Nullity of extraordinary appeal for failure to develop specific legal grounds regarding interpretation of counter-guarantee contractual risk obligations

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 21 iulie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A. la plata sumei de 312.000 RON şi a dobânzii legale începând cu data de 16 ianuarie 2020. Cu privire la daunele moratorii, în cerere se precizează că solicită dobânda legală penalizatoare reglementată de prevederile art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270 C. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 2346 din 24 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN, obligând pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. la plata sumei de 312.000 RON, a dobânzii legale aferente începând cu data de 16 ianuarie 2020 şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.750,76 RON.

3. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul.

Prin încheierea din 7 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de reluare a judecăţii cauzei privind apelul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2346/24.11.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

4. Prin decizia nr. 573 din 9 martie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins excepţia nulităţii şi s-a admis recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva încheierii din 7 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. A fost casată încheierea recurată şi trimisă cauza aceleaşi instanţe pentru continuarea judecăţii.

5. Prin decizia civilă nr. 1802/2022 din 24 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis apelul declarat de pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2346 din 24 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a anulat-o în parte, cu privire la soluţia dată pe capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata dobânzii penalizatoare aferente pretenţiei principale, respectiv capătul de cerere având ca obiect cheltuielile de judecată aferente. S-a dispus trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecarea acestor capete de cerere.

Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei atacate, cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 312.000 RON reprezentând debit principal şi a cheltuielilor de judecată aferente debitului principal, în cuantum de 6.725 RON.

6. La data de 20 ianuarie 2023, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1802/2022 din 24 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în parte a hotărârii recurate, în ceea ce priveşte capătul de cerere principal şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instaţei de apel, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant, privind obligarea pârâtului la plata sumei de 312.000 RON.

În motivarea recursului, s-a susţinut că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv dispoziţiile art. 3 alin. (1), art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 1266 C. civ., art. 1170 C. civ., art. 2018 C. civ. privind diligenţa mandatarului, raportate la Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, respectiv art. 4.4, 6.1, 7.1.

Recurentul a învederat că instanţa de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 6.1. şi 7.1 din Convenţia nr. 1/2010, potrivit cărora FRC suporta riscul IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional al Garantului invocate de către pârât ca temei al respingerii cererii de plată. În opinia recurentei, instanţa de apel a considerat în mod eronat că verificarea criteriilor de eligibilitate la momentul acordării este suficientă pentru aprobarea de către FRC a cererii de plată, având în vedere că, separat de criteriile de eligibilitate, Convenţia de contragarantare nr. 1/2012 prevede şi alte condiţii pentru ca FRC să aprobe o cerere de plată.

S-a învederat că, potrivit art. 6.1 din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, FRC nu preia riscul operaţional al Garantului, iar conform art. 12.5 din Convenţia nr. 1/2012, prevederile convenţiei...se completează cu dispoziţiile corespunzătoare din legislaţia în vigoare.

Aşadar, recurentul a subliniat că înţelegerea părţilor, care rezultă din interpretarea sistematica a cadrului convenţional, este că Fondul Român de Contragarantare preia doar riscul de credit al IMM-ului beneficiar.

Din aceasta perspectiva, recurenta a arătat că soluţia instanţei de apel este eronată, de vreme ce a stabilit că FRC preia orice formă de risc a IMM-ului beneficiar, inclusiv riscul de fraudă.

În opinia recurentului, FRC preia riscul de credit al IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional asociat fraudei, în sensul larg al termenului.

În contextul unor operaţiuni de plată constatate fictive, respectiv a unor acţiuni de falimentare a societăţii pentru sustragere de la plată a creditului, plata de către FRC a contragaranţiei acordate beneficiarului ar fi reprezentat, pe de o parte, un prejudiciu pentru statul român, iar pe de altă parte ar fi determinat acordarea unui ajutor de stat nelegal, sancţionat ca atare de legislaţia europeană.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit convenţia în litigiu, aplicând eronat art. 5.1 din convenţie, întrucât intimata trebuia să dea dovadă de prudenţă şi diligenţă atât la momentul acordării contragaranţiei, dar şi la plata acesteia, deci ulterior acordării trebuiau analizate din nou condiţiile plăţii, iar nu doar criteriile de eligibilitate de la momentul acordării, aşa cum greşit s-a reţinut.

În conformitate cu prevederile art. 6.4 alin. (2) şi art. 6.4 alin. (4) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, reclamantul avea obligaţia să depună diligenţa unui bun proprietar pentru a verifica realitatea garanţiei constituite de către beneficiar, însă această obligaţia nu a fost îndeplinită în mod corespunzător de către mandatar, astfel încât, recurenta a precizat că se impune respingerea cererii de chemare în judecată, deoarece nu se poate valorifica o garanţie constituită asupra unor bunuri indisponibilizate de către organele de urmărire penală.

Recurentul a mai susţinut că, în cauză, culpa reclamantului constă în lipsa dezvoltării unor proceduri şi sisteme de identificare, evaluare şi monitorizare a riscului de piaţă, operaţional şi reputaţional, având în vedere că reclamanta nu a avut cunoştinţă de împrejurările frauduloase descoperite ca urmare a întocmirii raportului cauzelor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, încălcându-se astfel dispoziţiile legale şi convenţionale prevăzute de art. 93, art. 97, art. 101 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, art. 12.5 din Convenţia nr. 1/2010.

În plus, s-a subliniat că obligaţiile reclamantului nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanţiei contragarantate astfel cum susţine reclamanta, întrucât trebuie acţionat cu prudenţă şi diligenţă şi la momentul monitorizării şi chiar al plăţii garanţiei contragarantate, în conformitate cu art. 5.1. din Convenţia 1/2012.

Prin urmare, contrar raţionamentului instanţei de apel, rezultă că intimatul avea obligaţia contractuală de a solicita informaţii de la organele judiciare în legătură cu activitatea infracţională a beneficiarului contragaranţiei. Însă, reclamanta s-a mulţumit cu un simplu răspuns al băncii prin care se exonerează de culpă, fără a efectua alte investigaţii de prudenţialitate bancară şi fără a da vreo dovadă de prudenţă şi diligenţă în monitorizarea şi plata garanţiei contragarantate.

În condiţiile în care, la data analizării cererii de plată formulă de către banca finanţatoare - 27.06.2014, existau suficiente informaţii publice cu privire la cercetarea penală în curs şi la măsurile asigurătorii dispuse de organele de urmărire penală, fiind conturate indicii temeinice în sensul că ajutorul de stat a fost folosit în mod ilegal în cadrul circuitului infracţional descris în recurs, recurenta apreciază reclamantul este vinovat în cauză.

Intimatul-reclamant Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, iar prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată la 3 octombrie 2023.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform, art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.:

"menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul-pârât a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă susţinerile acestuia nu relevă greşita aplicare a normelor de drept material prin decizia atacată, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia recurată au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material.

Deşi recurentul indică în cuprinsul cererii de recurs încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1), art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 1266 C. civ., art. 1170 C. civ., art. 2018 C. civ. privind diligenţa mandatarului, raportate la Convenţia de contragarantare nr. 1/2010, respectiv art. 4.4, 6.1, 7.1, criticile au caracter teoretic şi general şi nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greşit aceste dispoziţii legale prin decizia atacată. Acestea reprezintă o reiterare, în recurs, a susţinerilor formulate în instanţele devolutive, care au primit deja o dezlegare, prin soluţionarea apelului şi nu pot constitui, ca atare, motive de nelegalitate în sensul prevederilor de strictă interpretare cuprinse în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, reluarea situaţiei de fapt pe care s-au întemeiat soluţiile instanţelor de fond, vizând preluarea riscului de credit al IMM-ului beneficiar de către pârât, fără preluarea riscul operaţional asociat fraudei, în sensul larg al termenului, precum şi criticile privind interpretarea convenţiei în litigiu, cu trimiterea la art. 5.1, în sensul că intimatul trebuia să dea dovadă de prudenţă şi diligenţă atât la momentul acordării contragaranţiei, dar şi la plata acesteia, fără a se preciza în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 din acelaşi cod.

Totodată, recurentul-pârât readuce în discuţie aspecte de fapt privind lipsa dezvoltării unor proceduri şi sisteme de identificare, evaluare şi monitorizare a riscului de piaţă, operaţional şi reputaţional, precum şi cu privire la interpretarea prevederilor art. 6.4 alin. (2) şi art. 6.4 alin. (4) din Convenţia de contragarantare nr. 1/2012, referitoare la verificarea realităţii garanţiei constituite de către beneficiar, reclamantul trebuind să acţioneze cu prudenţă şi diligenţă şi la momentul monitorizării şi chiar al plăţii garanţiei contragarantate. Se constată că toate aceste critici nu pot fi analizate de instanţa de recurs, având în vedere că, fără a face referiri concrete la considerentele instanţei de apel, recurenta se rezumă la reluarea celor inserate printre alte susţineri preluate ad litteram din cuprinsul cererii de apel.

Toate aceste argumente evidenţiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanţele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum şi o reiterare a aspectelor de fond supuse judecăţii.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al părţii cu privire la situaţia de fapt stabilită în cauză.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte mai constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei atacate, care formează obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.

Cele expuse de recurentă în cuprinsul cererii îmbracă doar aparenţa unor critici de nelegalitate, întrucât întreaga construcţie a recursului se fundamentează pe o apreciere generală a situaţiei de fapt şi redarea textelor legale cuprinse în Regulamentul BNR nr. 20/2009, O.U.G. nr. 23/2009, C. civ., fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că recursul nu se poate limita la indicarea formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra caracterul eronat şi nelegal al raţionamentului instanţei de apel.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată nu poate constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării şi dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile menţionate, obligaţie care revine sub sancţiunea nulităţii, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1802/2022 din 24 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1802/2022 din 24 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 octombrie 2023.