Electricity payment award upheld; High Court rejects appeal, preserves remand for breach-of-contract compensation.

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 13.08.2021, reclamanta S.C. Electrificare C.F.R. S.A. a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 7.756.568,65 RON, reprezentând compensaţii pentru neexecutarea contractelor de vânzare-cumpărare a energiei electrice nr. x/18.06.2020, x/07.07.2020 şi x/13.08.2020.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia lipsei capacităţii sale procesuale de folosinţă.

Prin sentinţa civilă nr. 31/18.01.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei şi a anulat cererea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. Electrificare C.F.R. S.A. a declarat apel.

La termenul din 12.10.2022, intimata a invocat excepţia nulităţii apelului, pe care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins-o prin încheierea de şedinţă din 19.10.2022. La 09.11.2022, instanţa a respins constatarea decăderii apelantei şi a încuviinţat administrarea probei cu înscrisuri, iar prin decizia civilă nr. 1654A, pronunţată la aceeaşi dată, a admis apelul, a anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Pârâta A. a promovat recurs împotriva deciziei civile şi a încheierii din 19.10.2022, solicitând casarea lor şi constatarea faptului că instanţa de apel era obligată să admită excepţia nulităţii şi să anuleze apelul; a solicitat şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta a învederat că principalul motiv de casare îl reprezintă nelegalitatea încheierii din 19.10.2022, prin care instanţa de apel a respins, în temeiul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 737/2008, excepţia nulităţii absolute a cererii de apel, invocată în temeiul art. 471 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind că, deşi reclamanta a redactat cererea de apel prin personal de specialitate juridică, a înaintat-o direct instanţei de apel, Curţii de Apel Bucureşti.

A solicitat reformarea soluţiei, prin anularea încheierii, şi pronunţarea unei soluţii de admitere a excepţiei, susţinând că încălcarea art. 471 alin. (1) C. proc. civ. - care reglementează o cerinţă legală, extrinsecă actului de procedură - atrage, în temeiul art. 176 pct. 6, nulitatea necondiţionată de existenţa unei vătămări, astfel cum dispune art. 175 alin. (2) din acelaşi cod.

Autoarea căii de atac a afirmat că Decizia nr. 737/2008 nu este incidentă speţei, pe de o parte pentru că priveşte recursul, iar nu apelul, şi, pe de altă parte, întrucât a fost pronunţată sub imperiul C. proc. civ. de la 1865.

Totodată, a arătat că prin Deciziile nr. 173/2020, 775/2019 şi 85/2018 Curtea Constituţională a validat conformitatea art. 471 alin. (1) C. proc. civ. cu legea fundamentală.

Prin celălalt motiv de recurs, autoarea căii de atac a susţinut că instanţa de prim control judiciar a aplicat nelegal art. 470 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., atunci când a considerat inaplicabilă sancţiunea decăderii apelantei din dreptul de a mai suplimenta proba cu înscrisuri cu cele care nu au fost ataşate cererii de apel, deşi, în viziunea autoarei căii de atac, decăderea nu este condiţionată de existenţa unei vătămări, iar art. 254 C. proc. civ. nu este aplicabil.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 09.03.2023, intimata a invocat excepţia nulităţii recursului, respinsă de instanţa supremă la termenul de astăzi, iar în subsidiar, a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului.

Examinând încheierea şi decizia atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

În privinţa ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, legala motivare a recursului presupune individualizarea ipotezei de nemotivare de care se prevalează autorul căii de atac, iar dacă este vizată contradictorialitatea sau caracterul străin al considerentelor, precizarea inechivocă a motivelor împotriva cărora se îndreaptă critica.

Autoarea căii de atac nu expune niciun argument în dezvoltarea acestui motiv de casare, iar în aceste condiţii, el apare formal invocat şi va fi înlăturat, fără a fi analizat.

Celelalte critici vor fi examinate prin prisma ipotezei de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recursul declarat împotriva încheierii din 19.10.2022 vizează respingerea excepţiei nulităţii apelului, invocată prin prisma depunerii cererii nu la instanţa care a pronunţat hotărârea apelată - Tribunalul Bucureşti -, ci la instanţa de control judiciar, Curtea de Apel Bucureşti.

Instanţa de prim control judiciar, constatând că, prin omiterea instanţei la care se depune cererea de apel, dispozitivul sentinţei atacate încalcă art. 425 alin. (3) teza finală C. proc. civ., a statuat că sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 471 alin. (1) din acelaşi cod nu poate fi aplicată, întrucât asigurarea efectivităţii căii de atac şi a accesului la justiţie presupune, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, indicarea, în cuprinsul hotărârii, a instanţei la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.

Printr-o primă critică, recurenta susţine că încălcarea art. 471 alin. (1) C. proc. civ. - care reglementează o cerinţă legală, extrinsecă actului de procedură, circumscrisă art. 176 pct. 6 -, atrage nulitatea, necondiţionată de existenţa unei vătămări.

Înalta Curte reţine că, deşi actuala formă a art. 471 alin. (1) C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea necondiţionată încălcarea unei norme de ordine publică - edictată pentru buna desfăşurare a procesului civil şi într-un termen rezonabil -, aplicarea sancţiunii nu poate interveni decât dacă partea se află în culpă pentru că a ignorat indicaţia din dispozitivul hotărârii atacate, depunând calea de atac la o altă instanţă decât cea expres indicată.

Chiar dacă legiuitorul C. proc. civ. nu a condiţionat formal aplicarea sancţiunii de la art. 471 alin. (1) de respectarea art. 425 alin. (3), norma nu poate fi aplicată decât în acest mod, care are în vedere scopul şi raţiunea reglementării, potrivit principiului summum jus, summa injuria.

În cauza de faţă, însă, prima instanţă, omiţând să indice în dispozitivul sentinţei instanţa la care trebuie depusă calea de atac, a nesocotit îndatorirea prescrisă art. 425 alin. (3) din acelaşi cod şi a imprimat hotărârii pronunţate un viciu ce o plasa într-o virtuală situaţie de nulitate, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce, întocmită fiind cu nerespectarea formelor de procedură, era susceptibilă să producă reclamantei o vătămare, constând în neindicarea instanţei la care se depune calea de atac.

Sancţiunea nulităţii condiţionate intervine numai ca ultim remediu, dacă vătămarea nu poate fi altfel înlăturată, iar în cauză, curtea de apel a identificat în mod corect existenţa unui alt mijloc de înlăturare a vătămării produse apelantei-reclamante, iar acesta a fost însăşi respingerea excepţiei nulităţii apelului neregulat depus.

Aceasta, deoarece neregularitatea procedurală săvârşită de apelanta avea drept cauză viciul sentinţei, iar partea nu era în culpă şi nu i se putea reproşa o conduită procesuală nediligentă.

Prin critica subsecventă, recurenta deduce instanţei de recurs lipsa de pertinenţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 737/2008, invocată de curtea de apel; în viziunea autoarei căii de atac, aceasta nu este incidentă, nu numai pentru că este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., dar şi pentru că se referă la depunerea cererii de recurs şi nu de apel, contravenind, totodată, practicii recente a instanţei de contencios constituţional, care a validat constituţionalitatea dispoziţiilor legale actuale, prin Deciziile nr. 173/2020, nr. 775/2019 şi nr. 85/2018.

Dintr-o primă perspectivă, instanţa supremă reţine că nu numai art. 302, ci şi prevederile art. 288 alin. (2) din Codul de procedură de la 1865 - care cuprindeau, în materia apelului, o formulă redacţională identică cu cea prevăzută în materia recursului -, au fost considerate contrare exigenţelor legii fundamentale în materia accesului la justiţie şi declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 303/2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 239/10.04.2009.

Din al doilea punct de vedere, Înalta Curte subliniază că cele două decizii ale jurisdicţiei constituţionale rămân relevante şi în actualul cadru legal, întrucât statuează asupra condiţiilor în care este compatibilă cu prevederile legii fundamentele sancţiunea anulării căii de atac pentru depunerea ei la altă instanţă decât aceea a cărei hotărâre se atacă.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, noi soluţii legislative pot fi concepute numai cu respectarea deciziilor anterioare ale Curţii; în acest sens, în Decizia nr. 463/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 704/25.09.2014, instanţa de contencios constituţional a statuat că "adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală".

Or, tocmai pentru a împiedica crearea acelor situaţii în care partea nu ar cunoaşte, înainte de formularea căii de atac, instanţa la care aceasta trebuie înregistrată, în concordanţă cu Deciziile nr. 737/2008 şi nr. 303/2009, actuala legislaţie procesual civilă a reglementat garanţii de accesibilitate şi previzibilitate ale cerinţei prevăzute de art. 471 alin. (1), impunând, prin art. 425 alin. (3) C. proc. civ., indicarea, în dispozitivul hotărârii, a instanţei la care trebuie depusă calea de atac.

În aceste condiţii, instanţa de prim control judiciar a conchis în mod just că aplicarea sancţiunii nulităţii ar fi reprezentat o restrângere nepermisă a dreptului părţii de acces la justiţie, incompatibilă cu art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Din perspectiva Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Înalta Curte reţine statuările Curţii de la Strasbourg, potrivit căreia, deşi dreptul de acces la justiţie nu este absolut şi este susceptibil de limitări, mai ales în privinţa condiţiilor de admisibilitate a unei căi de atac, aceste limitări sunt compatibile cu art. 6 alin. (1) din Convenţie numai dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit; a se vedea hotărârea din 09.11.2004, cauza Saez Maeso împotriva Spaniei, cererea nr. x/01.

Mai mult, Curtea a subliniat în mod constant obligaţia care le revine instanţelor naţionale de a interpreta cerinţele procedurale în mod proporţional şi rezonabil; prin hotărârea din 28.10.2003, pronunţată în cauza Stone Court Shipping Company S.A. împotriva Spaniei, cererea nr. x/00, a statuat că o conduită contrară, care distruge relaţia de proporţionalitate dintre limitările reglementate şi consecinţele aplicării lor, prin interpretarea deosebit de riguroasă a unei norme de procedură, lipsind partea de dreptul de acces la o instanţă în vederea examinării căii sale de atac, încălcă prevederile Convenţiei.

De aceea, Înalta Curte constată că decizia instanţei de apel reflectă şi o temeinică aplicare a jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului, în privinţa dreptului la un proces echitabil, sub aspectul efectivităţii dreptului de acces la justiţie în materie civilă.

În continuare, instanţa supremă reţine că deciziile nr. 85/2018, nr. 775/2019 şi nr. 173/2020, invocate de autoarea căii de atac, nu sunt apte să pună în discuţie legalitatea deciziei recurate; prin acestea, sesizările de neconstituţionalitate au fost respinse ca inadmisibile, Curtea Constituţională apreciind că, întrucât aplicarea art. 471 alin. (1) teza finală C. proc. civ. era prorogată, dispoziţiile nu erau aplicabile litigiilor în care excepţiile au fost invocate.

Pentru validitatea raţionamentului expus de curtea de apel este deopotrivă nerelevantă semnarea apelului de un consilier juridic, câtă vreme aplicarea sancţiunea nulităţii este înlăturată de viciul ce afectează dispozitivul sentinţei instanţei de fond, după cum s-a arătat în precedent.

În lumina considerentelor sale anterioare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie respinge recursul declarat împotriva încheierii din 19.10.2022.

Analiza recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1654A/09.11.2022 relevă că recurenta vizează exclusiv dispoziţia de respingere a excepţiei decăderii apelantei din dreptul de a administra proba cu înscrisuri şi nu soluţia de admitere a apelului reclamantei, anulare a sentinţei primei instanţe şi trimitere a cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond, dispoziţie ce s-a fundamentat pe greşita admitere de tribunal a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei.

Instanţa supremă constată că apelanta-reclamantă a solicitat prin cererea de apel admiterea probei cu înscrisuri, însă a depus înscrisurile vizate de critică la termenul din 12.10.2022, când ele au fost comunicate intimatei-pârâte; excepţia decăderii invocată de aceasta din urmă a fost respinsă în şedinţa din 09.11.2022, curtea de apel statuând că administrarea acestei probe nu pricinuieşte amânarea judecăţii.

Recurenta apreciază că în cursul judecăţii în apel nu pot fi administrate alte înscrisuri în afara celor ataşate cererii de apel, însă critica nu poate fi primită.

Înalta Curte reţine că, dacă apelantul invocă, între probele propuse în apel, proba cu înscrisuri, el satisface exigenţele art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora "Cererea de apel va cuprinde: (…) probele invocate în susţinerea apelului"; în această situaţie, sancţiunea decăderii prevăzută de art. 470 alin. (3) C. proc. civ. nu poate fi aplicată în privinţa înscrisurilor nedepuse.

Continuând acest raţionament, în temeiul art. 254 raportat la art. 482 C. proc. civ., administrarea probei cu înscrisuri se va face în condiţiile prevăzute de lege pentru judecata în primă instanţă, care, fiind compatibile cu apelul, conturează cadrul normativ în limitele căruia instanţa de prim control judiciar va dispune asupra înscrisurilor propuse în cursul judecăţii în calea de atac, dar care nu au fost depuse ataşat cererii de apel.

Transpunând aceste considerente de principiu la analiza motivului de recurs, instanţa supremă reţine că proba cu înscrisuri a fost solicitată de apelantă prin cererea de apel, astfel încât art. 470 alin. (3) C. proc. civ. nu era incident, iar la termenul când s-a pus în discuţie proba cu înscrisuri, 09.11.2022, înscrisurile în discuţie erau deja comunicate de la termenul din 12.10.2022.

În acest cadru, prin raportare la art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., este legală dispoziţia instanţei de apel de respingere a excepţiei decăderii, întrucât administrarea probei nu ducea la amânarea judecăţii.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva încheierii din 19.10.2022 şi a deciziei civile nr. 1654A/09.11.2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2023.