Nullity of cassation appeal for raising new legal grounds and mischaracterizing factual disputes as legal errors in force majeure contract rescission.

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 16 aprilie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., constatarea desfiinţării de drept a contractului de vânzare nr. x/20.04.2018, având în vedere prevederile art. 1.557 C. civ., obligarea pârâtei la restituirea sumei de 223.774,16 de RON reprezentând sumă achitată cu titlu de avans, la plata dobânzii legale penalizatoare, până la data plăţii efective, dobândă calculată conform prevederilor art. 1.535 alin. (1) C. civ. şi dispoziţiilor Ordonanţei nr. 13/2001 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare, urmând ca suma să fie actualizată în funcţie de rata inflaţiei, cu plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat respingerea în parte a acţiunii reclamantei, admiterea cererii reconvenţionale, cu plata cheltuielilor de judecată.

La data de 12 octombrie 2021, pârâta a depus precizări, privind cererea reconvenţională, arătând că înţelege să-şi micşoreze pretenţiile la suma de 223.774,16 RON. A depus situaţia contului existentă în contabilitatea sa privind soldul de creanţă/debit cu reclamanta, a precizat că din actele sale contabile reiese că a efectuat un storno avans către reclamantă în sumă de 76.225,80 RON, prin urmare, suma pe care reclamanta solicită să o restituie nu este certă.

2. Prin sentinţa civilă pronunţată la data de 3 mai 2022, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a constatat rezoluţiunea contractului de vânzare - cumpărare nr. x/2018 şi a obligat pârâta să restituie reclamantei avansul în cuantum de 223.774,2 RON precum şi dobânda legală aferentă, în sumă de 50.417,11 RON calculată conform expertizei contabile până la data de 11.02.2022. Totodată, a obligat pârâta să plătească în continuare reclamantei dobânda legală aferentă avansului de 223.774,2 RON până la data plăţii efective. Totodată, prima instanţă a respins capătul de cerere privind actualizarea sumelor în raport cu indicele de inflaţie, a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 6.680,5 RON reprezentând taxă de timbru şi onorariu expertiză contabilă.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel principal pârâta şi apel incident reclamanta.

Prin decizia nr. 77/2023 din 9 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, s-au admis apelurile formulate de pârâta B. S.R.L. şi de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 56/03.05.2022, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa schimbării sentinţei, în sensul admiterii pe fond a cererii de chemare în judecată. S-a constatat desfiinţat de drept contractul nr. x/20.04.2018.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 223.774,16 RON, suma de 50.417,11 RON reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă acesteia până la data de 11.02.2022, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal până la data plăţii efective, sume ce se vor actualiza cu rata indicelui de inflaţie la data plăţii efective.

A fost admisă în parte cererea reconvenţională şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 42 453,6 RON.

S-a dispus compensarea în parte a cheltuielilor de judecată efectuate la judecata pe fond şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.464,5 RON taxă judiciară de timbru, iar reclamanta să plătească paratei suma de 1.000 RON onorariu expert agricol.

Au fost compensate cheltuielile de judecată în apel reprezentând taxe judiciare de timbru în sumă de 2.790 RON.

4. La data de 24 aprilie 2023, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 77/2023 din 9 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, desfiinţarea deciziei recurate, cu consecinţa, în principal, a trimiterii cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea acţiunii formulate de reclamantă.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere prevederile art. 1641 şi art. 1644 C. civ. cu privire la dreptul de rambursare a cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii şi că acest drept este supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă, deoarece nu există culpa pârâtei pentru neexecutarea contractului. Prin urmare, constatând desfiinţarea de drept a contractului, recurenta susţine că instanţa de apel trebuia să aibă în vedere buna-credinţă a pârâtei şi să dispună restituirea cheltuielilor integrale făcute cu conservarea bunului, achiziţia animalelor şi pierderea pe care societatea pârâtă a suferit-o.

Recurenta a mai învederat că instanţa de apel a încălcat aceste prevederi legale, dispunând obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de achiziţie a animalelor, cheltuielile necesare pentru hrană şi mentenanţa acestora şi pierderea suferită cu ocazia vânzării animalelor în situaţia în care creditorul a fost pus în întârziere cu privire la ridicarea mărfii.

Conform clauzelor contractuale, recurenta a susţinut că era obligată la achiziţia mărfii şi pregătirea acesteia pentru export, iar ridicarea şi transportul mărfii nu sunt stipulate în contract ca fiind în sarcina pârâtei, prin urmare reclamanta trebuia să procedeze la ridicarea mărfii şi asigurarea mijlocului de transport în condiţiile în care societatea pârâtă avea toate documentele necesare pentru efectuarea exportului.

În acest sens, instanţa de apel a constatat că, în lipsa unor clauze în contract care să stabilească cine suportă hrana şi mentenanţa ovinelor, precum şi faptul că acestea trebuiau ţinute o scurtă perioadă de timp până erau exportate, se justifică doar costul minim de hrană necesar care a fost stabilit de expertul agricol. Recurenta susţine că acest raţionament nu poate fi primit, având în vedere că tocmai apariţia cauzei de forţă majoră şi refuzul nejustificat al reclamantei au condus la situaţia de fapt arătată, respectiv ca aceste animale să fie ţinute o perioadă mai mare de timp. Prin urmare, s-a învederat că, în cauză, cheltuielile făcute de pârâtă sunt urmarea apariţiei cauzei de forţă majoră, o situaţia în care pârâta nu are nicio culpă.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, iar prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată la 3 octombrie 2023.

Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 şi art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, "sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţa de recurs are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din acelaşi cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat în drept recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat în ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În cauză însă, acest motiv de nelegalitate este indicat formal întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici privind insuficienta motivare sau motivarea contradictorie a deciziei atacate, motivele de recurs dezvoltate de recurentă fiind expuse numai din perspectiva netemeiniciei deciziei atacate, fără a fi dezvoltate critici privind nelegalitatea hotărârii în lumina dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.

În alţi termeni, recurenta-pârâtă nu a indicat în mod concret în ce anume constau motivele de nelegalitate care ar vicia soluţia instanţei de apel împotriva căreia se îndreaptă recursul, din perspectiva insuficientei motivări sau a reţinerii unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că recurenta se limitează la a reitera argumente în legătură cu netemeinicia deciziei atacate şi, nicidecum, referitoare la nelegalitatea acesteia.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal.

Astfel criticile recurentei privind încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de prim control judiciar a dispoziţiilor art. 1641 şi art. 1644 C. civ. nu pot fi analizate, întrucât sunt invocate omisso medio, fiind formulate pentru prima oară în recurs, cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din acelaşi cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, nefiind nici cazul unei excepţii de la această regulă în cauză.

Prima instanţă, care a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată, a reţinut o imposibilitate temporară de executare a obligaţiei, sistarea exportului în Turcia fiind un eveniment de forţă majoră temporar, iar cu privire la neexecutarea obligaţiei s-a constatat că este destul de însemnată pentru reclamantă şi, în această situaţie, se aplică regulile din materia rezoluţiunii contractului, respectiv art. 1557 alin. (2) C. civ.

În apel, criticile pârâtei au vizat tocmai aplicarea acestui text de lege, art. 1557 alin. (2) C. civ., susţinându-se că prin cererea de chemare în judecată a fost avut în vedere de către reclamantă art. 1557 alin. (1) C. civ.

Instanţa de apel a schimbat sentinţa atacată, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu consecinţa desfiinţării de drept a contractului ce formează obiectul litigiului, reţinând în motivare că, sistarea în mod definitiv de către Turcia a importurilor de ovine din România constituie un caz de forţă majoră reglementat de art. 1557 alin. (1) C. civ., imposibilitatea de executare fiind totală şi definitivă şi privind o obligaţie contractuală importantă. Totodată, instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 1679 C. civ., având în vedere că vânzarea a fost în bloc, mai multe bunuri fiind vândute pentru un preţ unic şi global, proprietatea se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost individualizate.

Prin recursul formulat pârâta modifică conţinutul şi natura criticilor valorificate în apel şi deduce instanţei de casare o solicitare nouă susţinând că se impune verificarea încălcării de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1641 şi art. 1644 C. civ., care trebuiau aplicate în cauză.

Acest motiv de recurs este inadmisibil, cu consecinţa imposibilităţii analizei acestuia, întrucât nu poate fi valorificat direct în calea extraordinară de atac, fără ca aceste temeiuri să fi fost supuse analizei instanţelor de fond, în raport cu dispoziţiile imperative ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Celelalte critici ale recurentei referitoare la cheltuielile pe care le-a făcut ca urmare a apariţiei cauzei de forţă majoră, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu relevă greşita aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate argumente privind modul concret în care, prin decizia atacată, au fost încălcate norme de drept material.

Astfel, criticile recurentei-pârâte vizează în realitate aprecierea greşită a probelor administrate în cauză, prin raportare la identificarea persoanei care suportă riscul contractului, Înalta Curte constatând că toate aceste argumente sunt circumscrise situaţiei de fapt, tinzându-se fie la reinterpretarea probatoriului, fie la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, prin stabilirea unei legături de cauzalitate între desfiinţarea de drept a contractului şi condiţiile în care se poate cere restituirea prestaţiilor, chestiuni asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat şi care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate, nu de netemeinicie a hotărârii atacate.

În egală măsură, Înalta Curte mai constată că, deşi se invocă încălcarea dispoziţiilor legale privind suportarea riscului contractului, respectiv art. 1274 alin. (1) C. civ. şi art. 1635 C. civ. referitoare la restituirea prestaţiilor în cazul unui eveniment de forţă majoră, recurenta repune în discuţie situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi care a stat la baza aprecierii cuantumul despăgubirilor solicitate în cauză.

În acest context, Înalta Curte reaminteşte că instanţa devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt, aşa cum, în realitate, urmăreşte recurenta.

În consecinţă, criticile referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material vizează în realitate temeinicia deciziei recurate, acest motiv de casare fiind invocat strict formal.

În alţi termeni, întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar nemulţumirea părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi relatarea situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. şi nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, subliniind că accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să anuleze recursul.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din acelaşi cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile şi în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor privind onorariul avocaţial, respectiv factura seria x nr. x din 3 august 2023, în valoare de 3.000 RON, şi factura seria x nr. x din 28 septembrie 2023, în sumă de 1.000 RON, precum şi ordinele de plată aferente.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte în promovarea recursului şi în raport cu solicitarea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată, aferente procesului, urmează să fie admisă cererea, în sensul obligării recurentei la plata sumei de 4.000 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 77/2023 din 9 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. să achite intimatei-reclamante A. suma de 4.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2023.