Abusive unilateral interest rate variation clause in consumer credit contract and burden of proof for term negotiation

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 2 septembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub număr de dosar x/2015, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. şi E..: 1. să se constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.4 privitor la nivelul dobânzii şi a art. 5.1 privitor la comisioane şi costuri aferente creditului din contractul de facilitate credit şi de garanţie nr. x/15.02.2008; 2. să se dispună obligarea pârâtelor la restituirea sumelor achitate cu acest titlu, respectiv, a dobânzii percepute abuziv în baza clauzei de la art. 4.4 din Contract, a comisionului de acordare a creditului şi a comisionului de administrare perceput lunar, precum şi a dobânzii legale aferente acestora şi a oricăror sume pe care instanţa le va constata ca fiind încasate abuziv; 3. să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, cu obligarea pârâtelor la recalcularea ratelor achitate de la momentul încheierii contractului şi până la încetarea acestuia, în funcţie de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea de 2,2643 RON/CHF şi restituirea sumelor achitate în plus rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de la data semnării contractului de credit, sume la care urmează să se calculeze şi dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâte, în temeiul impreviziunii; 4. să se dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În considerentele cererii introductive au fost invocate ca temeiuri de drept prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, O.G.. 21/1992, art. 75, art. 76 din Codul consumului, Norma BNR nr. 17/2003, jurisprudenţa CJUE C-26/13 în cauza Arpad Kasler, Directiva 2014/17/UE, Legea nr. 363/2007.

La termenul de judecată din 10 decembrie 2015, pârâta D. S.A. a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Cluj-Napoca.

Prin sentinţa civilă nr. 11666/2015 din 10 decembrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de pârâta D. S.A. şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C. în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 17 decembrie 2015, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea din 9 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Specializat Cluj a reţinut că, în ceea ce priveşte petitul 3 al acţiunii, în cuprinsul acestuia se face referire în mod expres la teoria impreviziunii.

Totodată, raportat la precizările formulate la termenul din 9 martie 2016 cu privire la întemeierea în drept a acestui capăt de cerere exclusiv pe teoria impreviziunii, respectiv, pe dreptul comun, instanţa a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 29 lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 care se referă expres la acţiuni privind protecţia consumatorului, astfel încât, a stabilit o taxă judiciară de timbru pentru petitul 3 al acţiunii, în cuantum de 9.781,97 RON, raportat la valoarea obiectului acestuia, astfel cum a fost indicată de reclamanţi şi a pus în sarcina acestora obligaţia achitării acestei taxe de timbru, sub sancţiunea anulării cererii în ceea ce priveşte petitul respectiv.

Prin încheierea din 13 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Specializat Cluj a anulat, ca netimbrat, al treilea petit al acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 1006 din 20.04.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâtele S.C. D. S.A. şi E..

S-a constatat caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractul de facilitare credit şi acordare garanţie nr. x/15.02.2008, la art. 4.4, exclusiv în ceea ce priveşte menţiunea "va avea dreptul, fără a fi însă obligat în nici un fel"; la art. 5.1 lit. b) referitor la comisionul de acordare credit; la art. 5.1 lit. c) referitor la comisionul de administrare.

Au fost obligate pârâtele la restituirea în favoarea reclamanţilor a sumelor achitate de către aceştia cu titlu de comision de acordare, respectiv cu titlu de comision de administrare credit, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumelor supuse restituirii, de la data încasării acestora până la data plăţi efective.

S-au respins restul pretenţiilor reclamanţilor ca nefondate.

Au fost obligate pârâtele la plata în favoarea reclamantului C. a sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A., B. şi C., solicitând admiterea apelului şi modificarea în parte a hotărârii în sensul admiterii în integralitate a acţiunii, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva aceleiaşi sentinţe au formulat apel şi pârâtele D. S.A. şi E., prin mandatar D. S.A., solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi sub aspectul solicitării de anulare a clauzelor contractuale 5.1 lit. b) şi 5.1 lit. c) din Contractul de credit; cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 731/2017 din 17 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de cameră de consiliu din 30 martie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de pârâtele D. S.A. şi E.., prin mandatar D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1006/2016 din 20 aprilie 2016, pronunţată de Tribunalului Specializat Cluj.

Prin aceeaşi decizie, a fost admis apelul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.4, art. 9.1 şi art. 9.1.3 din contractul de credit nr. x/15.02.2008; au fost obligate pârâtele să procedeze la recalcularea dobânzii aferente creditului contractat de reclamanţi în funcţie de procentul de 2,7 % pe an, pe toată durata derulării contractului; au fost obligate pârâtele să restituie reclamanţilor sumele achitate în plus constând în diferenţa dintre dobânda de 2,7% pe an, valabilă pe toată durata derulării contractului şi cea efectiv percepută în baza prevederilor art. 4.4 din contract; au fost obligate pârâtele să plătească reclamanţilor dobânda legală calculată asupra sumelor reprezentând diferenţe de dobândă achitate în plus, calculată de la data încasării şi până la data restituirii efective a debitului principal reprezentând dobândă achitată în plus; a fost stabilizat cursul de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, pe toată durata acestuia, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, respectiv 2,2643 RON/1 CHF; au fost obligate pârâtele să restituie reclamanţilor suma de 617.697,35 RON, ce reprezintă diferenţa de curs ca urmare a stabilizării cursului de schimb la cel de la data acordării creditului; au fost obligate pârâtele să plătească reclamanţilor dobânda legală calculată asupra sumei reprezentând diferenţe de curs valutar achitate în plus, în sumă de 17.028,21 RON, calculată de la data încasării sumelor de către pârâte şi până la data de 2.09.2015 (data introducerii acţiunii), dobânda legală fiind datorată de către pârâte şi în continuare, până la plata integrală a debitului principal reprezentând diferenţe de curs valutar achitate în plus. S-au păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 731/2017 din 17 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, la 10 aprilie 2018, pârâtele D. S.A. şi E.. au declarat recurs solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii în tot a cererii de apel formulate de pârâte; respingerea apelului formulat de reclamanţii A., B. şi C., cu obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

Prin decizia nr. 1197/18.05.2021 pronunţată în dosar nr. x/2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. şi E.., prin mandatar D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 731/2017 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a casat, în parte, decizia civilă nr. 731/2017 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, numai în ceea ce priveşte apelul reclamanţilor.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 604/2022 din 8 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de apelanţii A. şi B. în contradictoriu cu intimatele S.C. D. S.A. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 1006/20.04.2016 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosar nr. x/2015, care a fost schimbată în parte, în sensul că au fost obligate pârâtele D. S.A. şi E. să restituie reclamanţilor A. şi B. dobânda contractuală percepută peste dobânda variabilă în funcţie de formula de calcul LIBOR 6M+4% p.a. începând cu al doilea an de la utilizarea creditului, sume la care se va adăuga dobânda legală aferentă începând cu data perceperii şi până la data restituirii efective.

Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 604/2022 din 8 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă au declarat recurs pârâtele D. S.A. şi E. solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Recurentele susţin că decizia atacată este nelegală, deoarece a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, întrucât niciuna din cele trei condiţii a căror îndeplinire cumulativă ar releva caracterul abuziv al unei clauze, nu este îndeplinită în ceea ce priveşte comisionul de acordare şi de administrare.

Se arată că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că terminologia folosită pentru redactarea clauzei 4.4 din contractul de credit este neclară, neinteligibilă ori incompletă, deşi clauzele contestate sunt clare şi inteligibile, iar consumatorii nu şi-au manifestat voinţa de a solicita lămuriri înainte de semnarea contractului, astfel că nu li se poate imputa recurentelor vreo culpă.

Recurentele susţin că instanţa de apel a interpretat greşit condiţia impusă de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privitor la negociere, întrucât a reţinut că eronat caracterul nenegociat al contractului de credit, deşi reclamanţii trebuiau să facă dovada negocierii.

Existenţa unui contract preformulat nu atrage de plano constatarea caracterului abuziv, recurentele arătând că înainte de semnarea contractului, au fost furnizate reclamanţilor o ofertă de credit conţinând toate costurile acestuia, inclusiv cele contestate prin cererea de chemare în judecată.

În opinia recurentelor, intimaţii au avut posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de credite existente pe piaţa financiară, deci au avut posibilitatea să negocieze aceştia acceptând în cunoştinţă de cauză clauzele contractului de credit.

Referitor la caracterul negociat al contractului de credit se arată că atâta vreme cât clauzele sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, condiţie îndeplinită în cauză, potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE preţul contractului, reflectat în tipul de dobândă şi comisioane, nu poate face obiectul analizei din perspectiva naturii abuzive.

În cauză, reclamanţii nu au făcut dovada existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, alegerea produsului de creditare fiind făcută de aceştia în deplină cunoştinţă de cauză, opţiunea fiind liber exprimată. Prin urmare, pentru a putea fi reclamat un astfel de dezechilibru trebuia să lipsească contraprestaţia pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante, ceea ce nu este cazul banca punând la dispoziţia reclamanţilor suma împrumutată.

Recurentele susţin că instanţa de apel a reţinut în mod greşit caracterul abuziv al clauzei privind dobânda variabilă deşi posibilitatea revizuirii dobânzii îşi are fundamentul în convenţia părţilor şi se circumscrie unor limite.

Clauza în discuţie nu conferă băncii un drept potestativ ci modificarea dobânzii are loc ca urmare a acordului de voinţe manifestat de părţi la încheierea contractului, ca atare toate modificările de dobândă au fost făcute în conformitate cu contractul de credit, în funcţie de indicele independent Libor 6M, iar nu în mod discreţionar.

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

La termenul din 28 septembrie 2023, Înalta Curte a luat în examinare recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi a reţinut următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că prin decizia de casare nr. 1197/18.05.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2015 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. şi E.., prin mandatar D. S.A., împotriva deciziei civile nr. 731/2017 din 14 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care a casat-o, în parte, şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, numai în ceea ce priveşte apelul reclamanţilor.

Rejudecarea apelului reclamanţilor a fost limitat la analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.4 din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/15.02.2008, având în vedere cauza Matei -C143/13.

Cât priveşte efectul restitutoriu ca urmare a înlăturării din contract a clauzei de dobândă variabilă, instanţa de apel, în rejudecare, a avut sarcina să analizeze dacă poate fi abilitată să modifice ea însăşi conţinutul acestor clauze (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutierrez Naranjo, C-154/15, pct. 61) sau dacă o convenţie de împrumut poate continua să existe, în atare situaţie.

Referitor la clauzele contractuale 9.1. şi 9.1.3 din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/15.02.2008, instanţa de apel a fost îndrumată să le analizeze din perspectiva hotărârii C.J.U.E. pronunţată în Cauza C-81/19.

Prin decizia atacată s-a dispus obligarea pârâtelor să restituie reclamanţilor dobânda contractuală percepută peste dobânda variabilă în funcţie de formula de calcul LIBOR 6M+4% p.a. începând cu al doilea an de la utilizarea creditului, sume la care se va adăuga dobânda legală aferentă începând cu data perceperii şi până la data restituirii efective, fiind păstrate restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

Având în vedere limitele judecării apelului, Înalta Curte, în respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, reţine că celelalte aspecte dezlegate în cauză nu mai pot fi repuse în discuţie, respectiv criticile recurentelor care privesc comisioanele de acordare şi administrare.

Aşadar, recursul pârâtelor va fi analizat doar din perspectiva criticilor ce vizează clauza prevăzută la art. 4.4 din contractul de credit care se referă la posibilitatea recurentelor-pârâte de modificare a ratei dobânzii.

Recurentele-pârâte au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinând că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că terminologia folosită pentru redactarea clauzei 4.4 din contractul de credit este neclară, neinteligibilă ori incompletă, iar consumatorii nu şi-au manifestat voinţa de a solicita lămuriri înainte de semnarea contractului, astfel că nu li se poate imputa vreo culpă.

Critica este nefondată având în vedere că, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, din conţinutul clauzei prevăzute la art. 4.4 din contractul de credit lipseşte mecanismul de variaţie al dobânzii, modificarea nivelului dobânzii depinzând doar de voinţa unei singure părţi, respectiv a băncii. Or, atât timp cât din conţinutul clauzei nu rezultă în mod clar motivele concrete pentru care nivelul dobânzii se poate modifica rezultă că obligaţia de transparenţă prevăzută de art. 1 din Legea nr. 193/2000 în sarcina profesionistului, şi anume aceea de a introduce în contract clauze contractuale clare, fără echivoc, a fost încălcată.

Recurentele susţin că instanţa de apel a interpretat greşit condiţia impusă de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privitor la negociere, întrucât a reţinut eronat caracterul nenegociat al contractului de credit, deşi reclamanţii trebuiau să facă dovada negocierii.

Şi această critică va fi înlăturată având în vedere că, în ceea ce priveşte contractele încheiate de profesionişti cu consumatorii, potrivit art. 4 pct. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000, sarcina probei aparţine profesionistului.

Totodată, Înalta Curte reţine că analiza aspectelor de fapt relevate de recurentele-pârâte referitor la negocierea clauzei reţinută ca fiind abuzivă de către instanţa de apel excedează căii de atac a recursului deoarece nu vizează legalitatea hotărârii atacate ci examinarea situaţiei de fapt, respectiv a probelor, aspect care nu intră în competenţa instanţei de recurs.

Pentru aceeaşi raţiune vor fi înlăturate şi criticile prin care recurentele-pârâte arată că existenţa unui contract preformulat nu atrage de plano constatarea caracterului abuziv, deoarece, înainte de semnarea contractului, au fost furnizate reclamanţilor o ofertă de credit conţinând toate costurile acestuia, criticile vizând în fapt netemeinicia hotărârii.

Susţinerile recurentelor că intimaţii au avut posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de credite existente pe piaţa financiară şi că au avut posibilitatea să negocieze contractul, sunt aspecte care ţin de administrarea probelor în faţa instanţelor de fond.

Sunt nefondate şi criticile potrivit cărora clauza privind dobânda variabilă prevăzută la art. 4.4 din contractul de credit, nu poate face obiectul analizei din perspectiva naturii abuzive, întrucât ar fi exprimată într-un limbaj clar si inteligibil.

Astfel, conform pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 este permisă analizarea caracterului abuziv al clauzei prin care este prevăzută posibilitatea furnizorului de servicii financiare de a-şi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, în situaţia în care nu este prevăzută în contract o motivaţie întemeiată, ipoteză care se regăseşte în cauză.

Înalta Curte va înlătura şi criticile privind neîndeplinirea condiţiei dezechilibrului semnificativ, ca premisă a caracterului abuziv al unei clauze, şi a relei-credinţe a profesionistului, deoarece implică verificarea unor aspecte de fapt printre care şi negocierea contractului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului.

Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte împotriva deciziei civile nr. 604/2022 din 08 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. şi E.. prin mandatar D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 604/2022 din 08 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi C., B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2023.