Debt recovery in insolvency: Validity of payment imputation to mortgagee and evidentiary weight of interogatory testimony by non-representative

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2023

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş la data de 09.12.2020, sub numărul x/2020, reclamanta A. prin lichidator judiciar B. a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei 790.700,50 RON, reprezentând debit şi suma stabilită conform prevederilor din contractul nr. x/08.02.2016 şi contractul nr. x/09.02.2017, reprezentând penalităţi de întârziere în procent de 0,1 % din plata neefectuată pentru flecare zi de întârziere, calculată până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor.

Prin sentinţa civilă nr. 401 din 14.04.2022 pronunţată de Tribunalul Maramureş s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi intervenienta D. S.A., prin D., Sucursala Baia Mare, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel D. S.A. Împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi a încheierii din 29.03.2021, a declarat apel şi apelanta A. prin lichidator judiciar B..

Prin încheierea pronunţată la 10.10.2022, Curtea de Apel Cluj a admis excepţia netimbrării invocate de C. S.A. şi a anulat ca netimbrat apelul declarat de D. S.A.

Prin decizia civilă nr. 558/2022 din 24 octombrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de A. împotriva încheierii din 29.03.2021. A fost admis apelul declarat de A., prin lichidator judiciar B., împotriva sentinţei civile nr. 401 pronunţată la 14.04.2022 de Tribunalul Maramureş, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis acţiunea formulată de A., prin lichidator în contradictoriu cu pârâta C. S.A. A fost obligată C. S.A. să plătească reclamantei A. suma de 790.700,50 RON, precum şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere aferente debitului principal, calculate de la data scadenţei fiecărei facturi fiscale şi până la data plăţii efective. A fost obligată intimata să plătească apelantei A. suma de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A fost respinsă cererea intimatei C. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs principal C. S.A., iar A. a declarat recurs incident.

Motivele invocate prin recursul principal de C. S.A. sunt, în esenţă, următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a pronunţat horărârea recurată cu încălcarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi rolului activ al judecătorului, principii prevăzute de dispoziţiile art. 9, art. 14 şi art. 22 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, instanţa de apel a procedat la o analiză trunchiată a probatoriului propus spre administrare, cu ignorarea normelor de procedură ce vizează respectarea dreptului la un proces echitabil şi sarcina probei. Autoarea recursului redă dispoziţiile prevăzute de art. 249 şi art. 264 C. proc. civ. şi arată că respectivele norme de procedură se află în strânsă legătură cu principiul disponibilităţii şi rolului activ care impun judecătorului să se raporteze în mod unitar la întreg probatoriul administrat în cauză, cu luarea în considerare a tuturor aspectelor deduse judecăţii. Or, în cauză, susţine recurenta, a avut loc o încălcare a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil prevăzute de art. 13 şi art. 6 C. proc. civ.

De asemenea, recurenta susţine că în ceea ce priveşte dovada inexistenţei facturilor menţionate în ordinele de plată, instanţa a încălcat nu numai norma în materia sarcinii probei, ci şi obligaţia de a corobora în integralitate probatoriul dedus judecăţii. În acest sens, se arată că instanţa de apel a interpretat sarcina probei fără să observe că inexistenţa faptică a unor facturi este imposibil de dovedit şi s-a ignorat complet faptul că inexistenţa numerelor de facturi înscrise pe ordinele de plată derivă în primul rând din faptul că respectivele facturi nu se regăsesc nici în contabilitatea recurentei-reclamante A. Or, arată recurenta, dacă instanţa de apel ar fi apreciat necesară lămurirea existenţei reale a acestor facturi era datoare să pună în discuţia părţilor acest aspect. Recurenta redă dispoziţiile art. 477 C. proc. civ. cu privire la limitele efectului devolutiv ale apelului şi concluzionează că faţă de împrejurarea că niciuna dintre părţi nu a pus vreodată problema existenţei vreunor altor raporturi contractuale decât cele derivând din contractele de execuţie lucrări nr. x şi 490, instanţa de apel nu putea să reţină asemenea argumente în fundamentarea soluţiei sale fără o minimă contradictorialitate.

Sub acelaşi aspect, în strânsă legătură cu modalitatea de efectuare a plăţilor în ceea ce priveşte existenţa uzanţelor între părţi, recurenta susţine că instanţa de apel trebuia să analizeze însăşi existenţa acestor plăţi care de altfel nu a fost contestată de către recurenta-reclamantă. Recurenta susţine că această modalitate de plată reprezenta o uzanţă între părţi care fost menită să stingă debitul cuprins în facturile în discuţie şi rezultă din cuprinsul ordinelor de plată şi din faptul că plăţile au fost făcute tocmai în contul bancar indicat de către creditoarea ipotecară. Astfel, instanţa a ajuns la o concluzie expusă în mod pur superficial, fără să analizeze existenţa unor uzanţe prin prisma acestor mijloace de probă, potrivit recurentei.

Totodată, recurenta susţine că instanţa de apel, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi contradictorialităţii, pleacă din oficiu de la prezumţia că au existat alte raporturi contractuale între părţi şi că de fapt plăţile efectuate de către aceasta au vizat alte raporturi contractuale. Recurenta redă dispoziţiile art. 327 şi art. 329 C. proc. civ. şi susţine că instanţa era obligată să observe certitudini însoţite de suport probatoriu, soluţia instanţei fiind nelegală din această perspectivă, deoarece porneşte de la o simplă supoziţie şi se bazează pe faptul negativ că pârâta nu a susţinut că această creanţă ar fi în legătură cu prezentele raporturi juridice.

Recurenta-pârâtă critică decizia instanţei de apel din perspectiva încălcării principiului disponibilităţii şi a caracterului devolutiv al apelului şi în ceea ce priveşte analiza imputaţiei plăţilor. Potrivit recurentei, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că instituţia bancară era singura care a criticat în cadrul apelului aspecte privind imputaţia plăţilor, iar faţă de anularea apelului formulat de către bancă, imputaţia nu mai poate fi analizată. Autoarea recursului principal susţine că instanţa de apel a pronunţat decizia atacată cu încălcarea caracterului devolutiv al apelului deoarece recurenta-reclamantă A. a atacat în integralitate sentinţa instanţei de fond, punând astfel în discuţie inclusiv netemeinicia argumentelor privind imputaţia plăţilor, sens în care acest aspect trebuia analizat de către instanţa de prim control judiciar.

O altă critică formulată de recurenta-pârâtă vizează nemotivarea deciziei atacate. În acest sens, recurenta susţine că argumentele instanţei de apel sunt mai mult decât sumare şi omit din vedere o serie de aspecte de natură legală sau faptică care erau importante în soluţionarea litigiului. Recurenta critică lipsa motivării în ceea ce priveşte existenţa imputaţiei plăţilor, lipsa expunerii silogismului logic în ceea ce priveşte existenţa unor uzanţe dintre părţi cu privire la modalitatea de comunicare a numerelor de facturi, a cuantumului şi modalitatea în care părţile au înţeles să desfăşoare raporturile comerciale, lipsa motivelor de înlăturare a probei în ceea ce priveşte mărturisirea judiciară de la dosarul cauzei.

Totodată, recurenta susţine că decizia recurată se sprijină pe elemente contradictorii. Astfel, recurenta arată că din modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să dea prevalenţă mărturisirii judiciare rezultată din administrarea interogatoriului societăţii A. se observă o contradicţie evidentă a raţionamentului instanţei. Autoarea recursului arată că deşi instanţa de apel a apreciat că administrarea probei cu interogatoriul a fost realizată în mod perfect legal, ulterior exclude şi înlătură total efectele pe care le produce administrarea acestei probe.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea normelor de drept material.

În acest sens, se critică interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 2401 C. civ. cu privire la plata creanţei grevate de ipotecă. Recurenta-pârâtă susţine că aserţiunea instanţei de apel, prin care reţine că nu se poate deduce concluzia că sumele de bani au fost virate pentru stingerea creanţei ipotecate deoarece nu s-a indicat numărul facturii, este contrară dispoziţiilor legale aplicabile. Mai susţine recurenta că aceasta a respectat în întregime condiţiile şi modalitatea de plată impuse de creditorul ipotecar, contrar celor reţinute de curtea de apel. În raport de prevederile art. 2401 C. civ., arată recurenta, în calitate de debitor al creanţei grevate de ipotecă, s-a liberat de datorie întrucât a achitat sumele de bani conform modului indicat prin notificările aplicabile la momentul plăţii. Or, conchide recurenta, interpretarea instanţei de apel adaugă condiţii suplimentare, nestabilite de legiuitor şi nici de instituţia bancară în comunicările realizate.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 348 C. proc. civ., referitor la mărturisirea judiciară. Autoarea recursului arată că în mod eronat s-a reţinut prin decizia recurată că în speţă nu se poate reţine mărturisirea judiciară din partea societăţii A. întrucât dreptul administratorului special era ridicat la momentul luării interogatoriului. Or, arată recurenta, cât timp forţa probantă a mărturisirii judiciare a fost stabilită de legiuitor în sensul că face deplină dovada, instanţa de apel nu poate înlătura această probă, respectiv de a nu da curs asupra efectelor pe care le produce prin simplul fapt că răspunsul la interogatoriul societăţii A. a fost dat, prin acordul părţilor, de administratorul statutar. Potrivit recurentei, instanţa face o interpretare eronată a normelor de drept material atunci când înlătură această probă întrucât nu este un drept de dispoziţie al societăţii A., ci de efectele pe care administrarea unui mijloc de probă le produce în cadrul procesului civil.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. a formulat recurs incident şi întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului principal ca nefondat.

Intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare prin care invocat excepţia nulităţii recursului principal, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Motivele invocate prin recursul incident de A. sunt, în esenţă, următoarele:

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură cu privire la reprezentarea acesteia în cauză. Arată recurenta că reprezentarea în procesul civil a unei societăţi în faliment aparţine în exclusivitate lichidatorului şi redă în acest sens dispoziţiile art. 64 lit. b) şi g) din Legea nr. 85/2014. Potrivit recurentei, cerinţa reprezentării prin lichidator judiciar este una de interes public, fiind instituită printr-o dispoziţie legală ce reglementează o procedură publică, aceea a insolvenţei, iar sancţiunea încălcării acesteia este nulitatea absolută. Totodată arată recurenta că potrivit art. 355 alin. (1) C. proc. civ., persoanele juridice vor răspunde în scris la interogatoriu, iar acest răspuns nu poate fi dat de persoane care nu au la momentul luării interogatoriului niciun raport legal sau convenţional cu persoana juridică.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă critică decizia recurată din prisma motivării contradictorii. În acest sens, recurenta susţine că instanţa de apel reţine pe de o parte că reprezentarea acesteia era obligatorie în sarcina administratorului judiciar, iar pe de altă parte, că părţile ar fi convenit asupra unei derogări de la dispoziţiile legale imperative privind reprezentarea societăţii A.. În opinia recurentei, o astfel de convenţie era interzisă de art. 256 C. proc. civ.

O ultimă critică vizează încălcarea unor norme de drept material de către instanţa de apel. Recurenta redă dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 84/2014, art. 41 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 86/2006 şi art. 209 alin. (1) şi (2) C. civ. şi susţine că prin încheierea din 29.03.2021 instanţa de fond a încălcat regulile legale de exercitare a capacităţii de exerciţiu de către persoana juridică, dispunând luarea interogatoriului acesteia printr-un terţ care nu se regăsea în vreun raport cu aceasta, iar instanţa de apel a menţinut aceste dispoziţii cu încălcarea textelor normative menţionate anterior.

Recurenta-reclamantă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.A.

Cu titlu prealabil, instanţa supremă reţine că prin cererea de recurs principal au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. şi vor fi analizate din această perspectivă.

Recurenta-pârâtă a arătat, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi rolului activ al judecătorului prevăzute de art. 9, art. 14 şi art. 22 C. proc. civ., susţinând în esenţă că prin decizia recurată s-a procedat la o analiză trunchiată a probatoriului propus spre administrare, cu ignorarea normelor de procedură ce vizează respectarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare şi sarcina probei.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Criticile referitoare la încălcarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii şi rolului activ al judecătorului, subsumate de autoarea căii de atac cazului de casare menţionat mai sus, nu vor fi însuşite de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie.

Potrivit art. 9 C. proc. civ., procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public, iar obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. Totodată, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ.:

"Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză(...)", iar potrivit art. 22 alin. (6) din acelaşi cod:

"Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel." Deşi se arată că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii şi principiul rolului activ al judecătorului, susţinându-se că normele de procedură care vizează sarcina probei impun judecătorului să se raporteze în mod unitar la întreg probatoriul administrat în cauză, instanţa supremă constată că, în realitate, criticile recurentei vizează nemulţumirea cu privire la situaţia de fapt reţinută şi probele administrate, astfel cum au fost analizate şi interpretate de către instanţa de apel.

Astfel, susţinerile autoarei căii de atac în ceea ce priveşte dovada inexistenţei facturilor menţionate în ordinele de plată, arătând că instanţa de apel a încălcat nu numai norma în materia sarcinii probei, ci şi obligaţia de a corobora în integralitate probatoriul dedus judecăţii, nu pot fi primite. Înalta Curte reţine că potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ., probele trebuie să fie administrate potrivit legii, iar potrivit art. 264 din acelaşi cod, aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale devolutivă de atac. În acest context, instanţa supremă reţine că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii şi pertinenţei acestora.

Totodată, nici criticile referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 13 şi art. 14 procedură civilă, potrivit cu care instanţa de apel a reţinut din oficiu prezumţia că au existat alte raporturi contractuale între părţi, nu vor fi însuşite. Conform art. 13 C. proc. civ., dreptul la apărare este garantat. Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Totodată, potrivit art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

În acest context, se constată că din încheierea de şedinţă de la data de 10 octombrie 2022 la care au avut loc dezbaterile şi care face parte integrantă din decizia recurată nr. 558/24.10.2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, rezultă fără echivoc că toate părţile şi-au exprimat poziţia procesuală, li s-a dat posibilitatea să combată argumentele invocate de celelalte parţi şi s-au respectat drepturile şi garanţiile procesuale ale părţilor. În concret, reprezentantul recurentei-pârâte a arătat că au fost plătite mai multe facturi decât cele care au făcut obiectul acţiunii, iar la interpelarea instanţei de apel, recurenta-pârâtă, prin reprezentant, a susţinut că toate plăţile care au fost făcute în raporturile contractuale dintre părţi au fost aferente celor două contracte, iar plăţile efectuate sunt peste sumele de bani care au făcut obiectul acţiunii introductive de instanţă. Aşadar, se constată că recurenta-pârâtă a formulat apărări sub acest aspect.

Instanţa supremă reţine că interpretarea şi coroborarea probelor nu poate fi apreciată ca o încălcare a dreptului la apărare, întrucât aşa cum rezultă din actele dosarului, părţile au avut şanse egale de a-şi prezenta cauza şi au avut acces la actele din dosar, fiind respectate drepturile şi garanţiile procesuale ale acestora, judecătorul fiind cel care determină puterea probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale tuturor probelor administrate în cauză, iar instanţa de apel este suverană în a aprecia concludenţa şi oportunitatea administrării probelor.

De altfel, nici criticile referitoare la încălcarea caracterului devolutiv al apelului şi a principiului disponibilităţii, în ceea ce priveşte lipsa analizei imputaţiei plăţilor sunt neîntemeiate. Instanţa supremă constată că recurenta-reclamantă A., prin apelul formulat împotriva sentinţei instanţei de fond a criticat neconformitatea imputaţiei plăţilor faţă de toate probele administrate în cauză, susţinând că, chiar dacă afirmaţia privind plăţile ar fi reală şi s-ar fi produs o asemenea imputaţie, aceasta nu reprezintă o plată valabilă. Or, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa supremă constată că instanţa de apel, prin considerentele deciziei recurate la fila x, a arătat că simplul fapt că au fost efectuate plăţi în conturile indicate, fără a fi menţionate facturile fiscale, a căror contravaloare o pretinde apelanta prin prezenta acţiune, nu poate fundamenta concluzia că sumele au fost virate pentru stingerea acestui debit consemnat în facturile fiscale menţionate. În acest cadru, instanţa de apel, în virtutea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 477 C. proc. civ., a analizat probele, pe baza cărora a stabilit situaţia de fapt şi a stabilit valoarea probelor în contextul întregii probaţiuni administrate. Efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză s-a dispus.

Cu privire la criticile prin care se susţine că au fost încălcare prevederile art. 348 C. proc. civ. privind mărturisirea judiciară, deşi recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă reţine că se critică încălcarea unor norme procesuale, sens în care le va analiza din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Înalta Curte reţine neîntemeiate susţinerile recurentei prin care arată că instanţa de apel nu poate înlătura această probă, respectiv de a nu da curs asupra efectelor pe care le produce prin simplul fapt că răspunsul la interogatoriu al societăţii A. a fost dat de către administratorul statutar.

Instanţa supremă constată că în mod legal curtea de apel a reţinut că afirmaţiile fostului administrator statutar date prin răspunsul la interogatoriu nu pot avea valoarea unei mărturisiri judiciare din partea apelantei-reclamante, faţă de prevederile art. 349 potrivit cărora:

"Mărturisirea judiciară nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoaşterea nu poate dispune." Or, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a constatat că în cauză calitatea de reclamant o deţine societatea aflată în faliment, iar reprezentatul acesteia este practicianul în insolvenţă, potrivit Legii nr. 85/2014, şi nu administratorul statutar care a răspuns la interogatoriu.

Aşa fiind, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că instanţa de apel avea libertatea de a aprecia şi analiza proba cu interogatoriul, potrivit convingerii sale, astfel cum prevede art. 264 alin. (2) C. proc. civ., în cauză neavând loc o încălcare a prevederilor art. 348 C. proc. civ., chiar dacă instanţa de apel a cenzurat-o ca valoare probatorie coroborat cu celelalte probe administrate.

Prin urmare, instanţa supremă constată că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu respectarea normelor procedurale aplicabile în materie, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului şi în conformitate cu prevederile art. 9, art. 13, art. 14 şi art. 22 C. proc. civ., judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză dispoziţiile legale incidente cauzei, aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă, cu privire la încălcarea principiului disponibilităţii, al rolului activ al judecătorului, al dreptului la apărare şi al contradictorialităţii.

În raport de aceste dispoziţii legale şi de considerentele care au fundamentat decizia atacată, Înalta Curte constată că toate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat lipsa motivării în ceea ce priveşte existenţa imputaţiei plăţilor, lipsa expunerii silogismului logic în ceea ce priveşte existenţa unor uzanţe dintre părţi cu privire la modalitatea de comunicare a numerelor de facturi, a cuantumului şi modalitatea în care părţile au înţeles să desfăşoare raporturile comerciale şi lipsa motivelor de înlăturare a probei în ceea ce priveşte mărturisirea judiciară de la dosarul cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a analizat atât criticile formulate prin cererea de apel, cât şi apărările recurentei-pârâte din cuprinsul întâmpinării şi a expus ample considerente în susţinerea soluţiei pronunţate şi argumentele pentru care au fost înlăturate apărările recurentei-pârâte.

Contrar susţinerilor autoarei căii de atac, Înalta Curte constată că la filele x din hotărârea recurată se regăsesc argumentele cu privire la imputaţia plăţilor, cele referitoare la existenţa unor uzanţe în ceea ce priveşte modalitatea în care părţile au înţeles să desfăşoare raporturile comerciale, precum şi motivele pentru care a cenzurat proba privind mărturisirea judiciară.

Se reţine că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Totodată, Înalta Curte constată neîntemeiate susţinerile recurentei potrivit cu care decizia recurată este contradictorie. Instanţa de apel a argumentat în mod clar şi concis că deşi administrarea probei cu interogatoriu a fost realizată în mod legal, ulterior a cenzurat-o ca valoare probatorie în coroborare cu ansamblul materialului probator administrat în dosar, sens în care, Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând raţionamentul-logico juridic prin care a admis apelul recurentei-reclamante.

În ceea ce priveşte critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 2401 C. civ., privind plata creanţei grevate de ipotecă, Înalta Curte reţine că aceasta nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, nefiind veritabile critici de nelegalitate deoarece recurenta urmăreşte o nouă evaluare a situaţiei de fapt în raport de probele administrate în cauză. Având în vedere rigorile legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că în această etapă procesuală, criticile expuse de recurentă cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele referitoare la situaţia de fapt stabilită de aceasta şi trimiterea pe care o face la facturi, notificări şi extrase de cont, nu pot forma suportul unei analize, deoarece aspectele pe care le invocă recurenta reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanţa de recurs nu se poate pronunţa. Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 558/2022 din 24 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Cu privire la recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A.

Instanţa supremă va respinge excepţia nulităţii recursului incident, constatându-se că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi vor fi analizate din această perspectivă.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură privind reprezentarea societăţii în cadrul litigiului.

Criticile referitoare la încălcarea regulilor de procedură privind reprezentarea, astfel cum au fost invocate prin memoriul de recurs sunt neîntemeiate.

Conform dispoziţiilor art. 155 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"Vor fi citaţi: cei supuşi procedurii insolvenţei, precum şi creditorii acestora, la domiciliul sau, după caz, la sediul acestora; după deschiderea procedurii citarea va fi efectuată potrivit legii speciale."

Instanţa supremă constată că din actele dosarului de apel rezultă că societatea A., aflată în procedura de insolvenţă, a fost reprezentată de către lichidator judiciar, B., pe tot parcursul procesului în faţa instanţei de apel, astfel cum prevăd dispoziţiile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Totodată, instanţa supremă reţine că deşi se critică în temeiul acestui motiv de casare şi încălcarea regulilor de procedură privind reprezentarea persoanei juridice în cadrul probei cu administrarea interogatoriului, în realitate autoarea recursului îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia instanţei de apel prin care a confirmat modalitatea de încuviinţare a probelor de către instanţa de fond.

De asemenea, şi în ceea ce priveşte susţinerile prin care se arată că motivarea este contradictorie, instanţa supremă reţine că nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece prin argumentele expuse recurenta tinde la o nouă evaluare a probelor administrate în cauză, fără a arăta în concret motivele contradictorii din decizia recurată.

Referitor la susţinerile privind aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine că nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece recurenta indică în mod formal dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 84/2014, art. 41 alin. (1) lit. g) din O.U.G. nr. 86/2006 şi art. 209 alin. (1) şi (2) C. civ.. Recurenta nu argumentează de ce respectivele norme materiale nu au fost corect aplicate de către instanţa de apel. Totodată, prin criticile aduse nelegalităţii încheierii din 29.03.2021 în ceea ce priveşte administrarea probei cu interogatoriu, astfel cum s-a arătat anterior, recurenta urmăreşte evaluarea probatoriului administrat în etapele procesuale de fond în scopul demonstrării unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel. Or, administrarea probatoriului şi stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluţiei cu normele de drept aplicabile.

Pentru aceste considerente, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 558/2022 din 24 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului incident.

Respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 558/2022 din 24 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 558/2022 din 24 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 octombrie 2023.