Contractual liability of housing agency: nullity of recourse for failure to substantiate misapplication of mandate law

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 21 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 euro/lună, sau 6.063,07 RON/lună la cursul de 1 euro/4.6639 RON, în total 46.800 euro, echivalentul sumei de 218.270,52 la cursul de 1 euro/4.6639 RON din data de 16.11.2018, cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 20.11.2015 şi 20.11.2018 - data formulării cererii de chemare în judecată, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a B. din care face parte şi locuinţa tip S7 situată în Voluntari, jud. Ilfov, având număr cadastral x, înscrisă în cartea funciară individuală nr. 3989.

Prin cererea înregistrată la data de 5 decembrie 2018, reclamantul şi-a precizat cererea de chemare în judecată, solicitând contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 1.200 euro/lună pentru perioada cuprinsă între 20.11.2015 şi 20.11.2018, în sumă totală de 43.200 euro, echivalentul sumei de 201.408,48 RON la cursul de 1 euro/4.6639 RON din data de 16.11.2018, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei tip S7 situată în Voluntari, jud. Ilfov, având număr cadastral x, înscrisă în cartea funciară individuală nr. 3989. De asemenea, a solicitat daune morale în cuantum de 100 euro pe lună pentru perioada cuprinsă între 20.11.2015 şi 20.11.2018, în sumă totală de 3.600 euro, echivalentul a 16.790,04 RON la cursul de 1 euro/4.6639 RON din data de 16.11.2018, precum şi daunele morale ce se vor acumula până la data predării la cheie a locuinţei. S-au solicitat, totodată, cheltuieli de judecată.

2. Prin încheierea pronunţată la 7 decembrie 2018 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VI-a Civilă şi s-a dispus înaintarea dosarului în vederea repartizării uneia dintre Secţiile a III-a, a IV-a sau a V-a ale Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea pronunţată la 9 septembrie 2019 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti. De asemenea, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, s-a trimis dosarul Curţii de Apel Bucureşti pentru soluţionarea acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 3 F din 10 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 922 din 3 iulie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind respinsă ca prescrisă cererea de chemare în judecată.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând anularea sentinţei apelate şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1242 A din 10 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamant, a fost anulată sentinţa apelată şi s-a acordat termen de judecată pentru evocarea fondului.

Prin decizia civilă nr. 1614 A din 4 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 92.413 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 20 noiembrie 2015 - 31 mai 2022 a locuinţei anterior identificate.

Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 19.606,07 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorarii experţi şi onorariu de avocat.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată.

4. Împotriva deciziei civile nr. 1614 A din 4 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 25 ianuarie 2023, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

Sub un prim aspect, recurenta contestă efectul puterii de lucru judecat, reţinut de instanţa de apel, în ceea ce priveşte decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011, având în vedere că reclamantul nu a fost parte în acest dosar, nefiind îndeplinită condiţia identităţii de părţi.

Explică recurenta că, în dosarul menţionat, instanţa de contencios administrativ nu a analizat modul de îndeplinire a obligaţiilor asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, ci modul de îndeplinire a prerogativelor legale ce îi revin, prin urmare nu poate fi reţinută puterea de lucru judecat. În susţinerea acestei teze, recurenta evocă cele reţinute printr-o altă decizie a instanţei supreme, nr. 458 din 16 martie 2017, potrivit căreia (...) se constată că în cadrul litigiului ce a format obiectul dosarului nr. x/2011 obiectul dosarului este diferit de cel de faţă, pricina fiind soluţionată de o instanţă de contencios administrativ, astfel încât puterea de lucru judecat nu poate opera în cauza de faţă.

Recurenta arată şi că, în cadrul altor dosare, precum dosarul nr. x/2011, soluţionat prin decizia nr. 1127 din 20 septembrie 2017 sau dosarul nr. x/2011, soluţionat prin decizia civilă nr. 458 din 16 martie 2017, Înalta Curte a reţinut că răspunderea A.N.L. nu poate fi angajată decât în baza contractului de mandat, deci pe tărâm contractual, precum şi că obligaţiile asumate sunt obligaţii de diligenţă şi nu de rezultat, agenţiei nefiindu-i imputabile în cadrul proiectului imobiliar lipsa asigurării infrastructurii sau a utilităţilor.

Or, instanţa de apel nu a reţinut puterea de lucru judecat a statuărilor Înaltei Curţi în cauzele menţionate.

Sub un al doilea aspect, recurenta invocă faptul că au fost încălcate prevederile legale aplicabile, fiind ignorate totodată şi regulile privind interpretarea convenţiilor şi dispoziţiile contractelor perfectate între părţi, prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic contractual.

Se arată că A.N.L. nu poate fi obligată la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a imobilului în condiţiile în care reclamantul a încheiat un contract distinct pentru obţinerea rezultatului, respectiv contractul de construire, acesta fiind ulterior celui de mandat, dintre A.N.L. şi reclamant, menţionând şi că, agenţia, în calitate de mandatar nu a încasat preţul rezultatului.

Contrar celor reţinute prin decizia recurată, Legea nr. 152/1998 nu cuprinde nicio dispoziţie din care să rezulte obligaţia A.N.L. de a efectua ea însăşi lucrările de utilităţi şi de construire ori de a preda locuinţa către beneficiari.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, A.N.L. este autorizată numai să efectueze toate operaţiunile necesare construrii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile art. 6 lit. j) din H.G. nr. 620/2011.

De asemenea, potrivit art. 1 din contractul de mandat, A.N.L. şi-a asumat obligaţia de a depune diligenţele necesare obţinerii rezultatului constând în finalizarea lucrărilor de construcţie a locuinţei, fără însă a se obliga la obţinerea rezultatului stabilit prin contractul de construire.

Prin urmare, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că este probată culpa sa contractuală.

Susţine recurenta, de asemenea, că prin procesul-verbal de predare- primire a locuinţei la terminarea lucrărilor nr. x din 01.08.2011, reclamantul şi-a asumat că pârâta A.N.L. este exonerată de orice răspundere privind execuţia lucrărilor suplimentare solicitate de beneficiar.

Arată că, contrar constatărilor curţii de apel, prevederile contractului de mandat nu se completează cu obligaţiile legale ce rezultă din Legea nr. 152/1998, Legea nr. 190/1999 ori H.G. 962/27.09.2001 şi nici cu obligaţiile cuprinse în contractele de antrepriză şi de construire. Faptul că în preambulul contractului de mandat sunt menţionate aceste acte normative precum şi contractul de antrepriză generală nr. x/20.07.2004 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 şi art. 973 din C. civ. de la 1864.

Recurenta susţine că răspunderea sa trebuie să fie analizată numai din perspectiva contractului de mandat nr. x/11.05.2004 şi a art. 1532 şi următoarele din C. civ. de la 1864.

Cu privire la fapta ilicită, se susţine că nu şi-a asumat obligaţia de a termina, într-un anumit termen, lucrările de construire a locuinţei sau lucrările de infrastructură, de utilităţi şi de urbanizare, respectiv, nu a garantat îndeplinirea obligaţiei de a realiza locuinţa în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, această obligaţie fiind asumată de constructor sau antreprenorul general.

Contractul de construire are ca obiect edificarea locuinţei într-un anumit termen şi respectând un anumit proiect, în timp ce contractul de mandat a fost încheiat pentru urmărirea respectării condiţiilor convenite prin contractul de construire. Prin urmare, debitorul obligaţiei de predare a imobilului în termenul şi potrivit condiţiilor din contract este constructorul şi nu agenţia, a cărei răspundere contractuală pentru nepredarea locuinţei la termen, nu poate fi angajată în baza contractului de mandat.

Evocând dispoziţiile art. 1539 alin. (1) C. civ. de la 1864, recurenta precizează că obligaţia ce decurge din contractul de mandat încheiat cu reclamantul este o obligaţie de diligenţă, ce rezultă din art. 1 din contract şi nu de rezultat, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel. Cu privire la această natură a obligaţiei asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, s-a pronunţat instanţa supremă prin decizia nr. 1227 în dosarul nr. x.

În ceea ce priveşte culpa, recurenta arată că nu a fost probat faptul că nu ar fi uzat de pârghiile administrative şi legale pentru a obţine executarea locuinţei contractate de reclamant şi nici nu s-a indicat de către instanţa de apel măsurile pe care ar fi omis să le întreprindă. Dimpotrivă, susţine recurenta că a formulat cerere de chemare în judecată a Municipiului Bucureşti, în dosarul nr. x/2020, precum şi alte acţiuni în instanţă pentru a obţine obligarea autorităţilor implicate la respectarea convenţiei şi realizarea amplasamentului Henri Coandă.

Prin urmare, recurenta consideră greşit raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia este culpabilă pentru nefinalizarea locuinţei şi a utilităţilor, în condiţiile în care există contracte încheiate cu entităţi specializate pe fiecare domeniu, deşi nu este parte a contractului de cooperare nr. x/06.03.2008, aşa cum în mod eronat s-a reţinut, Primăria Municipiului Bucureşti fiind autoritatea care s-a obligat să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia lucrărilor de investiţii în cartierul Henri Coandă.

În ceea ce priveşte prejudiciul, recurenta subliniază că, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel că prejudiciul determinat prin expertiza judiciară efectuată în cauză este provocat de neexecutarea obligaţiei de a asigura finalizarea lucrărilor de construire şi a utilităţilor. Această concluzie este rezultatul interpretării eronate a actului dedus judecăţii, în condiţiile în care obligaţia de predare a locuinţei se află în sarcina antreprenorului general, iar realizarea utilităţilor a revenit Primăriei Municipiului Bucureşti.

Se invocă faptul că, potrivit legii, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecinţa directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligaţiilor contractuale. Or, în baza contractului de mandat, obligaţia sa era aceea de a urmări executarea lucrărilor şi de a depune diligenţele necesare pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care şi-a respectat-o, astfel cum rezultă din actele dosarului.

Concluzionează recurenta că prejudiciul la plata căruia a fost obligată nu este cert, deoarece şi-a asumat numai o obligaţie de diligenţă, iar reclamantul se află în posesia imobilului din august 2011, de asemenea, Primăria Municipiului Bucureşti este entitatea care gestionează finanţarea şi realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă, a depus toate diligenţele posibile pentru urmărirea lucrărilor de construcţii şi nu şi-a asumat realizarea utilităţilor şi nici nu este factor de decizie în cadrul proiectului.

5. Prin întâmpinarea înregistrată la 6 aprilie 2023, intimatul-reclamant A. a invocat excepţia nulităţii recursului în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse dovezi în acest sens.

6. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 iunie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La termenul din 3 octombrie 2023, completul de filtru, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant A., prin întâmpinare.

Analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 şi art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Conform dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, iar autorul acestuia trebuie să invoce motivele de casare în tiparele prestabilite de lege.

Se constată că recurenta-reclamantă a indicat în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate.

Întreaga construcţie a recursului vizează o reluare a chestiunilor de fapt referitoare la fondul litigiului privind neîndeplinirea condiţiilor instituţiei juridice a răspunderii civile contractuale, cererea de recurs nefiind însă structurată din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, chiar şi din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Analizând cele susţinute prin cererea de recurs, se constată că recurenta-pârâtă încearcă să combată ceea ce a reţinut instanţa de apel, arătând că, potrivit contractului de mandat, obligaţia sa este aceea de a urmări executarea lucrărilor, nu de a finaliza locuinţa şi de a depune toate diligenţele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care a respectat-o şi a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosar, iar potrivit contractului de construire, la care nu este parte, obligaţia de predare a locuinţei revine constructorului şi, deci, nu poate fi antrenată răspunderea pentru neîndeplinirea unei obligaţii pe care nu şi-a asumat-o contractual şi nicio altă prevedere legală nu i-o impune, pe cale de consecinţă neputând fi obligată nici la repararea unui eventual prejudiciu.

Înalta Curte arată că, aceste critici astfel cum sunt dezvoltate vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, aprecierea probatoriului administrat şi a situaţiei de fapt, care nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs, în considerarea specificului acestei căi de atac nedevolutivă şi care nu conduce la o nouă judecată în fond, ci asigură doar un control de legalitate asupra hotărârii judecătoreşti atacate.

Din această perspectivă, se constată că instanţa de apel pentru a pronunţa hotărârea recurată, în vederea stabilirii întinderii răspunderii recurentei-pârâte a analizat apelul atât în privinţa obligaţiilor ce îi incumbă potrivit contractelor de mandat nr. x încheiat între părţi la 11.05.2004 şi antrepriză generală nr. x/04.07.2004, cât şi a dispoziţiilor Legii nr. 152/2008 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, reţinând că: (...) în executarea contractului de mandat pârâta nu a folosit toate pârghiile ce îi erau puse la dispoziţie pentru executarea corespunzătoare a mandatului primit şi că relevante în cauză sunt prevederile art. 1 şi ale art. 2 din Legea nr. 152/1998, respectiv cele ale Normelor metodologice din 2001 pentru punerea în aplicare a prevederilor Legii nr. 152/1998.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că pârâta ANL avea la îndemână mijloace necesare şi suficiente pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, beneficiind de o reglementare şi o organizare optimă, dar nu le-a folosit pentru a încerca finalizarea lucrărilor.

Astfel, s-a constatat că poziţia pârâtei ANL nu a fost de simplu mandatar, ci de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, având calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă susţinerile acesteia nu relevă greşita aplicare a normelor de drept material prin decizia atacată, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia recurată au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material.

Deşi recurenta indică în cuprinsul cererii de recurs dispoziţii de drept material cuprinse în Legea nr. 152/1998, respectiv art. 5, art. 1532 şi urm. C. civ. de la 1864, art. 6 lit. j) din H.G. nr. 620/2011, criticile au caracter teoretic şi general şi nu se referă la modul concret în care au fost încălcate aceste dispoziţii legale prin decizia atacată. Acestea reprezintă în realitate o simplă reluare, în recurs, a susţinerilor formulate în instanţele devolutive, care au primit deja o dezlegare, prin soluţionarea apelului şi nu pot constitui, ca atare, motive de nelegalitate în sensul prevederilor de strictă interpretare cuprinse în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, în recurs, recurenta-pârâtă reia situaţia de fapt pe care s-au întemeiat soluţiile instanţelor de fond, cu referire la: obligaţiile asumate de ANL, în baza mandatului, ca fiind obligaţii de diligenţă în vederea urmăririi executării lucrărilor de construire la nedovedirea prejudiciului produs, respectiv gestionarea de către Primăria Municipiului Bucureşti a finanţării, cât şi a realizării utilităţilor în cartierul Henri Coandă, precum şi depunerea diligenţelor pe care le-a efectuat pentru urmărirea executării lucrărilor de construcţii, atât pe lângă constructor, cât şi pe lângă toţi membrii semnatari ai Convenţiei MM1909/2004 pentru realizarea utilităţilor în amplasamentul Henri Coandă, reluând susţinerile potrivit cărora nu şi-a asumat prin niciun înscris obligaţia realizării utilităţilor în amplasamentul Henri Coandă şi nu este factor de decizie în proiectul realizării B.. Însă, toate aceste susţineri, sunt reluate fără a se preciza în ce constau în mod concret greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel în aplicarea regulilor de drept incidente, astfel încât, Înalta Curte constată că, în cauză, criticile recurentei nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.

Totodată, recurenta-reclamantă readuce în discuţie aspecte de fapt privind neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii sale civile contractuale privind existenţa faptei ilicite, care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale a existenţei unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, vinovăţia debitorului şi punerea în întârziere a debitorului, aspecte care nu pot fi analizate de instanţa de recurs, având în vedere că, fără a face referiri concrete la considerentele instanţei de apel, recurenta se rezumă la reluarea celor inserate printre alte susţineri preluate din cuprinsul apărărilor formulate în apel.

Toate aceste argumente evidenţiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanţele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum şi o reiterare a aspectelor de fond supuse judecăţii.

În cuprinsul căii de atac formulate, pârâta ANL a invocat şi prevederile art. 430 şi 431 C. proc. civ., însă nu a dezvoltat critici concrete cu privire la nelegalitatea deciziei recurate, ci a reluat în apel prin care a contestat efectul puterii de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011. Asupra acestor aspecte instanţa de apel s-a pronunţat, reiterarea situaţiei particulare a litigiului şi prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în apel nu răspund exigenţelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar acest mod de redactare a recursului evidenţiază incidenţa dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În concluzie, Înalta Curte notează că, din cuprinsul cererii de recurs nu pot fi desprinse critici susceptibile de a fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă limitându-se la a afirma că în cauză au fost încălcate prevederile legale aplicabile, fiind ignorate regulile privind interpretarea convenţiilor şi dispoziţiile contractelor perfectate între părţi, prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic contractual, fără a arăta, în concret, prin raportare la considerentele deciziei recurate, modul în care acele norme de drept material pretins a fi fost încălcate de instanţa de apel, or, în lipsa unor minime consideraţii cu privire la normele de drept material pretins au fost nesocotite de instanţa de apel, controlul efectiv al legalităţii deciziei recurate nu este posibil.

Exigenţele reglementate de legiuitor prin prevederile art. 486 alin. (1) C. proc. civ. impun în sarcina titularului căii de atac a recursului obligaţia formulării unor critici concrete prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţa de apel şi prin precizarea greşelilor săvârşite de instanţă în legătură cu dispoziţiile legale menţionate, iar reluarea întocmai a susţinerilor formulate în faţa instanţelor de fond, nu suplineşte această obligaţie.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul.

Referitor la cererea intimatului-reclamant A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-reclamant nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatului-reclamant privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1614A din 4 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimatul-reclamant A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2023.