Contractual liability of housing agency as developer-coordinator: obligation of result versus diligence and opposability of prior judgments to non-parties

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21.12.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.300 euro/lună cu titlu de daune-interese, în temeiul răspunderii civile contractuale, respectiv suma de 46.800 euro, echivalentul a 218.078,64 RON, calculată pentru perioada 21.12.2015 şi 21.12.2018 - compusă din suma de 43.200 euro, prejudiciu derivând din lipsa de folosinţă a imobilului contractat, în cuantum de 1.200 euro/lună, şi suma de 3.600 euro, daune morale, în sumă de 100 euro/lună -, la care se vor adăuga sumele acumulate până la data predării la cheie a locuinţei tip S27 situată pe lotul nr. 884A în jud. Ilfov, localitatea Voluntari, după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte locuinţa. Au solicitat, de asemenea, ca pârâta să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 18.01.2019, secţia iniţial învestită a dispus, în temeiul art. 200 alin. (2) C. proc. civ., trimiterea dosarului în vederea competenţei soluţionări către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

La rândul său, prin încheierea din 02.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi-a declinat competenţa în favoarea secţiei a IV-a Civilă a aceleiaşi instanţe şi a constatat ivit conflictul negativ de competenţă. Prin sentinţa nr. 88/F/07.11.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile a Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 2373/25.11.2020, îndreptată prin încheierea din 13.10.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 75.786 euro, reprezentând prejudiciul reprezentat de lipsa de folosinţă pentru perioada 21.12.2015-21.09.2020 şi suma de 12.454 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate.

Împotriva sentinţei civile, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 892/A/30.05.2022.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe a promovat recurs împotriva deciziei civile amintite, solicitând casarea ei şi, în rejudecare, respingerea cererii ca neîntemeiată.

Printr-o primă critică, recurenta s-a referit la considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că omisiunea sa de a-şi îndeplini obligaţiile de rezultat asumate în legătura cu finalizarea cartierului Henri Coandă a fost reţinută cu putere de lucru judecat prin deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nr. 5197/25.04.2013, pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011 şi nr. 966/27.03.2015, pronunţată de secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2011.

Aceste statuări au fost criticate atât din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. - invocându-se încălcarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ. -, dar şi prin a pct. 6, din perspectiva căruia s-a arătat că hotărârea este nemotivată şi cuprinde motive străine de natura cauzei.

Recurenta a combătut reţinerea autorităţii de lucru judecat a unor hotărâri pronunţate într-un dosar în care intimatul nu a fost parte, afirmând că dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., care a preluat principiile art. 1.201 din C. civ. de la 1864, impun tripla identitate între cauze - de obiect, de cauză şi de părţi -, iar aceasta din urmă nu se verifică în cauză, deoarece în dosarele anterioare a fost parte C. şi nu reclamanţii din prezenta cauză, nefiind, deci, analizat contractul de mandat din care derivă prezentul litigiu.

Subsecvent prezentării unor considerente teoretice în legătură cu motivarea hotărârilor judecătoreşti, autoarea recursului a criticat decizia atacată, susţinând că instanţa trebuia să evidenţieze raportul juridic obligaţional încheiat între părţile litigante, pe baza căruia să determine natura şi să examineze elementele răspunderii contractuale a A.N.L., decelând fapta ilicită, cauză a prejudiciului pretins.

A apreciat că se impune casarea hotărârii şi reţinerea cauzei spre rejudecare, faţă de încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin aceea că nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, lipsind atât configurarea situaţiei de fapt, a probelor administrate şi a susţinerilor părţilor, cât şi aplicarea dreptului.

În privinţa calificării obligaţiei A.N.L. ca fiind una de rezultat, a susţinut că decizia curţii de apel s-a întemeiat exclusiv pe hotărâri de speţă, deşi jurisprudenţa, neavând calitatea de izvor de drept, nu era obligatorie pentru instanţă.

Argumentând aceeaşi critică, recurenta a arătat că hotărârea este nelegală, întrucât activarea puterii de lucru judecat a considerentelor deciziei 5197/25.04.2013 este consecinţa unei erori de interpretare a acestora, câtă vreme, după anul 2013, a întreprins toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental privind cartierul Henri Coandă. A reiterat că dosarul nr. x/2011 are drept reclamant o persoană fizică şi nu priveşte toate loturile din Cartierul Henri Coandă.

Pe de altă parte, a subliniat că în alte hotărâri ale instanţei supreme, obligaţiile asumate de Agenţie au fost calificate drept obligaţii de diligenţă.

Dintr-o altă perspectivă, a arătat că atragerea răspunderii contractuale sau delictuale a Agenţiei a fost solicitată în baza contractului de mandat încheiat cu beneficiarii, în faţa instanţelor de drept comun, iar acestora nu li se poate opune o hotărâre din contencios administrativ.

A arătat că nici decizia nr. 2210/02.05.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2014 nu poate fi opusă în cauza de faţă, pentru că priveşte alţi beneficiari şi alte contracte.

Printr-un alt motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a criticat decizia instanţei de apel pentru ignorarea regulilor referitoare la interpretarea convenţiilor.

Invocând art. 969 şi 1.073 din C. civ. de la 1864, art. 5 din Legea nr. 152/1998 şi art. 6 lit. j) din H.G. nr. 620/2011, dar şi prevederile art. 1 din contractul de mandat încheiat de părţi, a apreciat că se impunea ca instanţa de apel să distingă între prestaţia asumată de A.N.L. şi cea urmărită prin acţiune, cu consecinţa că Agenţia nu putea fi obligată, sub sancţiunea plăţii unor despăgubiri, la îndeplinirea obligaţiilor ce reveneau altor persoane.

Totodată, a subliniat că răspunderea sa contractuală trebuia analizată din perspectiva art. 1.532 şi urm. din C. civ. de la 1864, în limitele convenţiei încheiate în calitate de mandatar cu reclamanţii-intimaţi.

Recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 07.03.2023, intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Au menţionat că motivul de recurs privind existenţa unor motive contradictorii sau străine de pricină, încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este lipsit de conţinut şi au solicitat anularea acestuia.

Au susţinut că nefondat este şi motivul de recurs privind greşita aplicare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce contractul de mandat nu poate fi disociat de Programul Guvernamental de Locuinţe ANL Henri Coandă.

Cu privire la motivul de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimaţii au solicitat anularea acestuia, afirmând că reproduce motivele de apel, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Preliminar, va califica susţinerile intimaţilor privind nulitatea motivelor de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. ca apărări pe fondul respectivelor motive de casare, întrucât, dispunând că "Instanţa, verificând toate motivele invocate şi judecând recursul, îl poate admite, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui", art. 496 alin. (1) C. proc. civ. impune o soluţie unitară căii de atac şi exclude anularea în parte a acesteia.

Pe fond, apărarea intimaţilor este înlăturată, întrucât, în limitele în care vor fi analizate în continuare, criticile recurentei pot fi examinate din perspectiva art. 483 alin. (3), încadrându-se în art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi vizând decizia instanţei de apel.

Primul motiv deduce instanţei de recurs lipsa, din decizia recurată, a analizei exhaustive a argumentelor recurentei-pârâte, cauzată, în viziunea acesteia, de efectivarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte cauze - decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 5197/25.04.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011 şi decizia nr. 966/27.03.2015 pronunţată de secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2011.

Critica, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondată, decizia atacată respectând exigenţele reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti este încorporată în dreptul la un proces echitabil - prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - şi se impune ca o garanţie de legalitate a raţionamentului judiciar, fiind, deopotrivă, premisa exercitării controlului judiciar.

Este adevărat că hotărârea judecătorească trebuie să reflecte că instanţa a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, astfel cum Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a statuat, de exemplu, în cauzele Jokela împotriva Finlandei, Nedzela împotriva Franţei, Boldea împotriva României sau Van den Hurk împotriva Olandei.

Examinarea deciziei atacate permite instanţei de recurs concluzia că aceste rigori sunt respectate, din moment ce sunt expuse argumentele pentru care s-a pronunţat soluţia în calea de atac, ca şi susţinerile care au fost înlăturate, convergent obligaţiilor impuse curţii de apel de art. 477-479 C. proc. civ.

Concret, instanţa de apel a arătat că soluţia dată acţiunii nu s-a întemeiat exclusiv pe hotărârile anterioare, ci cuprinde aplicarea legii la starea de fapt necontestată de pârâtă. Totodată, a argumentat că jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg şi Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care garantează principiul securităţii raporturilor juridice, nu permit ca hotărârile judecătoreşti anterioare să rămână fără efect.

Aşadar, critica este nefondată şi va fi înlăturată.

Prin critica întemeiată pe pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta apreciază greşită aplicarea art. 431 alin. (2) din acelaşi cod, în privinţa deciziei nr. 5197/25.04.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2011 şi a deciziei nr. 966/27.03.2015 pronunţată de secţia a II-a Civilă a instanţei supreme, în dosarul nr. x/2011.

Autoarea căii de atac susţine că, dat fiind că în litigiile precedente intimaţii nu au fost părţi şi nu a fost analizat contractul de mandat din care derivă prezentul litigiu, hotărârile amintite nu puteau fi valorificate pentru a considera îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii sale contractuale pentru încălcarea unor obligaţii de rezultat.

Critica nu poate fi primită.

Dispunând că "hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară", art. 435 alin. (2) C. proc. civ. consacră principiul opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti faţă terţi, care vor fi ţinuţi să respecte cele statuate printr-o hotărâre judecătorească; aceştia vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărârea ce li se opune, dat fiind că nu au figurat ca părţi în procesul respectiv.

Simetric, hotărârea judecătorească nefavorabilă unei părţi va putea fi invocată de terţi într-un proces ulterior, statuarea din această hotărâre neputând fi ignorată de către instanţă.

Pornind de la această interpretare, instanţa supremă reţine că prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coadă".

Deşi acţiunea din dosarul nr. x/2011 a privit imobilul aflat pe lotul nr. x, decizia anterior evocată cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte faţă de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coadă", deci inclusiv cu privire la imobilul intimaţilor-reclamanţi, aflat în acelaşi stadiu de nefinalizare ca şi celelalte imobile.

În consecinţă, dezlegările date prin decizia evocată anterior au avut în vedere acelaşi context cu cel din prezentul proces, chiar dacă a fost pronunţată de o instanţă de contencios administrativ.

Aceste considerente sunt deopotrivă aplicabile deciziei nr. 966/27.03.2015 pronunţată de secţia a II-a Civilă a instanţei supreme în dosarul nr. x/2011.

Aşadar, contrar criticii recurentei, dezlegările evocate nu au fost valorificate de instanţele devolutive în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat - consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. -, ci în baza principiului opozabilităţii hotărârii judecătoreşti, care nu presupune identitatea de părţi în cele două procese.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ. sunt nefondate.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că obligaţia de urmărire a realizării construcţiei şi a utilităţilor nu este una de rezultat, ci de diligenţă, specifică contractului de mandat.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat nr. HC.0624/26.05.2004, mandatarul Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost împuternicit de mandanţi să îi reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Din analiza acestei clauze rezultă că Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost împuternicită să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei S27 de pe lotul nr. 884A, în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate convenite.

Prin clauza stipulată la art. 14 din acelaşi contract, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din acelaşi contract.

În consecinţă, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, conform art. 1.539 din C. civ. de la 1864 (în continuare, " C. civ..") şi art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost însă încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandanţilor. În realitate, contractul de mandat dedus judecăţii este un act juridic complex prin care reclamanţii au împuternicit-o pe pârâtă să îi reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

În aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ., conform căreia "convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", conţinutul obligaţiilor mandatarului trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum şi cu obligaţiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care această parte a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

Din analiza prevederilor legale anterior evocate rezultă că obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe depăşesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acţionează ca un adevărat dezvoltator cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi. În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Astfel, prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenţia MM nr. 1909/06.05.2004, Agenţia Naţională pentru Locuinţe s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, iar părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor.

În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

În consecinţă, obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuinţelor şi (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context legal şi convenţional, Înalta Curte reţine că este justă concluzia instanţei de apel în sensul că obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 892/A/30.05.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2023.