Appeal annulled as non-cognizable; bailiff refusal of costs upheld
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice annulled the appeal (recurs) filed by the claimant company, acting through its judicial liquidator, against the Court of Appeal’s decision of 7 November 2022, and refused the respondent bailiff’s request for litigation costs. The appeal was declared null under Article 489(2) of the Civil Procedure Code because the claimant’s grounds—challenging the appellate court’s factual assessment of evidence, the distribution of sums in enforcement files, the representation of the debtor company, and the communication of enforcement acts—did not fit within the limited cassation grounds of Article 488(1) points 6, 7, and 8, being mere disagreements with the merits and evidence evaluation rather than legal errors. The underlying dispute was a tort-liability claim (răspundere civilă delictuală) for approximately 202,746.50 RON against a bailiff for alleged wrongful distributions during insolvency enforcement proceedings; the Court of Appeal had previously dismissed the action on the merits, finding the debtor was legally represented and that the bailiff acted in good faith under Law No. 85/2006 (Article 49(1)) and the old Civil Procedure Code. Consequently, the appellate decision dismissing the claim remains in force.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ, art. 679 C. proc. civ, art. 712 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2006; Appeal annulled as non-cognizable; bailiff refusal of costs upheld: The appeal was declared null under Article 489(2) of the Civil Procedure Code because the claimant’s grounds—challenging the appellate court’s factual assessment of evidence, the distribution of sums in enforcement files, the representation of the debtor company, and the communication of enforcement acts—did not fit within the limited cassation grounds of Article 488(1) points 6, 7, and 8, being mere disagreements with the merits and evidence evaluation rather than legal errors. The underlying dispute was a tort-liability claim (răspundere civilă delictuală) for approximately 202,746.50 RON against a bailiff for alleged wrongful distributions during insolvency enforcement proceedings; the Court of Appeal had previously dismissed the action on the merits, finding the debtor was legally represented and that the bailiff acted in good faith under Law No. 85/2006 (Article 49(1)) and the old Civil Procedure Code. Consequently, the appellate decision dismissing the claim remains in force.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedUsed to apply the sanction of nullity to the appeal because the criticisms did not fall within the grounds for cassation set out in Art. 488 C. proc. civ.
Legal basis for the order annulling the appeal.
Applied to reject the respondent's request for litigation costs, as they failed to prove the existence and extent of those costs as required.
Applied to extend the rule on proving litigation costs (Art. 452) to the appeal stage.
Full text
Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2023
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 21 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. a solicitat obligarea pârâtului C. la plata sumei de 202.746,50 RON, acţiunea fundamentându-se pe răspunderea civilă delictuală.
2. Prin sentinţa civilă nr. 1099 din 15 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia inadmisibilităţii şi, în consecinţă, s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B., împotriva pârâtului C., executor judecătoresc în cadrul BEJ C..
Reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel B., lichidator judiciar al debitoarei A. S.A., solicitând admiterea apelului şi, în principal, anularea hotărârii atacate, iar în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea numitului C., executor judecătoresc, la restituirea în averea debitoarei A. S.A. a sumei de 202.746,50 RON.
Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 189/2021 din 05 aprilie 2021, a admis apelul declarat de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei civile nr. 1099 din 15.10.2020 pronunţată de Tribunalul Maramureş, pe care a anulat-o în tot şi, rejudecând, a admis excepţia prescripţiei, invocată de pârât şi în consecinţă s-a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamantă.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului C. suma de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.
4. Împotriva acestei decizii, a formulat recurs principal reclamanta şi recurs incident pârâtul.
Prin decizia nr. 1233 din 19 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar B. împotriva deciziei civile nr. 189/2021 din 5 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care a casat-o, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
A fost respins ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-pârât C. - executor judecătoresc, împotriva aceleiaşi decizii.
5. Prin decizia civilă nr. 593/2022 din 7 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis apelul declarat de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B. împotriva sentinţei civile nr. 1099 din 15.10.2020 pronunţată de Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a anulat-o în tot, iar în rejudecare s-a respins excepţia prescripţiei, invocată de pârât.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul C. executor judecătoresc în cadrul BEJ C., având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 202.746,50 RON.
S-a constatat că pârâtul C. are o creanţă în cuantum de 2.200 RON asupra averii A. S.A.
6. Împotriva deciziei civile nr. 593/2022 din 7 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, la 27 ianuarie 2023, reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar B. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii recurate şi, reţinând cauza spre judecare în fond, să se dispună admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată. În subsidiar, s-a solicitat trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, invocându-se premisa greşită de la care începe analiza instanţei de apel cu privire la motivele de răspundere civilă delictuală.
Reclamanta nu a susţinut faptul că reprezentarea societăţii A. S.A. în dosarele execuţionale instrumentate de BEJ C. s-ar fi realizat în deplină legalitate de către numitul D..
Potrivit recurentei, motivarea contradictorie a instanţei de apel poate fi sintetizată în câteva exemple care reprezintă reale sincope în analiza hotărârii atacate.
În acest sens, s-a subliniat că distribuirile de preţ realizate în cele trei dosare execuţionale au fost preluate ad litteram din cuprinsul actelor depuse de pârât, fară ca instanţa de apel să motiveze prin indicarea corectă a persoanei căreia i-au fost remise sumele în cadrul celor trei dosare execuţionale.
Totodată, recurenta a contestat argumentele instanţei de apel referitoare la punerea în balanţă a două înscrisuri şi acordarea unei valori juridice superioare înscrisului depus în cadrul unuia dintre dosarele execuţionale.
În egală măsură, nici argumentul instanţei de apel în sensul că, prin comunicările efectuate în cursul procedurii de executare silită, pârâtul ar fi dat dovadă de transparenţă nu poate fi primit, conform recurentei, întrucât nu este în acord cu dispoziţiile legale. Astfel, creditorului urmăritor A. S.A. trebuiau comunicate încheierile sau procesele-verbale pe care executorul judecătoresc le întocmeşte, potrivit art. 657 şi art. 679 C. proc. civ.. Or, simplele adrese transmise administratorului judiciar şi cărora instanţa de apel le acordă o importanţa deosebită nu reprezintă actele de executare care pot face obiectul unei eventuale contestaţii potrivit art. 712 C. proc. civ.
Instanţa de apel a reţinut că există o aparenţă solidă privind existenţa dreptului numitului D. de reprezentare a societăţii în desfăşurarea activităţii curente, motivând cu adresele nr. x/14.04.2014 şi y/07.07.2014, depuse de D. în dosarele de executare silită.
Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, în cauză, au fost ignorate dezlegările date de instanţa de recurs în cuprinsul deciziei de casare în care se arată că, "chiar dacă se păstra dreptul de administrare, societatea rămânea reprezentată de administratorul judiciar".
De asemenea, instanţa de recurs a clarificat chestiunea referitoare la reprezentarea societăţii, în sensul că "debitoarei A. S.A. nu i s-au comunicat în mod real şi efectiv actele de executare şi înscrisurile în baza cărora să poată fi cuantificat prejudiciul şi identificat autorul".
Conform recurentei, nu doar aspectele referitoare la admisibilitatea acţiunii au fost validate, au devenit definitive şi nu mai pot fi reluate în discuţie fără încălcarea autorităţii de lucru judecat, ci şi cele privind reprezentarea debitoarei A. S.A. în faţa organului de executare silită, precum şi comunicarea actelor de executare.
Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a precizat că niciuna dintre hotărârile AGA nu au viza administratorului judiciar, iar executorul judecătoresc nu a efectuat o minimă verificare privind destinaţia sumelor invocate de D., altfel ar fi constatat că solicitările de sume nu vizează plata unor obligaţii curente ale debitoarei rezultate din continuarea activităţii, conform prevederilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, ci se referă la restituirea unor împrumuturi personale ale acestuia precum şi alte împrumuturi, operaţiuni care pot fi efectuate numai cu viza administratorului judiciar sau cu aprobarea creditorilor.
În aceste condiţii, recurenta susţine că motivarea instanţei de apel referitoare la activităţile curente care se pot desfăşura în perioada de observaţie se îndepărtează de la esenţa chestiunii litigioase constând în culpa pârâtului în desfăşurarea activităţii sale şi exercitarea cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă a activităţilor profesionale. Astfel, premisa legată de reprezentare sau citare, căreia instanţa de apel îi acordă alte valenţe decât cele care rezultă din prevederile legale şi starea de fapt prezentată şi dovedită cu înscrisurile de la dosarul cauzei, generează un silogism viciat, ale cărui concluzii nu corespund realităţii şi nu răspund efectiv cauzei deduse judecăţii.
S-a mai arătat că, în mod eronat, instanţa de apel motivează soluţia dată prin aceea că, pe de-o parte, debitoarea A. S.A. era legal reprezentată de preşedintele consiliului de administraţie, D. la momentul distribuirilor iar, pe de alta parte, că acesta a luat la cunoştinţă despre procesele-verbale sau încheierile de distribuire, astfel încât s-a considerat că, în mod legal, actele de executare au fost comunicate creditorului urmăritor A. S.A..
Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, primele remiteri de sume în numerar către numitul D. s-au efectuat în anul 2013, iar adresa pe care instanţa de apel îşi fundamentează soluţia este din iulie 2014.
În continuare, s-a arătat că şi argumentele referitoare la pretinsa bună-credinţă şi totală transparenţă a executorului judecătoresc în derularea procedurii de executare silită în cele trei dosare execuţionale, sunt contrazise de actele de la dosarul cauzei, din care rezultă că pârâtul, prin toate mijloacele, a încercat să ascundă administratorului judiciar orice informaţie referitoare la sumele încasate şi distribuite în cadrul acestor dosare.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 569 din vechiul C. proc. civ., instanţa de apel arată recurentul, în mod eronat a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile referitoare la distribuirea şi eliberarea sumelor, întrucât nu vizează ipoteza unei valorificări de bunuri grevate, deşi elementul esenţial, cu caracter general şi obligatoriu în lumina acestui text de lege îl reprezintă citarea părţilor care şi-au depus titlurile.
De asemenea, recurenta susţine că şi înlăturarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 121 şi art. 123 din Legea nr. 85/2006 este nefundamentată şi restrânge arbitrar esenţa şi scopul procedurii insolvenţei.
Prin urmare, intrepretarea dată de către instanţa de apel elementelor punctuale din cadrul dosarului este, conform recurentei, nu doar eronată, ci şi lipsită de orice argument şi infirmată de actele existente la dosarul cauzei.
Instanţa de apel avea obligaţia de a constata nelegalitatea procedurii de citare şi comunicare, aceasta nefiind realizată de organul de executare silită cu respectarea prevederilor legale.
În final, cu privire la perimare, s-a arătat că aceasta operează, potrivit art. 697 alin. (1) C. proc. civ., în cazul în care creditorul, din culpa sa, a lăsat să treacă 6 luni fără să îndeplinească un act sau demers necesar executării silite, ce i-a fost solicitat, în scris, de către executorul judecătoresc. În acest sens, recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind identificată nicio ipoteza de culpă a administratorului judiciar, cu riscul perimării executării silite, în condiţiile în care nu s-a primit nicio solicitare scrisă din partea executorului cu privire la necesitatea efectuării unui act sau demers.
7. La 24 martie 2023, intimatul-pârât C., executor judecătoresc în cadrul B.E.J. C. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, cu motivarea că prin recursul formulat se critică modalitatea în care instanţa de apel a apreciat şi interpretat probatoriul administrat în cauză, astfel încât, este incident art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. În subsidiar s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate ca fiind legală şi temeinică.
Intimatul-pârât a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, fără a fi depuse dovezi în acest sens.
La 27 martie 2023, Casa de Asigurări a Executorilor Judecătoreşti, în calitate de intervenient pentru pârâtul C., a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii, având în vedere că argumentele invocate de recurentă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate.
La 2 aprilie 2023, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei şi apărărilor formulate de intimaţi.
8. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea din 13 iunie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
La termenul din 3 octombrie 2023, completul de filtru, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanţa se va pronunţa cu prioritate asupra excepţiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţi, prin întâmpinare.
Analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 şi art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Conform dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.
În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.
Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât în măsura în care recurenta formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., deoarece recursul nu este o cale de atac devolutivă, iar autorul acestuia trebuie să invoce motivele de casare în tiparele prestabilite de lege.
Se constată că recurenta-reclamantă a indicat în susţinerea recursului dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., fără a arăta în mod concret criticile de nelegalitate ale deciziei recurate.
Întreaga construcţie a recursului vizează o reluare a chestiunilor de fapt, referitoare la fondul litigiului privind neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a executorului judecătoresc, cererea de recurs nefiind însă structurată din punct de vedere juridic, astfel încât să se poată reţine, chiar şi din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat în ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Recurenta, în cadrul criticilor aferente acestui motiv de casare, invocă faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, făcând trimitere la premisa greşită a analizei instanţei de apel cu privire la motivele răspunderii civile delictuale. Astfel, recurenta invocă existenţa unei motivării contradictorii a instanţei de apel cu privire la distribuirile de preţ realizate în cele trei dosare execuţionale, apărări care au fost preluate ad litteram din cuprinsul actelor depuse de pârât. Se aduc critici şi cu privire la punerea în balanţă a două înscrisuri şi acordarea unei valori juridice superioare unui înscris depus de D., susţinându-se că adresele transmise administratorului judiciar reprezintă un argument superficial reţinut în motivarea soluţiei pronunţate.
Or, aceste chestiuni sunt incompatibile cu calea de atac a recursului, care trebuie să se rezume exclusiv la critici de nelegalitate. Repunerea în discuţie a situaţiei de fapt, verificarea utilităţii probelor şi reinterpretarea probelor acestora în calea extraordinară de atac a recursului sunt excluse analizei, întrucât în această etapă procesuală nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii în recurs fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, respectiv analiza conformităţii hotărârii cu regulile de drept aplicabile.
Prin urmare, toate menţiunile referitoare la aspectele de fond ale cauzei prezentate în memoriul de recurs se impun a fi înlăturate din analiza instanţei de recurs ca urmare a aplicării prevederilor art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.
În egală măsură, se constată că recurenta nu dezvoltă criticile de nelegalitate ale deciziei recurate, prin indicarea exactă a motivelor contradictorii ori străine de natura cauzei pentru a fi incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci doar reproşează instanţei de apel că a preluat concluziile pârâtului, solicitând, în realitate, evaluarea probatoriului. Or, aceste aspecte vizează interpretarea şi evaluarea probatoriului, astfel încât, se constată că recurenta nu formulează critici în legătură cu modul în care s-a soluţionat fondul cauzei sau interpretat îndrumările deciziei de casare ori s-au aplicat reguli de drept substanţial ori înţelesul normei care reglementează acest motiv de casare.
Înalta Curte reaminteşte că stabilirea situaţiei de fapt şi verificarea modului de interpretare a probelor situează analiza criticilor recurentei în sfera controlului de netemeinicie şi nu în aceea a controlului de nelegalitate reglementat expres şi limitativ prin dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., cu consecinţa că examinarea deciziei, din această perspectivă, este exclusă în calea de atac a recursului.
Astfel, în cauză se reţine că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este invocat formal, întrucât recurenta nu a indicat critici concrete din care să rezulte cu claritate ipotezele reglementate de textul de lege invocat.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat, cu privire la dezlegările date de instanţa de recurs în cuprinsul deciziei de casare, referitoare la clarificarea chestiunii referitoare la reprezentarea debitoarei A. S.A. în faţa organului de executare silită, precum şi cele referitoare la comunicarea actelor de executare.
Verificând decizia recurată, se constată că instanţa de apel a analizat contextul general în care s-a realizat eliberarea sumelor către administratorul statutar, reţinând incidenţa prevederilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora debitorul va putea să continue desfăşurarea activităţilor curente şi va putea efectua plăţi către creditorii cunoscuţi sub supravegherea administratorului judiciar, precum şi a prevederilor art. 3 pct. 14 din acelaşi act normativ. În condiţiile în care debitoarei nu i s-a ridicat dreptul de administrare, instanţa de apel a reţinut că aceasta, care avea calitatea de creditor în cadrul dosarelor execuţionale, a fost în mod legal reprezentată în continuare prin organele de conducere statutare.
Prin urmare, rezultă că analiza instanţei de control judiciar devolutiv ex lege a privit toate reperele de legalitate indicate în calea de atac, nefiind cazul unei încălcări a autorităţii de lucru judecat, cu privire la dezlegările date de instanţa de recurs în cuprinsul deciziei de casare.
Astfel, prin decizia recurată s-a procedat la verificarea sentinţei în limitele criticilor formulate de apelantă, cu privire atât la relevanţa probatorie a înscrisurilor ce dovedesc reprezentarea debitoarei A. S.A. în faţa organului de executare silită, precum şi comunicarea actelor de executare, respectiv a măsurii în care situaţia de fapt stabilită prin hotărârea criticată corespunde probelor administrate, fiind de observat şi că reclamanta nu a demonstrat în ce constă încălcarea autorităţii de lucru judecat a deciziei de casare, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
De altfel, toate aceste critici reprezintă trimiteri la elemente de fapt, care au fost deja analizate de instanţa de apel, prin prisma probatoriului administrat. În calea extraordinară de atac a recursului, astfel cum s-a menţionat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel. Totodată, Înalta Curte constată că motivele de recurs nu au în vedere argumentele folosite de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei pronunţate.
În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 408 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întreaga argumentaţie prezentată de către recurenta-reclamantă vizează modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probaţiunea constând în înscrisurile depuse de către părţi la dosarul cauzei, nefiind menţionate dispoziţii de drept material care să fi fost greşit interpretate sau aplicate.
Astfel, criticile invocate de recurent se referă la modalitatea în care instanţa de apel a analizat şi interpretat hotărârile AGA depuse de către preşedintele consiliului de administraţie, modalitatea de interpretare a înscrisurilor relevante cu privire la conturarea bunei-credinţe a pârâtului în ceea ce priveşte concludenţa pe care instanţa de apel a atribuit-o adreselor comunicate de către administratorul judiciar instanţelor judecătoreşti având ca obiect informarea cu privire la menţinerea dreptului de administrare al organelor statutare a societăţii debitoare.
Or, aceste aspecte nu pot fi reanalizate şi valorificate de instanţa de recurs printr-o interpretare conform susţinerilor recurentei, întrucât calea extraordinară de atac a recursului presupune analiza legalităţii hotărârii judecătoreşti, în această fază procesuală nefiind posibilă o nouă analiză şi interpretare a probelor administrate.
Totodată, recurenta a invocat şi dispoziţiile art. 121 şi art. 123 din Legea nr. 85/2006, însă această critică reprezintă doar trimiteri la situaţia de fapt reţinută în legătură cu nelegalitatea procedurii de distribuire a sumelor realizate în urma lichidării, care, prin prisma probatoriului administrat, au fost deja analizate de instanţa de apel, fiind aspecte de netemeinicie care nu pot face obiectului controlului de legalitate.
Înalta Curte reaminteşte că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de analiză în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a stabili oportunitatea administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar controlul instanţei de recurs în sensul reinterpretării probelor administrare, prin reevaluarea situaţiei de fapt, aşa cum, în realitate, urmăreşte recurenta, este exclus în considerarea specificului acestei căi de atac.
În consecinţă, criticile referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material vizează în realitate temeinicia deciziei recurate, acest motiv de casare fiind invocat strict formal.
În alţi termeni, întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi relatarea situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.
Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul.
Referitor la cererea intimatul-pârât C., executor judecătoresc în cadrul B.E.J. C. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".
Prin raportare la acest text de lege, aplicabil şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimatul-pârât nu a depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată.
Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatului-pârât privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 593/2022 din 7 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.
Respinge cererea formulată de intimatul-pârât C., executor judecătoresc în cadrul B.E.J. C. privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2023.