Sale contracts dissolved and seller ordered to pay damages; appeal rejected, imprevision cross-claim dismissed.

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună rezoluţiunea contractelor nr. x şi nr. 31/25.01.2021 şi să oblige pârâta la plata sumei de 2.103.000 RON, cu titlu de daune-interese, reprezentând prejudiciul produs reclamantei prin neexecutarea celor două contracte.

Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat instanţei să dispună partajarea pierderilor suferite de către reclamantă, în mod egal între părţile contractante, în condiţiile art. 1.271 alin. (2) şi (3) C. civ.

Prin sentinţa nr. 40/05.05.2022, Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea, a dispus rezoluţiunea contractelor nr. x şi nr. 31/25.01.2021 şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.103.000 RON, cu titlu de daune-interese. Totodată, a respins cererea reconvenţională şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 24.635 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., care a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 291/2022-A/13.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. a promovat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, solicitând casarea acesteia, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului, şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, a susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material, iar în primul rând, a subliniat că una dintre apărările sale a constituit-o neexecutarea de către intimata-reclamantă a propriilor obligaţii de ridicare şi plată a cerealelor ce au făcut obiectul contractului nr. x/31.12.2020.

A arătat că, din cauză că respectivul contract nu este obiect al prezentei acţiuni, apărarea sa fost înlăturată, printr-o greşită interpretare a art. 1.517 şi 1.617 alin. (1) C. civ.; în lipsa stipulării de către legiuitor a acestei condiţii, autoarea căii de atac a apreciat că instanţa de apel a adăugat la lege.

În privinţa soluţiei date apelului privind dispoziţia de respingere a cererii reconvenţionale, a relevat că instanţa de prim control judiciar a dat o greşită interpretare şi aplicare art. 1.271 C. civ., statuând că o creştere a preţurilor la cereale în medie cu 58% nu este excesivă şi că ar fi putut fi anticipată.

A mai subliniat că este injustă impunerea existenţei unei notificări scrise pentru adaptarea contractului, în condiţiile în care, pe durata colaborării, părţile litigante au purtat negocieri verbale şi nu scrise; de asemenea, a afirmat că, similar cu situaţia reglementată de art. 1.522 C. civ. şi pentru identitate de raţiune, formularea cererii reconvenţionale trebuie echivalată cu încercarea de negociere, reglementată de art. 1.271 alin. (3) lit. d) C. civ.

În privinţa condiţiei riscului supraadăugat, a precizat că hotărârea este nemotivată, deoarece nici art. 1.271 C. civ. şi nici hotărârile instanţelor de fond nu îl cuantifică.

În aceeaşi linie argumentativă, a indicat că a fost în mod greşit înlăturată aplicarea, prin analogie, a art. 4 alin. (11) lit. a) şi b) din Legea nr. 77/2016, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 52/2020, şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, deşi limitele riscului supraadăugat sunt reglementate numai prin aceste dispoziţii.

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 16.02.2023, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar prin concluziile scrise înregistrate la 25.09.2023, a calificat susţinerile din întâmpinare ca fiind o veritabilă excepţie a nulităţii recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Prioritar, potrivit dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., se va pronunţa asupra excepţiei de procedură a nulităţii recursului, excepţia fiind ridicată de intimata S.C. A. S.R.L. şi fundamentată pe dispoziţiile art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

Această excepţie nu este fondată şi va fi respinsă.

Recursul s-a întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi deduce instanţei de control judiciar aplicarea greşită a normelor de drept material; este vizată aplicarea art. 1.517 şi 1.617 C. civ., în privinţa soluţiei date capătului al doilea din cererea principală, şi a art. 1.271 din acelaşi cod, referitor la cererea reconvenţională.

Din acest punct de vedere, recursul se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., deoarece urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Păşind la examinarea legalităţii soluţiei date apelului promovat în legătură cu cererea principală, instanţa supremă reţine că autoarea căii de atac contestă înlăturarea apărărilor sale, întemeiate pe contractul nr. x/31.12.2020 - un alt contract decât cele din care derivă disputa, având nr. 30 şi nr. 31/25.01.2021.

În viziunea părţii, dezlegarea curţii de apel contravine interpretării art. 1.517 şi 1.617 alin. (1) C. civ., întrucât adaugă condiţia, neprevăzută de lege, ca obligaţiile opuse de creditorii-debitori reciproci să derive din acelaşi contract.

Premergător analizei impuse de recurs, Înalta Curte apreciază necesar să reliefeze cadrul procesual conturat în fazele devolutive, demers util pentru a facilita expunerea succesivă a considerentelor prezentei decizii.

Obiectul cererii principale, iniţiată de cumpărătoare, a fost rezoluţiunea contractului cu daune-interese, iar prin poziţia procesuală din faţa primei instanţe, vânzătoarea, recurenta-pârâtă, a achiesat în parte la această pretenţie, solicitând admiterea primului capăt de cerere, rezoluţiunea convenţiilor.

Acceptarea rezoluţiunii judiciare a celor două contracte impune concluzia că recurenta şi-a asumat culpa contractuală şi că propria neexecutare este nejustificată, de vreme ce numai într-o atare situaţie neexecutarea devine rezolutorie, în conformitate cu art. 1.516 alin. (2) pct. 2 C. civ.

Prin poziţia exprimată în privinţa daunelor-interese pretinse prin cel de al doilea capăt de cerere, pârâta a invocat exclusiv nedovedirea prejudiciului pretins de reclamantă.

Aşadar, Înalta Curte conchide că pârâta nu a combătut în faţa instanţei de fond rezoluţiunea contractelor nr. x şi nr. 31/25.01.2021 şi nu a formulat apărări de natură să paralizeze cererea reclamantei de acoperire a prejudiciului cauzat prin neexecutarea contractelor, limitându-se la a-i contesta întinderea.

Critica vizează considerentele prin care curtea de apel a reţinut că recurenta-pârâta nu se poate prevala de art. 1.517 C. civ., întrucât nu a dovedit o culpă sau omisiune a reclamantei în executarea propriei obligaţii; faptul că reclamanta nu şi-ar fi respectat îndatoririle asumate prin contractul nr. x/2020 a fost apreciat nerelevant, convenţia respectivă excedând obiectul acţiunii de faţă.

Autoarea recursului contestă şi statuarea din apel potrivit căreia art. 1.617 alin. (1) C. civ. nu este incident, pentru că apelanta nu a dovedit existenţa a două datorii certe, lichide şi exigibile.

Articolul 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancţionează însă hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Dacă încălcarea legii intervine fie în situaţia refuzului de aplicare a normei juridice, fie în cazul greşitei sale interpretări, aplicarea eronată a legii presupune contradicţia dintre norma juridică şi situaţia de fapt conturată de instanţele devolutive.

Deşi afirmă greşita interpretare şi aplicare a art. 1.517 şi 1.617 alin. (1) C. civ., recurenta argumentează numai în sensul primei ipoteze, context în care instanţa de recurs va examina dacă semnificaţia dată de curtea de apel normelor evocate este greşită sau dacă, susceptibile fiind de interpretări contrarii, li s-a dat un înţeles neconform sensului lor real.

Va fi analizată mai întâi critica în legătură cu interpretarea art. 1.517 C. civ. care dispune că "O parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune".

Condiţia faptei ilicite, în cazul răspunderii contractuale, presupune neexecutarea fără justificare a unei obligaţii asumate printr-un contract, astfel cum rezultă din art. 1.350 alin. (2) C. civ.

Articolul 1.517 C. civ. paralizează acţiunea prin care creditorul recurge la remediile neexecutării, însă, pentru a adjudeca acest efect, debitorul trebuie să dovedească acţiunea sau inacţiunea creditorului şi legătura dintre fapta acestuia şi neexecutarea obligaţiei contractuale.

Instanţa supremă reţine că dispoziţia analizată este incompatibilă cu originea în acte juridice diferite a obligaţiilor contrapuse, disonantă cu legătura de cauzalitate impusă de text, al cărui eşafodaj îl constituie însăşi interdependenţa între obligaţiile debitorului şi cele ale creditorului.

Dovedirea legăturii de cauzalitate presupune evidenţierea eficienţei cauzale a faptei creditorului, iar în cazul de faţă, conduita cumpărătorului nu era aptă să influenţeze îndeplinirea obligaţia vânzătoarei de predare a bunurilor vândute prin cele două contracte.

Critica analizată este, aşadar, nefondată, iar instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a art. 1.517 C. civ., de vreme ce condiţia ca fapta creditorului şi neexecutarea debitorului să derive din acelaşi act juridic este impusă, implicit, de necesitatea legăturii de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea săvârşită de creditor şi neexecutarea obligaţiei de către debitor.

În privinţa art. 1.617 alin. (1) C. civ., deşi autoarea căii de atac susţine că cererea de compensare a fost respinsă întrucât creanţele ar proveni din contracte distincte, examinarea deciziei recurate relevă o concluzie diferită, instanţa de prim control judiciar statuând că pârâta nu a dovedit existenţa reciprocă a două creanţe certe, lichide şi exigibile.

Cum autoarea căii de atac nu combate, în condiţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., considerentul decisiv pentru care motivul său de apel a fost respins, obiecţia sa va fi înlăturată.

Complementar, instanţa supremă constată că cererea de compensare judiciară a creanţelor reciproce a fost inserată în apelul pârâtei cu transgresarea cadrului procesual conturat la fond, fiind astfel încălcate limitele efectului devolutiv, prevăzute de art. 478 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţii care au permis curţii de apel să nu se pronunţe asupra acesteia; aceasta, din moment ce numai în calea de atac devolutivă, pârâta a opus posibilitatea compensării prejudiciului de 3.015.000 RON - pretins a fi fost suferit ca urmare a neexecutării de către reclamantă a obligaţiilor din contractul nr. x/31.12.2020 -, cu cel pretins în cauza de faţă de reclamantă, consecutiv neexecutării de către pârâtă a contractelor nr. x şi nr. 31/25.01.2021.

Faţă de considerentele expuse în precedent, Înalta Curte constată nefondate criticile formulate împotriva soluţiei date apelului îndreptat împotriva admiterii, prin sentinţa instanţei de fond, a capătului al doilea din cererea principală.

Premergător statuării asupra motivelor care privesc soluţia dată cererii reconvenţionale, instanţa de recurs subliniază conduita procesuală inconsecventă a recurentei, care, deşi a acceptat ritos rezoluţiunea contractelor nr. x şi nr. 31/25.01.2021 şi a asumat, implicit, o neexecutare nejustificată, o culpă în derularea lor, s-a prevalat, vădit divergent, de instituţia impreviziunii, care exclude inechivoc culpa contractuală.

Totodată, se impune reliefată şi construcţia improprie a cererii reconvenţionale, prin care pârâta-reclamantă a solicitat partajarea pierderilor suferite de reclamanta-pârâtă, pretenţie care, însă, nu se circumscrie sferei revizuirii judiciare, configurată bivalent de art. 1.271 alin. (2) lit. a) şi b) C. civ., exclusiv în sensul adaptării sau încetării contractului.

Impreviziunea presupune o gravă alterare a echilibrului contractual prin conturarea unei onerozităţi excesive, iar adaptarea contractului prin acest mecanism poate privi doar ajustarea unor prestaţii contractuale, pentru atingerea unui echilibru rezonabil între drepturile şi obligaţiile părţilor; ea nu poate avea finalitatea urmărită de autoarea căii de atac, diminuarea daunelor-interese datorate consecutiv rezoluţiunii.

Aceste constatări erau suficiente pentru a statua asupra caracterului nefondat al cererii reconvenţionale, însă instanţele de fond au analizat condiţiile impreviziunii, iar aceste dezlegări fac obiectul criticii recurentei.

Lăsând la o parte că, în lumina observaţiilor anterioare, motivele contestate apar supraabundente, în marea lor majoritate, obiecţiile recurentei nu interesează interpretarea sau aplicarea legii, ci urmăresc reinterpretarea probatoriului.

Vor fi înlăturate argumentele prin care recurenta vizează evaluarea dată de curtea de apel, prin prisma art. 1.271 alin. (2) C. civ., condiţiei imprevizibilităţii schimbării împrejurărilor, din perspectiva creşterii preţului cerealelor; ele sunt deplin ataşate aprecierii probelor şi, deci, situaţiei de fapt, şi rămân în afara evaluărilor instanţei de recurs.

Din perspectiva art. 1.271 alin. (3) lit. d) C. civ., recurenta contestă statuarea instanţei de apel, din două perspective; pe de o parte, apreciază că, în uzuanţele statornicite în relaţiile comerciale, părţile nu au negociat în scris şi, deci, nici notificarea în discuţie nu ar fi trebuit formalizată, iar pe de altă parte, propune ca formularea cererii reconvenţionale să fie echivalată cu încercarea de negociere pentru adaptarea contractului, prin prisma art. 1.522 C. civ.

Numai al doilea segment al criticii permite examinării legalităţii, dar este nefondat.

Scopul condiţiei reglementate în materia impreviziunii o diferenţiază de art. 1.522 alin. (5) C. civ. şi exclude aplicarea acestui din urmă text în cauza de faţă; dispoziţia este construită pe ipoteza unui debitor-pârât aflat într-o situaţie de neexecutare, iar efectele sancţionatorii ale punerii în întârziere, se produc, subsecvent învestirii instanţei, în beneficiul creditorului pentru că obiectivează în mod inechivoc voinţa acestuia de a pretinde executarea obligaţiei.

Dimpotrivă, art. 1.271 alin. (3) lit. d) C. civ. reglementează în sarcina debitorului o condiţie extrinsecă cererii de chemare în judecată, iar numai dacă dovedeşte că a încercat, în mod rezonabil şi cu bună-credinţă, reechilibrarea contractului, debitorul poate accesa remediile pe care instanţa le poate dispune în temeiul alin. (2) al aceluiaşi text. Această condiţie subliniază rolul subsidiar al instanţei în materia impreviziunii, calificare ce exclude ca însăşi promovarea acţiunii să fie echivalată cu încercarea de negociere.

Totodată, câtă vreme raportul juridic litigios nu era circumscris domeniului de aplicare a Legii nr. 77/2016, astfel cum este configurat de art. 1 alin. (1) al legii, în cauză nu erau incidente nici prevederii legii, modificate prin Legea nr. 52/2020 şi nici jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României invocată de recurentă.

Complementar, Înalta Curte observă că motivele de recurs nu erau apte să combată dispoziţia de respingere a cererii formulate în temeiul art. 1.271 C. civ., din moment ce nu a fost combătută statuarea prin care instanţa de apel a constatat că recurenta şi-a asumat contractual riscul care s-a materializat, iar condiţiile impreviziunii - posterioritatea, imprevizibilitatea, neasumarea riscului şi încercarea de negociere - trebuie îndeplinite cumulativ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 291/2022-A/13.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2023.