Contractual liability for MRI equipment failure: sufficiency of appeal reasoning and judge’s discretion to refuse expert evidence

Şedinţa publică din data de 03 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 24 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la:

- întreprinderea tuturor demersurilor necesare remedierii disfuncţionalităţilor aparatului RMN Magnetom Sempra şi la repararea efectivă a disfuncţionalităţilor;

- plata daunelor-interese aferente dispoziţiilor art. 10.1 din Contractul de furnizare bunuri nr. 2/17.07.2019 în cuantum de 91.320,32 RON;

- plata beneficiului nerealizat în cuantum de 737.802,18 RON;

- la plata prejudiciului de imagine în cuantum de 245.000 RON (50.000 euro);

- plata cheltuielilor de judecată generate de acest proces.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1522, art. 1530, art. 1531, art. 1381 şi 1085 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3/C din 06 ianuarie 2022, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a stabilit că onorariul pentru expert de 907,2 RON se achită de reclamantă şi a obligat reclamanta să achite pârâtei cheltuieli de judecată în cuantum redus, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., de 15.000 RON reprezentând onorariu avocat.

În esenţă, din evaluarea probatoriului administrat şi a susţinerilor părţilor litigante, prima instanţă a conchis că nu se poate reţine vreo culpă contractuală a pârâtei şi că, în fapt, defectarea aparatului livrat de către pârâtă s-a datorat atitudinii inadecvate a reclamantei constând în nerespectarea obligaţiilor ce îi reveneau în legătură cu întreţinerea aparatului cumpărat.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor din 6 septembrie 2021 (prin care s-a dispus ca expertul să răspundă unor chestiuni care reprezentau doar teză probatorie şi nu obiective), respectiv din 1 noiembrie 2021 (prin care au fost respinse cererile în probaţiune, de completare a raportului de expertiză şi de administrare a expertizei contabile), a declarat apel reclamanta A. S.R.L. solicitând, în principal, reţinerea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, iar în subsidiar, schimbarea hotărârii în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 2108/Ap/2022 din 21 decembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierilor de şedinţă din 6 septembrie 2021 şi 1 noiembrie 2021 şi a sentinţei civile nr. 3/C din 06 ianuarie 2022 pronunţate de Tribunalul Braşov. Prin aceeaşi decizie, instanţa de apel a respins cererea intimatei-pârâte de obligare a apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, instanţa de apel a reevaluat întreg probatoriul administrat şi a confirmat concluzia primei instanţe referitoare la lipsa unei culpe contractuale a pârâtei pentru a se putea angaja răspunderea contractuală a acesteia constânbd în repararea prejudiciilor invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii şi a încheierilor de şedinţă din 13 septembrie 2022, respectiv din 8 noiembrie 2022 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi a încheierilor recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut autoarea recursului că, deşi prin cererea de apel a criticat nepronunţarea instanţei de fond asupra primului petit al acţiunii, (obligarea pârâtei la întreprinderea tuturor demersurilor necesare remedierii disfuncţionalităţilor aparatului RMN Magnetom Sempra şi la repararea efectivă a disfuncţionalităţilor) instanţa de apel nu a solicitat nicio lămurire şi nu a pus în discuţie natura juridică a acţiunii/a primului petit însă, prin decizia pronunţată a stabilit natura juridică a cererii, în sensul că aceasta reprezintă o acţiune în răspundere contractuală împotriva pârâtei, prin care se urmăreşte valorificarea obligaţiei de garanţie asumată de aceasta şi concretizată în reparaţia echipamentului.

A apreciat recurenta-reclamantă că această conduită a instanţei de apel constituie o încălcare a rolului activ al judecătorului, iar calificarea realizată din oficiu reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii, instanţa procedând, în realitate, la o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată.

Tototdată, a arătat autoarea recursului că au fost nesocotite şi limitele efectului devolutiv al apelului, instituite de art. 477 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că nu s-a invocat, cu privire la nepronunţarea asupra primului petit al acţiunii, incidenţa prevederilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

A subliniat, faţă de încălcarea principiilor enunţate, că decizia recurată este lovită de nulitate absolută.

O altă critică, tot din perspectiva acestui motiv de casare, a vizat încălcarea, prin încheierile din 13 septembrie 2022 şi 8 noiembrie 2022, a dispoziţiilor legale cu privire la administrarea probelor, chestiuni care, în opinia autoarei recursului, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Astfel, a susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de apel, prin admiterea în parte a expertizei tehnice şi respingerea expertizei contabile, a încălcat dispoziţiile legale cu privire la necesitatea administrării probelor solicitate legal, în raport de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cu aplicarea art. 478 alin. (2), art. 254-255 din acelaşi cod şi art. 330 şi urm. C. proc. civ.

După redarea unor considerente din încheierile recurate, a arătat că instanţa de apel, deşi a apreciat că expertul nu a lămurit aspectele tehnice şi că erau necesare clarificări în privinţa cauzelor tehnice care au determinat oprirea aparatului RMN şi producerea în final a pagubelor, ulterior a reţinut că nu mai era necesar a se reveni la expert întrucât sarcina probei incumbă părţilor.

În acest context, a considerat că instanţa nu a administrat proba solicitată în aşa măsură încât să ducă la soluţionarea cauzei şi lămurirea stării de fapt.

Cu privire la motivarea încheierii prin care a fost respinsă proba cu expertiză contabilă, "proba servea soluţionării unui petit accesoriu formulat de reclamantă şi, în consecinţă, atât timp cât nu s-a reţinut culpa contractuală a pârâtei, daunele solicitate nu pot fi acordate", a punctat autoarea recursului că instanţa doar antepronunţându-se putea să o respingă, aceasta ştiind de la început că nu va reţine culpa pârâtei.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a susţinut autoarea recursului că atât decizia cât şi incheierea din 13 septembrie 2022 nu respectă exigenţele motivării unei hotărâri impuse de prevederile art. 425 alin. (2) lit. b) C. proc. civ., atât prin prisma lipsei motivelor de drept şi a explicitării raţionamentului instanţei, cât şi prin prisma unor considerente contradictorii.

A arătat recurenta că deşi Curtea de apel a susţinut că motivarea corespunzătoare poate fi suplinită în faza de apel prin propriile argumente, aceasta nu a prezentat o explicitare efectivă ci doar a învederat că dispoziţiile art. 1270, art. 1169 şi art. 1548 C. civ. au fost corect reţinute de Tribunalul Braşov.

Totodată, a susţinut că instanţa de apel, prin omisiunea de a analiza toate probele şi apărările expuse prin motivele de apel, a încălcat în mod flagrant dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ. şi a fost încălcat dreptul recurentei-reclamante la un proces echitabil.

Astfel, criticând considerentele deciziei recurate a susţinut recurenta-reclamantă că instanţa: nu a explicat de ce era lipsit de relevanţă faptul că inclusiv intimata avea acces în timp real la sistem şi îi erau furnizate log-urile aparatului RMN, cunoscând toate deficienţele atât anterior momentului 24.04.2020 (când s-a pierdut complet cantitatea de heliu), cât şi ulterior; nu a făcut nicio apreciere cu privire la susţinerea expertei care a explicat situaţia variatei nivelului de heliu datorită eventualelor incidente apărute în utilizare, în condiţiile în care s-a arătat şi demonstrat faptul că în acea perioada RMN-ul nu a fost folosit, deci nu era pornit; nu a făcut nici o apreciere proprie în raport de concluzia expertei privitoare la faptul că pierderea heliului înregistrată conform rapoartelor de service nu era conformă parametrilor de funcţionare a aparatului; nu a explicat de ce a fost relevantă doar perioada 17-24.04.2020 în analiza sa, motivând doar faptul că "pe aceasta perioadă trebuie cumulat modul în care reclamanta şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale de care pârâta a relaţionat pierderea garanţiei", în condiţiile în care aceeaşi problemă a aparatului s-a repetat în numeroase ocazii; a reţinut că nu exista obligaţia instruirii personalului conform vreunei proceduri specifice, deşi s-a explicitat că în cazul altor aparate (CT, mamografie) instructajul a fost mult mai complex; nu a argumentat de ce este irelevantă corespondenţa privind necomunicarea protocoalelor în cazul în care aparatul nu este utilizat şi nici motivul pentru care factorul temporal nu este de natură a infirma soluţia primei instanţe;

şi-a format raţionamentul pe simple bănuieli ce nu pot fi catalogate drept prezumţii judiciare, apreciind nejustificat că, potrivit concluziei raportului de expertiză, pompele de răcire erau funcţionale, motivul opririi acestora reprezentându-l o cauză exterioară echipamentului, fără a arăta cum a ajuns la această concluzie, în condiţiile în care de la momentul livării aparatului RMN şi până la formarea fenomenului de quench au existat numeroase probleme; nu a făcut o interpretare coroborată a probelor, în condiţiile în care, în mod contradictoriu a motivat că, pe de-o parte, aparatul nu avea disfuncţionalităţi prin prisma Declaraţiei de conformitate, însă acesta a avut numeroase erori atestate prin rapoartele de service chiar anterior pierderii totale a cantităţii de heliu.

Cu privire la încheierea recurată, din 13 septembrie 2022, a precizat autoarea recursului că instanţa nu a deferit o motivare corespunzătoare, în sensul că expertiza contabilă viza exclusiv prejudiciul suferit ca urmare a imposibilităţii exploatării aparatului RMN, iar înscrisurile de la dosar aveau doar un caracter orientativ. Conduita instanţei de a admite doar în parte expertiza tehnică şi, fără motivare, de a reveni asupra necesităţii completării acesteia, prin încheierea din 8 noiembrie 2022, după depunerea de către expert a răspunsului, denotă până la evidenţă faptul că nu s-a respectat principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 alin. (2) teza I din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile de drept material cu privire la răspunderea contractuală, art. 1270 şi urm. C. civ., încălcarea obligaţiilor asumate prin contract, precum şi interdeptendenţa obligaţiilor părţilor.

Detaliind, cu privire la cele reţinute de instanţa de apel în privinţa obligaţiei pârâtei de efectuare a reparaţiilor echipamentului, a apreciat că aplicarea greşită a normelor de drept material rezidă din restrângerea nejustificată a aplicabilităţii garanţiei acordate în favoarea sa, fiind înlăturat efectul juridic al răspunsului pârâtei care intenţiona repararea aparatului.

Astfel, a considerat că raţionamentul instanţei este nelegal prin prisma desconsiderării dispoziţiilor art. 1266 C. civ., căci în interpretarea sa, a încălcat voinţa legiuitorului privind relaţiile contractuale relativ la stabilirea voinţei părţilor şi comportamentul acestora ulterior încheierii contractului.

Aplicând regulile de drept potrivit cărora, în măsura în care anumite clauze sunt neclare, acestea se interpretează în favoarea celui care se obligă, a arătat recurenta că, în cauză, obligaţia de garanţie aparţine intimatei, aceasta este cea care constată incidenţa vreunui caz de exonerare, având posibilitatea de a nu proceda la reparaţii, dacă apreciază că defecţiunea este rezultatul vreunei culpe a recurentei, intimata a infirmat existenţa unui caz de exonerare prin manifestrea de voinţă în sensul reparării aparatului RMN, iar chestiunea cheltuielilor nu este un element esenţial, interesul recurentei fiind, în principal, repararea aparatului.

În acest context, a susţinut că, în mod nelegal, instanţa a convertit manifestarea de voinţă a intimatei debitoare a obligaţiei de garanţie şi a golit de conţinut juridic răspunsul acesteia la notificarea recurentei, apreciind că intimata nu mai poate fi obligată la repararea aparatului RMN prin prisma unei presupuse conduite a recurentei.

Printr-o altă critică, a învederat autoarea recursului că, în mod nelegal, instanţa s-a mulţumit a interpreta restrictiv dispoziţiile contractuale, a înlăturat nejustificat apărările acesteia şi a apreciat că obligaţia privind instructajul personalului societăţii a fost îndeplinită, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 1272 C. civ. cu privire la practicile statornicite între părţi, uzanţele.

De asemenea, a apreciat că prin raţionamentul nelegal al instanţei s-a creat aparenţa îndeplinirii unei obligaţii esenţiale a intimatei, chestiune în raport de care ordinea executării obligaţiilor nu a fost respectată.

În acest sens, a arătat că s-au interpretat în mod nelegal prevederile manualului de utilizare a aparatului, acestea stipulând în mod expres că obligaţia de verificare zilnică subzista doar în cazul utilizării, or recurenta, din cauza restricţiilor determinate de pandemie şi a faptului că întreaga clădire nu era dată încă în utilizare, nu a pornit aparatul.

În continuare, a apreciat că cercetarea îndeplinirii obligaţiilor contractuale trebuia să vizeze exclusiv conduita părţilor în perioada de pandemie, însă instanţa a înlăturat în mod nelegal apărările acesteia, fără o motivare care să conducă la concluzia că dispoziţiile art. 1351 C. civ. au fost în mod corect aplicate.

Printr-o ultimă critică a arătat că instanţa a înlăturat de la analiză faptul că aparatul RMN, într-o perioadă extrem de scurtă, a avut numeroase defecţiuni şi erori ceea ce însemna că intimata a încălcat obligaţiile contractuale, nefurnizând aparatul contractat şi pentru care a încasat preţul.

În fine, a susţinut că modalitatea de motivare a instanţei presupune ipoteza supravegherii permanente a aparatului pentru a anunţa toate erorile, iar nu situaţia, excepţională, în care, din când în când, se mai produc defecţiuni ale echipamentului.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8.

Prin întâmpinarea formulată, cu titlu preliminar, sub aspectul pretinsei incidenţe a motivelor de casare prevăzute de pct. 5 şi pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., intimata-pârâtă a solicitat să se constate nulitatea parţială a cererii de recurs, iar pe fond, a solicitat respingerea ca nefondată. Ulterior, la termenul de judecată fixat pentru dezbaterea orală a recursului, intimata, prin reprezentant, a solicitat recalificarea excepţiei de nulitate a recursului ca fiind argumente în sensul inadmisibilităţii unora dintre motivele de recurs.

Recurenta-reclamantă, prin răspunsul la întâmpinare, a solicitat respingerea tuturor apărărilor formulate de intimata-pârâtă, atât sub aspectul presupusei nulităţi parţiale a recursului, cât şi sub aspectul chestiunilor privind nefondarea căii extraordinare de atac, apreciind că există temeiuri suficiente pentru a se pronunţa o soluţie de admitere.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că recursul nu este fondat pentru motivele ce succed.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reaminteşte că, în acord cu dispoziţiile art. 456 şi 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac, care urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, pe calea recursului putând fi invocate exclusiv motive de nelegalitate ce pot fi încadrate într-un din cazurile de casare enumerate la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte primul set de critici ale reclamantei-recurente, acestea au fost încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii), şi au în vedere o pretinsă calificare greşită a primului capăt de cerere, fără a fi precedată de punere în discuţia părţilor a calificării juridice corecte, urmată de o nepronunţare a instanţei de fond asupra acestuia, recurenta susţinând că atât nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu au pus în discuţie calificarea juridică corectă primului capăt de cerere iar, prin calificarea dată acestuia, ar fi schimbat obiectul cererii de chemare în judecată.

Cu privire la aceste aspecte, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, în acord cu principiul rolului activ al judecătorului consacrat de art. 22 din C. proc. civ., instanţa are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, judecătorul fiind în drept să le ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, având inclusiv posibilitatea de a da sau a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, în acest din urmă caz judecătorul fiind obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

Necesitatea de a pune în discuţia părţilor calificarea corectă a unor capete de cerere sau unor împrejurări relevate de părţi prin acţiune sau întâmpinare, există însă numai atunci când acestea nu sunt clare, sunt echivoce, sunt de natură a primi interpretări diferite ori în ipoteza în care judecătorul găseşte necesar a pune în discuţie, din oficiu, alte împrejurări decât cele relevate deja de părţi. Altminteri, simpla formulare sau a invocare a lor de către părţi, prin actele de procedură întocmite şi depuse la dosar, face ca acestea să se regăsească, prin voinţa lor procesuală, în discuţia contradictorie a părţilor fără a fi necesară intervenţia judecătorului.

Plecând de la aceste premise, Înalta Curte constată că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au dat o calificare juridică corectă primului capăt de cerere prin raportare la motivele şi temeiurile acţiunii în ansamblul ei, aşa cum a fost formulată de către reclamantă, acţiune care a avut ca punct de plecare o pretinsă culpă contractuală a pârâtei şi care ar fi trebuit să fie sancţionată prin antrenarea răspunderii contractuale a acesteia, inclusiv prin obligarea sa la remedierea, pe cheltuiala proprie a pârâtei, a disfuncţionalităţii aparatului livrat RMN Magnetom Sempra. O asemenea concluzie a fost întărită de reclamanta însăşi care, în finalul cererii de chemare în judecată, a subliniat că toate pretenţiile sale, defalcate în capetele de cerere cu care a învestit instanţa, pot fi acordate de instanţă cumulat "având în vedere dispoziţiile legale care reglementează aceste remedii pentru neexecutarea ori executarea defectuoasă a obligaţiilor contractuale".

Or, constatând, din evaluarea probatoriului administrat, lipsa oricărei culpe contractuale a pârâtei în ce priveşte defectarea aparatului livrat, în mod corect au conchis instanţele de fond asupra caracterului nefondat al acestui capăt de cerere.

Nu se poate reţine lipsa unei pronunţări asupra acestui capăt de cerere din partea primei instanţe şi nici lipsa analizei din partea instanţei de apel a criticilor formulate, atâta vreme cât prima instanţă a respins în bloc toate capetele de cerere ale reclamantei, inclusiv primul capăt de cerere formulat, pentru aceleaşi argumente ce ţin de lipsa vreunei culpe contractuale a pârâtei, iar instanţa de apel a examinat susţinerile reclamantei arătând că, în mod corect, acest capăt de cerere a fost calificat ca fiind unul subsumat răspunderii contractuale a pârâtei.

În realitate, reclamanta-recurentă a fost cea care, pentru prima dată în apel, şi-a nuanţat primul capăt de cerere, încercând să schimbe temeiul acestuia, contrar exigenţelor art. 478 alin. (3) C. proc. civ. arătând că, în fapt, acesta nu ar avea ca temei o răspundere contractuală ci ar fi o capăt de cerere de sine-stătător, fără însă a indica temeiul legal al unei astfel de obligaţii pretins extracontractuale invocate pentru prima dată în apel.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că, în raport de modul de redactare al acţiunii, de argumentele şi motivele invocate de reclamantă, nu se poate reţine nici lipsa de rol activ a primei instanţe în calificarea corectă a primului capăt de cerere şi nici o calificare greşită a acestuia din partea instanţelor de fond.

Al doilea set de critici ale recurentei, subsumate tot cazului de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., are în vedere o pretinsă încălcare a regulilor privitoare la administrarea probei cu expertiza.

Sub un prim aspect, recurenta a criticat încheierea instanţei de apel din 13.09.2022 prin care s-a respins cererea de efectuare a unei noi expertize, apreciindu-se oportun doar solicitarea unor lămuriri suplimentare din partea expertului care a întocmit deja în dosar un raport de expertiză, precum şi încheierea din 8 noiembrie 2022 prin care instanţa de apel a solicitat părţilor lămuriri suplimentare, apreciind că eventualele lămuriri ale părţilor ar putea fi edificatoare, în completarea concluziilor expertizei pentru lămurirea cauzei. În raport de aceste măsuri ale instanţei, recurenta a apreciat că au fost încălcate dispoziţii procedurale prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii.

Analizând criticile reclamantei-recurente, Înalta Curte reaminteşte că nu există un drept absolut al părţilor în administrarea probei cu expertiză, rolul expertizei fiind acela de a conduce la aflarea adevărului şi la lămurirea instanţei cu privire la starea de fapt. Întrucât aflarea adevărului şi lămurirea litigiului sub toate aspectele serveşte judecătorului chemat să tranşeze disputa dintre părţi, utilitatea unei probe o apreciază tot judecătorul cauzei, fiind singurul în măsură să identifice acele aspecte litigioase cu privire la care îi sunt necesare lămuriri ori clarificări pentru a înţelege starea de fapt în cauză, în vederea pronunţării unei soluţii legale şi temeinice. Tot judecătorul cauzei este suveran în a aprecia dacă aspectele ce mai trebuie a fi lămurite pot fi clarificate prin explicaţii ale părţilor sau sunt necesare cunoştinţele unui specialist ori, după caz, alte surse de informare care ar fi de natură să limpezească aspectele litigioase neclare.

Această concluzie decurge din coroborarea a două dispoziţii legale ale C. proc. civ.:

- art. 22 alin. teza finală C. proc. civ., conform căruia, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, "(...) cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc";

- art. 330 alin. (1) C. proc. civ. care, referindu-se la încuviinţarea probei cu expertiză, stabileşte că aceasta poate fi admisă atunci când "pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti".

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a solicitat părţilor să lămurească aspecte de specialitate care ar fi fost de competenţa exclusivă a unui expert ci a apreciat că, în afara clarificărilor rezultate din raportul de expertiză, sunt necesare explicaţii şi clarificări din partea părţilor litigante, aspect care nu contravine nici principiului rolului activ şi nici principiului aflării adevărului.

Simpla împrejurare că, în urma clarificărilor primite din partea părţilor şi a expertului, instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea convenabilă recurentei, nu este de natură atrage nelegalitatea hotărârii şi nici nelegalitatea încheierii atacate prin care instanţa a refuzat încuviinţarea unei noi expertize de specialitate.

Nu sunt fondate nici criticile recurentei referitoare la respingerea de către instanţa de apel a cererii de încuviinţare a expertizei contabile, recurenta susţinând că această probă era indispensabilă soluţionării unora dintre capetele de cerere formulate şi că, prin respingerea acestei probe, instanţa de apel s-ar fi antepronunţat cu privire la soluţia ce urma să fie pronunţată în cauză.

Fără a mai relua argumentele referitoare la dreptul suveran al judecătorului de apreciere asupra utilităţii unei probe, Înalta Curte subliniază că o bună administrare a actului justiţie nu presupune încuviinţarea administrării tuturor probelor solicitate de părţi ci numai a acelor mijloace de probă care sunt admisibile şi sunt de natură să conducă la aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, aşa cum rezultă din art. 255 alin. (1) C. proc. civ. Din această perspectivă, administrarea unor probe de specialitate dar inutile, câtă vreme nu ar fi de natură să servească soluţiei ce urmează a fi pronunţată în cauză, cu consecinţa augmentării cheltuielilor de judecată ale părţilor, reprezintă o conduită care nu s-ar circumscrie ideii de administrare adecvată a actului de justiţie. Unul din argumentele pentru care legiuitorul conferă dreptul judecătorului de a refuza administrarea unor probe care nu sunt de natură a servi la soluţionarea cauzei, este acela că administrarea unor mijloace de probă inutile implică nu doar resurse materiale în sarcina părţilor, dar şi resurse de timp, afectând în mod indirect şi durata normală de derulare a procesului.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că refuzul instanţei de apel de a încuviinţa efectuarea expertizei contabile, în contextul în care celelalte probe administrate în cauză nu au configurat culpa contractuală a pârâtei şi, pe cale de consecinţă nici nevoia de evaluare a pretinsului prejudiciu invocat de reclamantă prin probe de specialitate, nu constituie o antepronunţare aşa cum speculează recurenta prin critica din recurs, ci o conduită conformă cu administrarea adecvată a procesului civil, o exercitare corespunzătoare a dreptului de apreciere asupra utilităţii probei, facultate pe care legiuitorul o conferă judecătorului prin art. 258 alin. (1) rap. la art. 255 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de recurs prev. de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., se constată că recurenta invocă, în esenţă, două aspecte respectiv că decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi, pe de altă parte, că ar cuprinde motive contradictorii, neregularităţi care ar afecta şi încheierile instanţei din apel, din data de 13 septembrie 2022 şi din 8 decembrie 2022.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus într-o manieră logică, clară şi coerentă, atât starea de fapt reţinută cât şi împrejurările şi argumentele care au determinat-o să concluzioneze că nu se poate reţine în sarcina pârâtei neexecutarea culpabilă a unei obligaţii asumate contractual care să fie în legătură de cauzalitate cu prejudiciul invocat de reclamantă.

Înalta Curte mai subliniază că motivarea clară şi accesibilă a instanţei de apel răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în Cauza Ruiz Torija contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în Cauza Albina contra României).

În realitate, aşa cum rezultă din argumentele expuse în motivarea recursului, reclamanta-recurentă este nemulţumită de faptul că instanţa de apel nu ar fi răspuns în mod punctual, expres şi clar la o serie de critici formulate prin cererea de apel, însă Înalta Curte observă că aceste critici au fost examinate fiind înlăturate fie expres, fi implicit, prin motivarea expusă de către instanţa de apel.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că o parte argumentele cu privire la care recurenta susţine că nu a primit un răspuns din partea instanţei de apel pleacă de o stare de fapt pe care a încercat să o acrediteze reclamanta şi care nu a fost primită de niciuna din instanţele de fond respectiv că: echipamentul livrat a fost afectat de vicii intrinseci care s-au manifestat chiar anterior punerii sale în funcţiune şi că defecţiunea produsă a fost cauzat atât de aceste vicii intrinseci cât şi de neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de instruire a personalului reclamantei. Or, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, valorificând coroborat întreaga probaţiune administrată au expus în mod coerent argumentele care le-au făcut să conchidă că defecţiunea nu a fost generată de un viciu intrinsec al echipamentului livrat iar defecţiunea produsă nu are ca premisă cauzală nici lipsa de instruire a personalului ci neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de întreţinere corespunzătoarea care implica şi sarcina de a verifica zilnic starea aparatului şi mai cu seamă nivelul heliului.

Astfel, cu privire la susţinerea reclamantei conform căreia pârâta avea acces în timp real la sistem, cunoscând toate deficienţele, instanţa de apel a reţinut că pârâta ar fi putut interveni numai dacă ar fi fost instalat sistemul de alarmă prin intermediul unei linii de internet care ar fi trebuit să fie instalată prin mijlocirea reclamantei, precizând totodată că acest aspect este nerelevant din moment ce reclamanta avea obligaţia verificării zilnice a nivelului de heliu.

Nici critica referitoare la variaţia de heliu, respectiv cea referitoare la afirmaţia expertei privitoare la pierderea heliului nu au rămas neanalizate de către instanţa de apel care a valorificat precizările expertului în sensul că această pierdere s-a datorat opririi sistemelor de răcire iar nu a unui viciu intrinsec al aparatului aşa cum ar fi dorit recurenta să demonstreze.

Cât priveşte susţinerile recurentei din apel referitoare la îndeplinirea obligaţiei de instruire de către pârâtă, instanţa de apel examinat aceste argumente, subliniind totodată aspectul esenţial pentru litigiul dedus judecăţii respectiv că, independent de utilizarea echipamentului în activitatea clinicii, personalul desemnat al reclamantei avea obligaţia verificării zilnice a aparatului odată cu acceptarea echipamentului.

În egală măsură instanţa de apel a argumentat clar şi explicit care au fost argumentele şi indiciile care au determinat-o să concluzioneze asupra cauzei exterioare care au generat oprirea pompelor de răcire, aspect ce a condus, în final, la scăderea nivelului de heliu din aparat şi la demagnetizare.

Prin urmare, cu privire la criticile recurentei-reclamante privind lipsa motivării, se reţine faptul că acestea nu susţin nemotivarea, ci vizează exclusiv modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, astfel că dezlegarea dată de curtea de apel prin hotărârea recurată este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aceleaşi considerente sunt valabile şi în privinţa criticilor pretinsa nemotivare a încheierilor din 13 septembrie 2022 şi din 8 decembrie 2022, recurenta fiind mai degrabă nemulţumită soluţia respingerii celor două probe solicitate, de vreme ce instanţa a expus, în ambele cazuri argumentele pentru care nu au fost încuviinţate cele două cereri de probaţiune iar argumentele pentru care au fost respinse cele două cereri de probaţiune au fost deja analizate supra, concluzionându-se asupra manierei legale în care a acţionat instanţa de apel.

Cât priveşte criticile subsumate cazului de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - recurenta a susţinut că ar fi fost încălcate prevederile art. 1270, art. 1272 şi art. 1266 C. civ. referitoare la forţa obligatorie a contractului, la conţinutul contractului şi la regulile de interpretare a contractului, fără a indica în concret în ce fel au fost nesocotite ori încălcate aceste dispoziţii legale.

Subsumat acestor motive, recurenta a formulat însă critici de netemeinicie a hotărârii insistând asupra concluziei eronate a instanţelor de fond cu privire la îndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei de instruire a personalului, conformă cu cerinţele contractuale şi cu uzanţele, privitor la faptul că echipamentul livrat nu fusese încă pus în funcţiune la momentul la care s-a produs demagnetizarea acestuia deşi a fost depozitat în condiţii corespunzătoare, referitoare la faptul că pandemia ivită în acea perioadă a fost invocată ca o cauză de forţă majoră ignorată de instanţele de fond, străduindu-se să acrediteze ideea că toate defecţiunile echipamentului livrat au intervenit spontan fără vreo intervenţie a personalului angajat al societăţii.

Toate aceste aspecte nu sunt însă veritabile critici de legalitate ci au în vedere starea de fapt reţinută atât de prima instanţă cât şi de instanţa de apel, prin evaluarea probatoriului administrat în cauză, recurenta pretinzând, prin ansamblul de critici prezentate că instanţele de fond trebuiau să tragă o altă concluzie cu privire la starea de fapt decât cea reţinută, astfel de argumente neputând primi o examinare din partea instanţei de recurs de vreme ce ele nu sunt încadrabile în cazul de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. care are în vedere doar ipoteza în care argumentele şi considerentele instanţei nesocotesc sau încalcă dispoziţii de drept material.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va face aplicarea art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi va respinge ca nefondat recursuldeclarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2108/Ap/2022 din 21 decembrie 2022 şi a încheierilor de şedinţă din 13 septembrie 2022, respectiv din 8 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 2108/Ap/2022 din 21 decembrie 2022 şi a încheierilor de şedinţă din 13 septembrie 2022, respectiv din 8 noiembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 octombrie 2023.