecare, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea apelului cu modificarea hotărârii apelate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Prin decizia civilă nr. 470 din data de 16.03.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, spre rejudecare, la data de 2 iunie 2021.

Prin sentinţa civilă nr. 2979 din data de 25.11.2021 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţiile tardivităţii şi prematurităţii formulării acţiunii, invocate de către pârât, a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 224.489,42 de RON reprezentând contragaranţie, precum şi la plata dobânzii legale calculate pentru suma de 224.489,42 RON, începând cu data de 07.02.2017 şi până la plata efectivă a sumei datorate.

De asemenea, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 9.478,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

4. Împotriva acestei sentinţe pârâtul FRC a declarat apel, prin care a solicitat admiterea acestuia, iar pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1803/2022 din 24 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins apelul pârâtei ca nefondat.

5. Împotriva acestei decizii, pârâtul FRC a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, iar în urma rejudecării, admiterea apelului şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Potrivit recurentului instanţa de apel a reţinut în mod eronat că sentinţa primei instanţe este întemeiată, deoarece în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi plătită contragaranţia de către FRC, respectiv cea privind inexistenţa unei executări silite a beneficiarului garanţiei.

În continuare, autorul recursului susţine că soluţia primei instanţe a fost dată cu interpretarea si aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1, raportat la pct. 5 şi 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind condiţiile de acordare a contragaranţiilor de către FRC, art. 1480, art. 1266-1268, art. 1270 şi art. 2018 C. civ., raportate la art. 3.1 alin (1), art. 4.1, art. 5.1, art. 6.4 alin. (2) şi (4), art. 12.8 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, precum şi la art. 4.1 alin. (1) din Norma nr. 1/2012.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a normelor de drept material de către instanţa de apel referitoare la neîndeplinirea criteriului de eligibilitate privind executarea silită a beneficiarului, recurentul prezintă, în esenţă, considerentele deciziei recurate şi precizează că, deşi instanţa de apel se raportează preponderent la pct. 4 din Anexa C.7 la convenţia de contragarantare nr. 1/2012, în speţă mai sunt aplicabile şi art. 3.1 din convenţie şi art. 4.1 alin. (1) lit. e) din Norma nr. 1/2012 privind criteriul de eligibilitate referitor la executarea silită a beneficiarului garanţiei.

Se mai susţine că atât Norma nr. 1/2012, cât şi Convenţia nr. 1/2012 sunt acte emise în aplicarea art. 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind condiţiile de acordare a contragaranţiilor. De asemenea, se arată că potrivit art. 5 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 IMM-urile aflate în executare silită nu pot fi beneficiare ale garanţiilor.

Prin urmare, recurentul susţine că din interpretarea textelor evocate nu se poate plăti o contragaranţie care a fost acordată unui beneficiar neeligibil, astfel că instanţa de apel nu doar că nu a aplicat corect legislaţia în materie, dar nici nu a interpretat sistematic şi potrivit voinţei concordante a părţilor convenţia de contragarantare nr. 1/2012, încălcând astfel prevederile art. 1266 şi 1267 C. civ.

În ceea ce priveşte condiţia ca societatea beneficiară a garanţiei să nu se afle în executare silită, recurentul susţine că din referatul de analiză nr. 139/05.05.2017, din adresa B.E.J. C. şi din informaţiile de pe portalul instanţelor de judecată rezultă că societatea se afla în executare silită atât la data declaraţiei de eligibilitate, respectiv 14.01.2013, cât şi la data acordării contragaranţiei, respectiv la 23.01.2013, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Aşadar, potrivit recurentului instanţa de apel a aplicat greşit cadrul normativ, considerând că aceste înscrisuri nu au relevanţă sub aspectul îndeplinirii criteriului de eligibilitate cât timp există declaraţia de eligibilitate.

În ceea ce priveşte executarea necorespunzătoare a mandatului de către FNGCIMM, se arată că deşi instanţa reţine că aceasta avea obligaţia verificării îndeplinirii criteriilor de eligibilitate, în mod paradoxal constată că şi-a îndeplinit mandatul, întrucât FRC nu a dovedit că intimatul cunoştea starea de executare silită a beneficiarului la momentul verificării condiţiilor de eligibilitate.

Or, se susţine că recurentul tocmai acest lucru critică referitor la nerespectarea obligaţiei de loialitate, diligenţă şi de prudenţă ce incumbă mandatarului profesionist în verificarea criteriilor de eligibilitate potrivit art. 3.1, art. 4.1, art. 5.1 şi art. 12.8 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, art. 4.1 alin. (1) lit. e) din Norma nr. 1/2012 şi art. 5 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011.

Sub acest aspect, se arată că intimatul, cu minime verificări, ar fi observat că pe portalul instanţelor de judecată societatea beneficiară a garanţiei era în executare silită şi ar fi avut suficiente informaţii să suspecteze că declaraţia pe proprie răspundere nu corespunde realităţii.

Mai arată, recurentul, că într-adevăr în Anexa C.7 la convenţia de contragarantare nr. 1/2012 se prevede că pentru verificarea criteriului de eligibilitate privind executarea silită a beneficiarului se va avea în vedere declaraţia pe proprie răspundere şi documentul de consultare a informaţiilor de pe site-ul FRC, însă acestea sunt minime demersuri.

Atât timp cât din minime verificări a rezultat că beneficiarul se afla în executare silită, intimatul trebuia să efectueze demersuri pentru a clarifica situaţia având în vedere obligaţia de diligenţă pe care o avea în temeiul convenţiei încheiate. În acest sens, se invocă decizia nr. 1332 din 17.09.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o speţă similară.

Potrivit art. 6.2 şi 6.4 din convenţia de contragarantare nr. 1/2012, FRC este îndreptăţit să nu plătească contragaranţia în situaţia în care se descoperă că beneficiarul garanţiei nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării garanţiilor/contragaranţiilor.

În ceea ce priveşte acordarea dobânzii, recurentul consideră că instanţa de apel a aplicat şi interpretat eronat dispoziţiile art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1 şi art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar şi art. 3 alin. (3) din C. civ., deoarece a reţinut că se aplică art. 3 alin. (2) din O.G.. 13/2011 raportat la data acordării contragaranţiei şi că nu este incident alin. (3) al aceluiaşi articol deoarece FRC exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

În continuare, recurentul apreciază că statutul juridic al FRC este diferit faţă de regimul juridic al unei societăţi pe acţiuni obişnuite, care acţionează în condiţii de piată şi are scop lucrativ.

În final, susţine că sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (3) din C. civ. şi art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011, întrucât este o societate fără scop lucrativ.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 27 martie 2023 intimatul-reclamant FNGCIMM a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea acestuia.

Cauza a fost înregistrată la 16 februarie 2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă iar, prin rezoluţia din 4 mai 2023, s-a fixat termen de judecată la 5 octombrie 2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

În prealabil, criticile recurentului privind nelegalitatea sentinţei primei instanţe nu pot fi analizate întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. calea extraordinară de atac a recursului urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea în condiţiile legii a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

De asemenea, nu pot fi primite nici criticile privind analiza instanţei de apel referitoare la documentele existente la dosar, care, contrar celor reţinute prin decizia recurată, fac dovada neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege şi reluate convenţional pentru acordarea contragaranţiei, prezentând interes din perspectiva îndeplinirii criteriului de eligibilitate privind executarea silită a societăţii beneficiare a garanţiei.

Sub acest aspect, la pag. 6-7 din memoriul de recurs, recurentul face ample referiri la probele administrate, la împrejurările de fapt analizate de instanţa de apel, criticând modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, în raport cu situaţia de fapt stabilită în cauză.

În acest context, Înalta Curte constată că prin toate aceste critici, circumscrise de autorul căii de atac dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se pretinde, în realitate, o greşită evaluare a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat în cauză de către instanţa de apel, solicitându-se ca instanţa de recurs, în urma reinterpretării probatoriului administrat, să constate temeinicia susţinerilor privind faptul că beneficiara B. S.R.L. nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranţiei, întrucât societatea se afla în procedură de executare silită.

În conformitate cu motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, rezultă că verificarea aspectelor de netemeinicie este exclusă în această etapă procesuală.

Criticile recurentului, prin care se arată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat eronat prevederile art. 3.1, art. 4.1, art. 5.1, art. 6.4 alin. (2) şi (4) şi art. 12.8 Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, respectiv art. 4.1 lit. e), din Norma nr. 1/2012, art. 5 şi 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, coroborate cu dispoziţiile art. 1266 şi 1267 C. civ., în contextul în care intimatul, pentru verificarea criteriului de eligibilitate privind executarea silită a beneficiarului, nu era ţinut de documentele prevăzute în contract, ci trebuia, cu minime verificări, să observe de pe portalul instanţelor de judecată starea de executare silită a beneficiarului garanţiei, nu sunt fondate deoarece contravin obligaţiilor asumate de părţi.

În esenţă, se susţine că instanţa de apel trebuia să dea eficienţă tuturor prevederilor legale şi convenţionale în interpretarea lor sistematică corectă şi potrivit voinţei concordante a părţilor, nu doar Anexei C7 la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate. Sub acest aspect, se arată că intimatul nu şi-a executat corespunzător mandatul acordat referitor la analiza criteriului de eligibilitate privind executarea silită a beneficiarului garanţiei.

În cauza pendinte, situaţia de fapt stabilită de către instanţele fondului, pe baza probatoriului administrat, pe care se grefează controlul de legalitate realizat în recurs, relevă că între părţi a fost încheiată Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, unde, la art. 3.1 alin. (1), s-a prevăzut că pot fi contragarantate garanţiile acordate în beneficiul întreprinderilor mici şi mijlocii care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute în Norma nr. 1/2012.

Prin clauza cuprinsă la art. 4.1 din convenţie s-a stabilit că, în vederea asigurării celerităţii activităţii de contragarantare în sprijinul IMM-urilor, pârâta mandatează garantul (reclamanta) să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate şi a condiţiilor de contragarantare din Norme şi să acorde contragaranţii IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora, conţinutul detaliat al mandatului fiind prevăzut în anexa la convenţie.

Disputa părţilor se poartă asupra interpretării Anexei C.7 la convenţie, unde s-au prevăzut criteriile de verificare la executarea contragaranţiei, respectiv condiţia ca beneficiarul să nu se afle în procedura de executare silită.

Prin decizia atacată s-a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei FRC ca urmare a faptului că acesta nu a executat, în mod culpabil, obligaţia de plată a sumei care face obiectul contragaranţiei, respingând cererea de executare, în lipsa oricărui temei legal sau contractual şi fără a se fi încălcat limitele mandatului acordat reclamantei, deşi erau îndeplinite toate condiţiile pentru plata contragaranţiei prevăzute de art. 6.4 alin. (2) lit. b) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012.

Raportat la considerentele instanţei de apel, care vizează elementele specifice raportului juridic din perspectiva obligaţiilor asumate de părţi, argumentele invocate de recurentă cu privire la demersurile suplimentare pe care intimatul trebuia să le efectueze pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită a beneficiarului garanţiei nu sunt de natură să infirme raţionamentul instanţei de apel.

Astfel, instanţa de apel a avut în vedere că părţile au stabilit cu claritate criteriile de eligibilitate şi modalitatea de verificare a îndeplinirii acestora, prin Anexa C7 la Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 şi elaborarea Normei nr. 1/2012, iar intimatul a fost mandatat să aplice, în concret, procedura de acordare astfel stabilită, scopul urmărit de părţi la încheierea contractului de mandat fiind acela de a realiza celeritatea activităţii de contragarantare.

Clauza cuprinsă la art. 6.4 alin. (2) lit. b) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, precum şi Anexa C.7 prevăd că verificările se fac potrivit criteriilor prevăzute în anexă, neexistând nicio menţiune în sensul că verificările ar fi minimale, cum greşit susţine recurentul.

Aşadar, intimatul nu avea obligaţia de a verifica portalul instanţelor de judecată pentru a determina dacă beneficiarul contragaranţiei era supus unei proceduri de executare silită, întrucât o astfel de cerinţă nu este stipulată în procedura întocmită de recurent.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel a interpretat sistematic şi după voinţa părţilor obligaţiile cocontractanţilor şi a ţinut seama de cuprinsul Anexei C7 la convenţie, care prevede că verificările se fac potrivit criteriilor de eligibilitate prevăzute în anexă, reţinând, totodată, că nu rezultă că verificările ar fi orientative sau minimale.

Interpretarea voinţei părţilor se face în concordanţă cu obligaţiile asumate şi nu poate genera obligaţii suplimentare, respectiv criterii de eligibilitate deduse pe cale de interpretare, cum greşit susţine recurentul.

De asemenea, demersul de interpretare a normei contractuale trebuie să se rezume la stabilirea voinţei părţilor, iar nu să reprezinte un examen al tuturor tipurilor de interpretare aplicabile normelor juridice, cu atât mai puţin când este vizată interpretarea unor criterii de eligibilitate prevăzute expres şi limitativ în convenţia părţilor.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în executarea convenţiei de contragarantare intimatul, în calitate de mandatar, a respectat întocmai instrucţiunile recurentului, în calitate de mandant, care sunt stabilite expres în contract.

Prin criticile formulate, recurentul încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părţii adverse o obligaţie care se plasează în afara înţelegerii asumate, în condiţiile în care intimatul a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu rezultă că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranţiei.

De asemenea, nici critica privind aplicarea şi interpretarea greşită a clauzelor prevăzute la art. 6.4 alin. (2) şi (4) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 nu este fondată, deoarece aceste prevederi nu îl exonerează pe recurent de plata contragaranţiei, acordarea acesteia efectuându-se cu respectarea integrală a prevederilor convenţionale şi a criteriilor de eligibilitate stabilite de recurent.

O altă critică a recurentului vizează faptul că intimatul-reclamant a încălcat prevederile art. 4.1. şi art. 5.1 din convenţie, întrucât trebuia să dea dovadă de prudenţă şi diligenţă atât la momentul acordării contragaranţiei, dar şi la plata acesteia, prin efectuarea unor verificări suplimentare.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că textul clauzelor în discuţie impune ambelor părţi executarea obligaţiilor cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele, părţile învestind instanţa cu o acţiune în răspundere contractuală, aşa încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate. Acordarea contragaranţiei pentru beneficiar s-a efectuat cu respectarea integrală a prevederilor convenţionale, iar refuzul plăţii contragaranţiei nu are temei legal sau convenţional.

Aşadar, în raport cu situaţia de fapt reţinută prin decizia recurată nu se poate constata nelegalitatea hotărârii, din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, instanţa de apel procedând la un examen efectiv al conduitei acestuia prin raportare la reglementările contractuale şi nu la alte obligaţii, neprevăzute în contract, cum ar fi demersurile suplimentare privind consultarea portalului instanţelor de judecată.

În ceea ce priveşte practica judiciară invocată de către recurentă, respectiv decizia nr. 1332 din 17.09.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă constată că în sistemul nostru de drept jurisprudenţa nu reprezintă un izvor de drept şi nici nu poate fi considerată drept material pentru fi îndeplinite exigenţele dispoziţiei de la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Având în vedere înlăturarea argumentelor prin care recurentul susţine că nu are obligaţia de a plăti contragaranţia, vor fi respinse şi criticile referitoare la obligaţia de plată a dobânzii legale, întrucât potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, debitorul unei obligaţii băneşti datorează, pentru neîndeplinirea obligaţiei sale la scadenţă, o dobândă penalizatoare.

Se mai susţine că recurentul este o întreprindere fără scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ. şi, ca urmare, ar datora o dobândă legală calculată în raport de dispoziţiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte va înlătura şi această susţinere întrucât ipoteza avută în vedere de textul de lege prin care rata dobânzii legale se stabileşte diminuat, aceea a unor raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nu este incidentă, recurentul fiind organizat, în temeiul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, ca instituţie financiară specializată, constituită sub forma unei societăţi pe acţiuni.

Totodată, se constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut incidenţa prevederilor art. 3 alin. (2) şi (3) C. civ., potrivit cărora recurentul FRC este un profesionist, precum şi a dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificată, conform cărora în vederea desfăşurării de activităţi cu scop lucrativ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi cu personalitate juridică.

Aşadar, în cauză se constată că atât reclamantul, cât şi pârâtul sunt persoane juridice de drept privat care desfăşoară activităţi de garantare a unor credite, activităţi ce au natură comercială, iar pretenţiile deduse judecăţii au drept cauza juridică neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin convenţia de garantare semnată de cele două părţi în scopul realizării obiectului lor de activitate. Astfel că, cele două părţi nu sunt autorităţi publice asimilate, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, iar convenţia nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru ca acesta sa intre in categoria contractelor administrative.

În consecinţă, contrar celor susţinute de recurent, nu sunt incidente nici prevederile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, instanţa de apel interpretând în mod corect dispoziţiile legale privind statutul recurentului de întreprindere cu scop lucrativ şi a constatat că prima instanţă în mod corect a acordat dobânda legală în temeiul prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Având în vedere considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1803/2022 din 24 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1803/2022 din 24 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2023.