Borrower abusive-clause claims partly upheld, appeals dismissed; bank ordered to repay overcharged interest and legal interest

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2023

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, la 13 februarie 2015 sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. SUCURSALA PLOIEŞTI a C. S.A. au solicitat constatarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale, nulitatea acestora restituirea sumelor retinute abuziv cu ocazia derulării contractului de credit x/11.12.2007, respectiv, clauza de la art. 1.2 si clauza de la art. 5.1 din contract ce privesc posibilitatea ca banca să modifice unilateral marja (variabilă) de 4,3% pe an convenită la semnarea contractului; clauza de la art. 1.3 lit. a) prin care s-a perceput la data semnării contractului un comision de acordare credit de 9108 CHF, reţinut din limita creditului acordat; clauza de la art. 1.3 lit. c), conform căreia se percepe de către bancă, un comision de conversie de 3% aplicat la soldul creditorului; clauza de la art. 4.2, respectiv cea de la art. 4.3, conform cărora banca condiţionează valabilitatea contractelor de asigurare de încheierea acestora cu o societate agreată de către bancă; clauza de la art. 5.5 clauza de la art. 7.2 din contract conform cărora banca declară exigibil întreg creditul, dobânzile şi comisioanele aferente, în caz că nu sunt de acord cu majorarea marjei dobânzii (făcută în mod unilateral de către bancă), considerând că există acordul tacit în cazul în care în termen de 30 de zile nu declară că nu acceptă noile niveluri ale dobânzii, respectiv în cazul în care împrumutatul nu remediază, în mod satisfăcător pentru bancă, unul din cazurile de neîndeplinire prevăzute la art. 7. l; clauza de la art. 6.3 din contract, conform căreia banca poate impune cursul său de schimb, în cazul debitării oricărui cont al împrumutatului; clauza de la art. 7.1 din contract-cazuri de neîndeplinire unde sunt folosite expresiile "în opinia băncii" "orice modificare negativă a situaţiei împrumutatului"; clauza din actele adiţionale 1,2,3 4 care prevede că "se completează cu art. 1.3 din contractul de credit cu următorul paragraf: "Împrumutatul/coplătitorul declară că a luat cunoştinţă de obligaţia achitării unui comision pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, respectiv restructurare/reeşalonare".

Ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestor clauze solicită să se constate nulitatea absolută a acestora; să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor plătite nedatorat, în temeiul unora dintre clauzele atacate, anume: suma de 43.236,98 CHF, plus dobânda legală calculată de la data reţinerii până la data plăţii efective, reprezentând diferenţa de marjă variabilă de 2%, majorată unilateral abuziv de către bancă, în baza clauzelor abuzive de la art. 1.2 si 5.1 din contract, începând cu 22.05.2009 până la 01.09.2014, când banca a recunoscut în mod implicit caracterul abuziv al acestor clauze, prin initierea Actului Aditional nr. 4/01.09.2014 când s-a convenit revenirea la marja de 4,3%; suma de 9.108 CHF cu titlu de comision de acordare credit, dobânda legală aferentă calculată de la semnării contractului, până la data restituirii efective, sumă reţinută în baza clauzei abuzive de la art. 1.3 lit. a), comision neadus la cunoştintă anterior semnării contractului şi nenegociat cu împrumutaţii; comisioanele în cuantum de 1.200 Euro percepute abuziv cu ocazia semnării actelor adiţionale 1,2,3 5 prin care s-a restructurat/reeşalonat împrumutul plus dobânda legală aferentă, calculată de la data reţinerii abuzive până la data restituirii efective; conversia creditului în moneda naţională, la cursul LEU/CHF de la data semnării contractului; în subsidiar, dacă se va respinge conversia creditului în moneda naţională, la cursul LEU/CHF de la data semnării contractului, se va putea face şi cu perceperea comisionului de conversie de 3% din soldul creditului, dacă acesta va fi solicitat de bancă; cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa nr. 1632 din 14 septembrie 2015 s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Prahova, invocată de pârâtă, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

Prin sentinţa civilă nr. 14260 din 7 decembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Ploieşţi s-a admis excepţia necompetenţei materiale invocate din oficiu de instanţă, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova şi, constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, a fost suspendată judecarea cauzei şi s-a înaintat dosarul la Curtea de Apel Ploieşti pentru solutionarea conflictului de competenţă.

Prin sentinţa nr. 2 C. civ. din 11 ianuarie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Prahova.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 5 februarie 2016.

Prin încheierea din 8 iunie 2016 a fost admisă, în principiu, cererea de intervenţie voluntară accesorie în interesul reclamanţilor, formulată de Comisariatul Regional pentru Protecţia Consumatorilor.

Prin încheierea din 8 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Prahova s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, solicitată de reclamanţi.

Prin sentinţa nr. 1615 din 15 noiembrie 2016, Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/11.12.2007: art. 1.2 art. 5.1 referitor la posibilitatea ca banca să modifice unilateral marja (variabilă) de 4,3 % pe an convenită la semnarea contractului; art. 1.3 lit. a) - comision de acordare credit; art. 13 lit. c) - comision de conversie; art. 4.2 art. 4.3 - societăţi de asigurare agreate în prealabil de bancă; art. 5.5 art. 7.2 - conform cărora banca declară exigibil întreg creditul, dobânzile şi comisioanele aferente; art. 6.3 - banca poate impune cursul său de schimb, în cazul debitării oricărui cont al împrumutatului; art. 7.1 lit. m) n); art. 1.3 din actele adiţionale 1, 2, 3 şi 4.

A obligat pârâta la adaptarea contractului de credit şi la plata către reclamanţi a sumei de 42.757,84 CHF cu titlu de dobândă achitată în perioada 22.05.2009-09.09.2014, a sumei de 113,65 CHF plătită cu titlu de dobândă aferentă unei luni calendaristice, a sumei de 10.249,98 CHF şi de 150 Euro plătite cu titlu de comision de acordare. A respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

A admis cererea de intervenţie voluntară formulată de Comisariatul Regional pentru Protectia Consumatorilor-Regiunea Sud Muntenia;

A fost respinsă cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată. Au fost obligaţi reclamanţii la plata sumei de 1.000 RON, reprezentând majorarea onorariului expertului contabil D..

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A., B..

Pârâta C. a declarat apel împotriva încheierii din 8 iunie 2016, precum şi a sentintei nr. 1615 din 15 noiembrie 2016 pronunţate de Tribunalul Prahova.

Prin decizia nr. 821 din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel Ploieşti - sectia a II-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei nr. 1615 din 15 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Prahova.

A admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru sumele de 42.757,84 CHF, 10249,98 CHF 150 EUR, precum şi pentru suma de 113,65 CHF până la data restituirii efective, menţinând în rest dispoziţiile hotărârii atacate.

Împotriva acestei decizii au formulat recursuri reclamanţii B., A., intervenientul Comisariatul Regional pentru Protectia Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia şi pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 544 din 10 martie 2021, Înalta Curte a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanţi şi de intervenient împotriva deciziei nr. 821 din 21 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - sectia a II-a Civilă.

A admis recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel sub nr. x/2015*

Prin decizia nr. 244 din 23 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a -II-a civilă au fost admise apelurile declarate de reclamanţii A., B. şi de pârâta C. S.A. împotriva încheierii din data de 8 iunie 2016 şi a sentinţei nr. 1615 din 15 noiembrie 2016 pronunţate de Tribunalul Prahova. A fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că au fost respinse capetele de cerere referitoare la constatarea nulităţii absolute a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/11.12.2007: - art. 1.3 lit. a) - comision de acordare credit; - art. 13 lit. c) - comision de conversie; - art. 4.2 9 şi art. 4.3 societăţi de asigurare agreate în prealabil de bancă; - art. 6.3 - banca poate impune cursul său de schimb, în cazul debitării oricărui cont al împrumutatului. A fost înlăturată obligaţia de restituire dispusă de instanţa de fond a sumelor de bani încasate în temeiul clauzelor anterior menţionate.

A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a dobânzii legale pentru sumele pe care banca trebuie să le restituie, de la data încasării până la data restituirii efective, fiind menţinute celelalte dispoziţii.

Împotriva acestei decizii, au declarat recursuri reclamanţii A., B., pârâta C. S.A. şi intervenientul Comisariatul Regional pentru Protectia Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia.

Motivele de casare privind recursul reclamanţilor A. şi B.

Prin memoriul de recurs, reclamanţii au invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii critică hotărârea atacată, apreciind că aceasta este parţial nelegală, întrucât instanţa de apel a considerat că nu se impune admiterea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele de acordare, de restructurare credit, cu motivarea potrivit căreia cuantumul comisioanelor ar fi fost determinat, ori determinabil, destinaţia acestora putând fi uşor de dedus.

În privinţa clauzelor referitoare la impunerea unor anumite societăţi de asigurare, instanţa de apel a apreciat că acestea nu ar fi avut caracter abuziv deoarece, reglementarea prevăzută de art. 18 din Legea nr. 190/1999, care este de excepţie nu este incidentă speţei, banca neimpunând un anume asigurător.

Referitor la comisioanele de acordare credit prevăzute la art. 1 .3.1it. a) din contract, de conversie credit, art. 1.3. lit. c) şi de restructurare/reeşalonare din actele adiţionale, se arată următoarele aspecte:

Comisionul de acordare credit care a fost calculat prin expertiza contabilă ca fiind într-un cuantum de 10.249,98 CHF, nu doar că nu a fost negociat, dar nu are nici o justificare obiectivă pentru încheierea contractului, întrucât din suma totală a creditului, banca a reţinut de la început un procent substanţial, în exprimare procentuală, pe care ulterior l-a avut în vedere pentru a calcula dobânzile majorate din proprie decizie, context în care a fost generat un dezechilibru între drepturile obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul cert al consumatorilor.

Acest comision nu a reprezentat decât o dobânda adiţională, mascată, practic, un spor de dobândă sub denumirea de comision, asupra căruia consumatorul nu a putut interveni nici negocia, ceea ce a produs dezechilibrul semnificativ.

Având în vedere art. 4 din Legea nr. 193/2000, urmează ca instanţa de recurs să constate că sunt îndeplinite toate condiţiile cumulative cerute de lege pentru declararea clauzei de la art. 3.1. lit. a) din contractul de credit, ca fiind abuzivă.

Referitor la comisionul de restructurare credit prevăzut de art. 3.1. lit. c) din contract, se susţine că această noţiune nu are nici o justificare, ori descriere certă, concretă, inteligibilă, în cuprinsul contractului, reprezentând doar un cost suplimentar, distinct de dobândă, pe care consumatorul nu l-a putut negocia, fiind astfel creat dezechilibrul semnificativ dintre drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, iar sub acest aspect, sunt incidente prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, urmând ca această clauză să fie anulată ca abuzivă.

Deşi banca a pretins că ar fi acţionat legal, implementând O.U.G. nr. 50/2010, a omis că, potrivit art. 36 din acest act normativ, pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru serviciile prestate la cererea consumatorilor, iar comisionul de analiză cel unic trebuie stabilite în sume fixe, aceleaşi pentru toţi consumatorii cu acelaşi tip de credit.

Potrivit art. 35 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 50/2010, sunt interzise introducerea şi perceperea de noi comisioane, tarife sau a oricăror alte speze bancare, cu excepţia costurilor specifice unor produse şi servicii suplimentare solicitate în mod expres de consumator, neprevăzute în contract ori care nu erau oferite consumatorilor la data încheierii acestora, iar aceste costuri neprevăzute vor fi percepute numai pe baza unor acte adiţionale acceptate de consumator.

În cauza de faţă, implementarea O.U.G. nr. 50/2010 invocată de pârâtă ar rezulta dintr-un act adiţional care nu a fost semnat de reclamanţi, situaţie cert dovedită, astfel că aserţiunile privind afişarea la sediile sale nu poate fi însuşită.

Referitor la clauzele conţinute la art. 4.2. 4.3., privind obligativitatea alegerii unor asigurători agreaţi de pârâtă - art. 5.5., art. 7.2 art. 6.3. privind impunerea cursului de schimb al băncii, pentru identitate de raţiune cu analiza prezentată anterior, recurenţii solicită instanţei de recurs să observe că acestea trebuiau să fie cenzurate de către instanţa de apel şi să constate caracterul abuziv al acestora, dispunând anularea, deoarece sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 - privind nenegocierea şi dezechilibrul dintre părţi, în detrimentul consumatorului.

Astfel, sub aceste aspecte, soluţia dispusă este fundamentată pe o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor de drept material menţionate, context în care se impune admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, urmând ca în rejudecare, să fie reanalizat caracterul abuziv şi al clauzelor de la art. 1.3. lit. a), art. 13 lit. c), art. 4.2., art. 4.3. şi art. 6.3 din contractul de credit.

Motivele de casare privind recursul declarat de pârâta C. S.A..

Prin cererea de recurs formulată de pârâta C. S.A. s-a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate, aceasta fiind dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, cu consecinţa înlăturării obligaţiei băncii de a restitui diferenţele de dobândă percepute ulterior alinierii Contractului de Credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi a obligaţiei de restituire a dobânzii legale pentru sumele ce trebuie restituite, cu cheltuieli de judecată.

În ceea ce priveşţe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că este întemeiat, datorită lipsirii de efecte a actului adiţional de aliniere, context în care instanţa a încălcat art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, principiul general rezultat din prevederile O.U.G. nr. 50/2010 este acela că informarea consumatorilor se face pe hârtie sau pe alt suport durabil. Conform art. 7 pct. 15 din acelaşi act normativ, suportul durabil este orice instrument care permite consumatorului să stocheze informaţii care îi sunt adresate personal, astfel încât acestea să fie accesibile pentru consultare în viitor pe o perioadă de timp adecvată scopului informaţiilor care permite reproducerea fidelă a informaţiilor stocate.

În acest context, se arată că se impune a fi reţinut de către instanţa de recurs, că în cuprinsul actului normativ evocat nu există o prevedere expresă referitoare la obligaţia băncii de a trimite scrisori recomandate consumatorilor referitor la semnarea acestor acte adiţionale prin care se transpuneau prevederile obligatorii ale O.U.G. nr. 50/2010, cu consecinţa modificării implicite a contractului de credit.

Or, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, banca are doar obligaţia de diligenţă, privind informarea consumatorilor, iar nu obligaţia de rezultat, în sensul de a garanta primirea de către consumator a notificării de a se prezenta la bancă, în vederea semnării actului aditional de aliniere. Îndeplinirea acestei obligaţii de diligenţă rezultă din înscrisurile depuse la dosar, respectiv actul adiţional de aliniere, notificarea la sediul sucursalei şi procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc de afişare a notificării la sediul sucursalei.

În acest context, trebuie precizat că unul dintre principiile fundamentale de drept este acela că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, iar conform art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, nesemnarea de către consumator a actului adiţional de aliniere - care transpune practic dispoziţiile obligatorii din acest act normativ, este considerată acceptare tacită de către consumator.

Astfel, banca a îndeplinit în mod corect şi complet obligaţiile de a-şi informa clientul privind aducerea contractului său în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi privind semnarea actului adiţional de aliniere la ordonanţă.

Faţă de împrejurarea că împrumutaţii nu au notificat banca privind neaplicarea modificărilor reglementate de O.U.G. nr. 50/2010 la contract în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 în raport cu art. II alin. (2) din acest act normativ şi în considerarea argumentelor anterior prezentate, modificările operate în temeiul actului adiţional au fost în mod legal aplicate, contractul fiind aliniat în mod tacit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, cu respectarea dispoziţiilor acestui act normativ, argumentaţie care însă a fost respinsă de către instanţa de apel.

Prin urmare, recurenta apreciază că în interpretarea art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, afişarea notificărilor la sediul fiecărei sucursale, combinată cu circularea textului notificării atât pe chitanţele emise de ATM-uri cât şi pe website-ul băncii este suficientă pentru îndeplinirea obligaţiei prevăzute de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, acest aspect impunându-se cu atât mai mult cu cât prevederile actului adiţional de aliniere urmau să producă efecte favorabile împrumutaţilor.

Totodată, se arată că instanţa de apel a reţinut că actul adiţional de aliniere ar trebui lipsit de efecte inclusiv pentru că acesta nu poartă semnătura băncii.

În opinia recurentei, se arată că, chiar dacă actul adiţional de aliniere a contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu ar purta semnătura băncii, din comportamentul acesteia, atât prin notificările depuse cât mai ales, prin punerea în executare a actului adiţional de aliniere poate fi oricum dedus un acord tacit de voinţă al băncii pentru încheierea actului adiţional de aliniere.

Prin urmare, recurenta susţine că prin lipsirea actului de efecte, pe motiv că acesta nu ar purta semnătura băncii, instanţa de apel a încălcat inclusiv prevederile art. 1240 C. civ.

Astfel, prin lipsirea de efecte a actului adiţional de aliniere a contractului de credit, au fost încălcate/aplicate greşit următoarele norme de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 şi art. 1240 C. civ., iar urmare a admiterii acestui motiv de recurs, se impune înlăturarea obligaţiei băncii de a restitui sumele percepute în plus cu titlu de diferenţe de dobândă ulterior încheierii actului adiţional de aliniere.

Într-o altă critică, se susţine că este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., - prin obligarea băncii la restituirea dobânzii legale, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 444 şi art. 445 C. proc. civ.

Astfel, recurenta a invocat în faţa instanţei de apel faptul că Tribunalul Prahova nu s-a pronunţat asupra cererii accesorii a reclamanţilor de obligare a băncii la plata dobânzii legale asupra sumelor percepute de către bancă în mod abuziv că apelul împrumutaţilor pe acest aspect trebuie respins ca inadmisibil, în conformitate cu art. 445 C. proc. civ., în condiţiile în care aceştia au formulat apel împotriva omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra solicitării de acordare a dobânzii legale, neuzând de calea prevăzută de art. 444 C. proc. civ.

În acest sens, se arată că instanţa de apel a respins această apărare a pârâtei arătând că cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, iar formularea reţinută de instanţă ar echivala, în opinia instanţei de apel, cu o pronunţare asupra capătului de cerere privind dobânda legală. Astfel, instanţa a apreciat că o astfel de soluţie ar echivala cu o pronunţare (respingerea capătului de cerere), dar care nu a fost motivată.

Plecând de la acest argument, instanţa de apel a conchis că împrumutaţii nu aveau deschisă calea completării hotărârii, fiind vorba de o soluţionare greşită a capătului de cerere privind dobânda legală, iar din acest punct de vedere se apreciază că decizia recurată încalcă prevederile art. 444 şi art. 445 C. proc. civ.

Aşadar, chiar dacă în dispozitiv s-a precizat că se resping în rest pretenţiile ca neîntemeiate, atâta vreme cât în considerente nu există nici un fel de referire la capătul de cerere privind dobânda legală, rezultă că instanţa nu a analizat acest capăt de cerere, context ce ar însemna că nu poate fi niciodată incidentă completarea hotărârii atunci când instanţa respinge parţial sau total cererea ca neîntemeiată, deoarece tot timpul într-o astfel de situaţie toate solicitările ar fi în realitate respinse prin dispozitiv, chiar dacă, în realitate, instanţa a omis să se pronunţe pe aceste solicitări.

Prin urmare, nemotivarea soluţiei asupra unui capăt de cerere are loc atunci când rezultă din dispozitiv şi considerente că instanţa a pronunţat o soluţie asupra acelui capăt de cerere, însă din considerentele hotărârii rezultă că soluţia respectivă nu este motivată. Or, în situaţia dată nu a avut loc o pronunţare asupra solicitării de obligare a băncii la plata dobânzii legale, tocmai pentru că din dispozitiv şi considerente nu rezultă o anume soluţie a instanţei pe acest capăt de cerere.

Faţă de aceste considerente, rezultă că instanţa de apel a încălcat regulile prevăzute la art. 444 şi art. 445 C. proc. civ., atunci când a apreciat că nu este incident art. 445, deoarece prima instanţă ar fi soluţionat capătul de cerere de obligare a băncii la plata dobânzii legale, iar din aceste considerente este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care impune casarea soluţiei instanţei privind obligarea băncii la plata dobânzii legale asupra sumelor de restituit.

Motivele de casare privind recursul declarat de intervenientul Comisariatul Regional pentru Protectia Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii a capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al comisioanelor de acordare şi de restructurare, precum şi a art. 4.2., respectiv art. 4.3, conform cărora banca condiţionează valabilitatea contractelor de asigurare de încheierea acestora cu o societate "agreată" de către bancă, ce au făcut obiectul actiunii reclamantilor, implicit admiterea cererii de intervenţie voluntară accesorie în favoarea reclamanţilor, astfel cum a fost formulată.

Astfel, în argumentarea motivului de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material cu privire la capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv al comisioanelor de acordare şi de restructurare a art. 4.2., respectiv cea de la art. 4.3, conform cărora, banca condiţionează valabilitatea contractelor de asigurare de încheierea acestora cu o societate "agreată" de către bancă.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, respectiv comisionul de restructurare, recurenta susţine că acestea n-au fost analizate de instanţa de apel prin prisma prevederilor art. 35 şi art. 36 din O.U.G. nr 50/2010, cu modificările şi completările ulterioare nici prin prisma prevederilor art. 93 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, cu modificările si completările ulterioare, iar în ceea ce priveşte clauza de la art. 4.2., respectiv cea de la art. 4.3, neanalizându-se prin prisma prevederilor art. 3 lit. c) din O.G. nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor, cu modificările si completările ulterioare, neaplicându-se în mod corect nici prevederile art. 4 alin. (1) alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În consecinţă, comisionul de acordare este un comision ce nu are legătura cu costul contractului, întrucât nu reflectă cheltuielile băncii făcute, efectiv, cu acordarea acestui împrumut, neavând nici o justificare economică, neregăsindu-se în costurile băncii, cu atât mai mult cu cât nu este o simplă cheltuială facturată separat de restul contractului, ci este un element al contractului pentru care consumatorii-reclamanţi plătesc dobânda (fiind, deci purtător de dobândă), cuantumul acestor comisioane mărind artificial cuantumul sumei ce trebuie restituită.

Acest comision de acordare nu reprezintă în realitate, decât o dobândă adiţională mascată, care disimulează un spor de dobândă sub denumirea de comision, asupra căruia consumatorul nu poate interveni şi nu-l poate negocia.

Cu privire la comisioanele de restructurare, se arată că acestea sunt abuzive şi ilegale, încălcând prevederi legale imperative exprese, context în care aceste comisioane de restructurare au fost solicitate pe parcursul derulării contractului, în condiţiile în care erau aplicabile prevederile O.U.G. nr 50/2010.

Aşadar, conform O.U.G. nr. 50/2010, este clar că acest tip de comision nu poate avea corespondenţă în relaţiile dintre părţi, singurul comision permis fiind un comision unic pentru serviciile prestate clienţilor, care nu se identifică însă cu comisioanele pretinse încasate de la reclamanţi.

Încălcarea dispoziţiilor de ordine publică din legile privind protecţia consumatorilor, a cerinţelor bunei credinte sunt cauze de nulitate absolută, nulitatea fiind sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Pentru aceste considerente, ceea ce banca a încasat în temeiul acestor clauze abuzive, nule absolut, trebuie să restituie consumatorilor -reclamanţi.

Referitor la clauza de la art. 4.2., respectiv cea de la art. 4.3, conform cărora banca condiţionează valabilitatea contractelor de asigurare de încheierea acestora cu o societate "agreată" de către bancă, recurenta consideră că această clauză este abuzivă, având în vedere, pe de o parte, faptul că nu este negociată cu reclamanţii, potrivit art. 4 alin. (1), (2) din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, condiţionarea existentă încalcă dreptul fundamental al consumatorilor de a avea acces la o piaţă variată de servicii şi de a alege pe acelea pe care le consideră potrivite intereselor lor legitime.

Aşadar, instanta a concluzionat eronat, în raport cu norma prevăzută de art. 18 din Legea nr. 190/1999 nu în raport cu legislaţia protecţiei consumatorilor aplicabilă, întrucât aceasta impunea analiza acestei speţe în raport cu dreptul fundamental al consumatorilor de acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse si servicii de calitate.

Or, atât timp cât banca limitează gama societăţilor de asigurări doar la lista celor agreate de ea, atunci acel drept fundamental al consumatorilor de a avea acces la pieţe care le asigură o gamă variată de produse şi servicii de calitate, devine iluzoriu, iar din această perspectivă se încalcă dreptul la o liberă concurenţă între operatorii economici autorizaţi a efectua legal, astfel de asigurări, sintagma de societate "agreată" neavând nici un suport legal.

Prin întâmpinarea depusă la 28 noiembrie 2022, recurenţii solicită respingerea recursului băncii ca nefondat, arătând că-şi însuşesc criticile de nelegalitate invocate de recurentul Comisariatul Regional pentru Protectia Consumatorilor- Regiunea Sud Muntenia.

Prin întâmpinarea depusă la 16 decembrie 2022, recurentul Comisariatul Regional pentru Protectia Consumatorilor Regiunea Sud Muntenia a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat şi admiterea recursului reclamantilor.

Recurenta C. S.A., prin întâmpinarea depusă la 19 decembrie 2022, a solicitat respingerea recursurilor declarate de reclamanti şi de intervenient ca nefondate.

Recurentul intervenient, prin răspunsul la întâmpinările depuse, solicită admiterea recursului reclamanţilor şi respingerea recursului pârâtei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 23.02.2023, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 27.04.2023 au fost admise în principiu recursurile, fiind stabilit termen la data de 28.09.2023, în sedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea acestuia.

Înalta Curte a luat în examinare recursurile în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi a reţinut următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recursul reclamanţilor şi cel al intervenientului prezintă critici comune fapt ce impune analizarea acestora prin considerente comune.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au criticat hotărârea atacată, în ceea ce priveşte respingerea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele de acordare şi de restructurare credit şi a clauzelor referitoare la impunerea unor anumite societăţi de asigurare.

Referitor la comisioanele de acordare credit prevăzute la art. 1 .3.1it. a) din contract, de conversie credit, art. 1.3. lit. c) şi de restructurare/reeşalonare din actele adiţionale, se susţine de către recurenţi că acestea nu au justificare obiectivă, comisionul de acordare reprezentând în realitate o dobânda adiţională, mascată, iar comisionul de restructurare credit nu are o descriere certă, concretă, inteligibilă în cuprinsul contractului, reprezentând doar un cost suplimentar, distinct de dobândă, clauze pe care consumatorul nu le-a putut negocia, fiind astfel creat dezechilibrul semnificativ dintre drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, ceea ce atrage incidenţa prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul constatării caracterului abuziv.

Criticile nu sunt fondate, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.

Legat de solicitarea de constatare a caracterului abuziv al unei clauze contractuale în temeiul Legii nr. 193/2000, Înalta Curte reţine că se impune analiza prevederilor care exceptează anumite prevederi contractuale de la controlul caracterului abuziv.

Astfel, prin art. 4 alin. (6) din lege care transpune în legislaţia naţională dispoziţia comunitară prevăzută la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE se prevede că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Raportat la aceste dispoziţii se constată că, în ceea ce priveşte comisioanele de acordare şi de restructurare/reeşalonare, instanţa de apel a reţinut că acestea nu au caracter abuziv, deoarece sunt definite prin chiar clauzele contestate, reclamanţii fiind pe deplin informaţi cu privire la obligaţia de plată corespunzătoare, precum şi cu privire la motivaţia perceperii comisioanelor, fiind menţionate situaţiile în care pot fi pretinse şi percepute, destinaţia acestora fiind uşor de dedus, iar cuantumul determinabil.

Aşadar obligaţiile de plată constând în comisioanele percepute de bancă reclamanţilor sunt determinate sau determinabile, astfel că obligaţiile de plată nu pot fi considerate ca fiind lipsite de cauză.

Obligaţiile de plată ale comisioanelor au fost prevăzute distinct de obligaţia de plată a dobânzii în considerarea faptului că acestea nu sunt menite să acopere preţul folosinţei sumei de bani împrumutate, ci efectuarea unor operaţiuni bancare necesare încheierii sau derulării contractului de credit.

Prin urmare, fiind exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, clauzele privind comisioanele de acordare şi de restructurare/reeşalonare nu au caracter abuziv, recurenţii-reclamanţi având toate datele necesare pentru a determina întinderea obligaţiei de plată în privinţa acestor comisioane, prin raportare la suma împrumutată, fiind informaţi în mod corespunzător într-un limbaj accesibil care defineşte comisioanele în discuţie, fiind posibilă prefigurarea contraprestaţiei băncii în schimbul perceperii acestora din chiar denumirea comisioanelor.

Această concluzie a exceptării de la analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare, precum şi altele de acest tip, a fost reţinută şi de CJUE prin decizia C-621/17, Cauza KISS.

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În acest sens, se reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt.).

Înalta Curte reţine ca nefondate şi criticile care trimit la dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 având în vedere că părţile nu au încheiat un act adiţional prin care să transpună dispoziţiile acestui act normativ, intrat în vigoare ulterior încheierii contractului de credit.

De altfel, în ceea ce priveşte implementarea O.U.G. nr. 50/2010 invocată de pârâtă în apărare, instanţa de apel a reţinut că în cauză nu a fost încheiat un act adiţional care să fi fost semnat de părţi, înscrisul depus la dosar de către pârâtă nefiind opozabil reclamanţilor în lipsa semnăturilor părţilor.

Sunt nefondate şi criticile referitoare la clauzele privind obligativitatea alegerii unor asigurători agreaţi de pârâtă şi impunerea cursului de schimb al băncii.

Înalta Curte reţine, ca şi instanţa de apel, că prin reglementarea în contract a dreptului băncii de a-şi alege societatea de asigurare dintre mai mulţi asigurători agreaţi de aceasta, nu au fost încălcate dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 190/1999 având în vedere că textul de lege se referă la interdicţia de a impune un singur asigurător, ceea ce nu e situaţia în cauză.

Întrucât interdicţia legală reprezintă o normă de excepţie, ea nu este incidentă în situaţia în care banca ar indica mai mulţi asigurători dintre care chiar împrumutatul are posibilitatea de a alege pe unul, prin urmare această clauză nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, motiv pentru care nu are caracter abuziv, cum legal a reţinut instanţa de apel.

Înalta Curte va reţine ca nefondat şi recursul declarat de pârâta C. S.A.

Prin cererea de recurs formulată de pârâta C. S.A. s-au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşţe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, având în vedere că banca are doar obligaţia de diligenţă, privind informarea consumatorilor, iar nu obligaţia de rezultat, în sensul de a garanta primirea de către consumator a notificării de a se prezenta la bancă, în vederea semnării actului adiţional de aliniere la dispoziţiile ordonanţei.

Critica este nefondată, instanţa de apel reţinând în mod corect că recurenta-pârâtă nu a avut în vedere comunicarea efectivă a actului adiţional şi nici nu a urmărit încheierea acestuia întrucât nu a fost semnat nici măcar de aceasta.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile coroborate ale textului de lege menţionat, nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale de aliniere la la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 are semnificaţia unei acceptări tacite doar în condiţiile în care creditorul a făcut dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale, anume i-a adus la cunoştinţă să se prezinte pentru semnarea actului adiţional şi nu s-a prezentat, i-a comunicat actul adiţional şi nu l-a returnat semnat, probe care nu au fost făcute în cauză.

Contrar susţinerilor recurentei, îndeplinirea obligaţiei de diligenţă nu se poate susţine pe supoziţii privind comunicarea actelor ci pe existenţa unor demersuri concrete de comunicare prevăzute de lege, pe care însă recurenta nu le-a îndeplinit. În acest sens, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a depus nicio dovadă că a încercat, în mod concret, să informeze pe debitorul A. sau pe garantul B. că a fost întocmit un act adiţional de aliniere la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 la contractul de credit nr. x/11.12.2007 şi că acesta trebuie semnat de debitori.

În consecinţă, în mod corect s-a reţinut că banca nu a îndeplinit în mod corect şi complet obligaţiile de a-şi informa clienţii privind alinierea contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi privind semnarea actului adiţional în acest scop.

Recurenta invocă greşit dispoziţiile art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 având în vedere lipsa demersurilor concrete de a aduce la cunoştinţă conţinutul actului adiţional, lipsă faţă de care efectele legii nu s-au produs.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei conform cărora, şi în situaţia în care actul adiţional de aliniere a contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 nu ar purta semnătura băncii, din comportamentul acesteia, atât prin notificările depuse cât mai ales, prin punerea în executare a actului aditional de aliniere, se poate deduse un acord tacit de voinţă al băncii pentru încheierea actului adiţional de aliniere.

Înalta Curte reţine că un act nesemnat de părţi nu poate produce efecte juridice, o susţinere contrară încălcând principiul autonomiei de voinţă care stă la baza raporturilor juridice.

În consecinţă, invocarea valabilităţii efectelor unui act juridic fără ca acesta să fie consimţit de părţi, chiar şi în situaţia particulară a intrării în vigoare a O.U.G..nr50/2010, este nelegală, instanţa de apel făcând o aplicare corectă a prevederilor art. 1240 C. civ., în sensul constatării lipsei consimţământului în privinţa actului adiţional, atât de partea pârâtei cât şi a reclamanţilor.

Astfel, prin lipsirea de efecte a actului adiţional de aliniere a contractului de credit, instanţa de apel a aplicat corect normele de drept material respectiv, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 şi art. 1240 C. civ., nefiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecinţa obligării băncii de a restitui sumele percepute în plus cu titlu de diferenţe de dobândă ulterior momentului invocării existenţei actului aditional de aliniere.

Înalta Curte reţine ca nefondate şi criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în ceea ce priveşte obligarea băncii la restituirea dobânzii legale, instanţa de apel aplicând în mod corect prevederile art. 444 şi art. 445 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că s-a invocat în faţa instanţei de apel faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cererii accesorii a reclamanţilor de obligare a băncii la plata dobânzii legale asupra sumelor percepute de către bancă în mod abuziv, motiv pentru care apelul reclamanţilor pe acest aspect trebuia respins ca inadmisibil, în conformitate cu art. 445 C. proc. civ., întrucât aceştia au formulat apel împotriva omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra solicitării de acordare a dobânzii legale, în loc să uzeze de calea prevăzută de art. 444 C. proc. civ.

Instanţa de apel a respins această apărare cu motivarea că cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, iar formularea reţinută echivalează cu o pronunţare asupra capătului de cerere privind dobânda legală, dar care nu a fost motivată, prin urmare reclamanţii nu aveau deschisă calea completării hotărârii, fiind vorba de o soluţionare greşită a capătului de cerere privind dobânda legală.

Recurenta consideră că instanţa de apel a respins în mod greşit apărarea sa deoarece, chiar dacă în dispozitiv s-a precizat că se resping în rest pretenţiile ca neîntemeiate, atâta vreme cât în considerente nu există nici un fel de referire la capătul de cerere privind dobânda legală, rezultă că instanţa nu a analizat acest capăt de cerere, iar acest aspect trebuia valorificat pe calea procedurii prevăzute de art. 444 şi art. 445 C. proc. civ., iar nu pe calea apelului.

În consecinţă, arată recurenta, instanţa de apel a încălcat regulile prevăzute la art. 444 şi art. 445 C. proc. civ., atunci când a apreciat că nu este incident art. 445, reţinând că prima instanţă ar fi soluţionat capătul de cerere de obligare a băncii la plata dobânzii legale.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 444 C. proc. civ., au în vedere ipoteza în care instanţa a omis să soluţioneze un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală, iar nu şi atunci când a soluţionat în mod greşit un capăt accesoriu de cerere.

În cauza, prima instanţă a admis doar în parte cererea de chemare în judecată, respingând în rest pretenţiile, inclusiv capătul accesoriu de cerere privind obligarea băncii la plata dobânzii legale, fără însă a-l motiva.

În această situaţie, după cum corect s-a reţinut prin decizia atacată, partea nemulţumită nu avea deschisă calea completării hotărârii reglementată de art. 444 C. proc. civ., ci doar exercitarea căii de atac, astfel că susţinerile recurentei că reclamanţii trebuiau să uzeze de procedura prevăzută de textul de lege menţionat, sunt nefondate.

Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi, de recurenta-pârâtă şi de recurentul-intervenient împotriva deciziei nr. 244 din 23 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B., de recurenta-pârâtă C. S.A. şi de recurentul-intervenient COMISARIATUL REGIONAL PENTRU PROTECŢIA CONSUMATORILOR REGIUNEA SUD MUNTENIA împotriva deciziei nr. 244 din 23 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. - SUCURSALA PLOIEŞTI.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2023.