Arbitration in insurance disputes: statutory alternative dispute resolution norms cannot substitute for written arbitration agreement

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea de arbitraj înregistrată la 10.02.2022 pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata sumei de 2.306,46 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor autoturismului înmatriculat sub nr. x, a penalităţilor de întârziere de 4.305,74 RON, calculate începând cu 03.07.2019 şi până la 08.02.2022, şi, în continuare, a penalităţilor de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, până la plata integrală a debitului datorat.

Prin încheierea din 29.06.2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat a respins excepţia necompetenţei sale materiale, iar prin hotărârea arbitrală nr. 85/25.07.2022, a admis acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.306,46 RON, reprezentând diferenţă de despăgubire în dosarul de daună x, a penalităţilor de întârziere în sumă de 4.291,91 RON, pentru perioada 06.07.2019-08.02.2022, a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate începând cu 09.02.2022 şi până la plata integrală a debitului principal, precum şi a sumei de 814,48 RON, taxe arbitrale.

Prin cererea înregistrată la 14.10.2022, sub nr. x/2022, reclamanta S.C. B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., anularea încheierii prin care a fost respinsă excepţia necompetenţei materiale şi a hotărârii arbitrale nr. 85/25.07.2022, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul arbitral nr. x/2022

Prin sentinţa nr. 115/06.12.2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis cererea, a anulat hotărârea arbitrală atacată, a trimis cauza spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, a respins cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect şi a obligat pârâta să plătească reclamantei 2.480 RON, cheltuieli de judecată.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva sentinţei amintite, solicitând desfiinţarea ei şi, în rejudecare, respingerea acţiunii în anulare.

Introductiv, a susţinut că instanţa de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei 2009/138/CE, întrucât, în viziunea recurentei, împrejurarea că asigurătorul nu doreşte soluţionarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă un impediment în soluţionarea litigiilor prin această metodă alternativă.

Autoarea recursului a susţinut că sentinţa este lipsită de fundament juridic, din moment ce recurgerea la mecanismele alternative de soluţionare a litigiilor - procedura SAL-FIN sau arbitrajul -, materializează dreptul exclusiv de opţiune al persoanei păgubite, consimţământul pârâtului fiind indiferent.

În continuare, a arătat Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă, în domeniul asigurărilor, de la cerinţa încheierii convenţiei arbitrale, suplinind-o, şi îndrumă părţile spre utilizarea modurilor alternative de soluţionare a disputelor. A citat dispoziţiile art. 4 alin. (3) şi (4), 5, 6 alin. (4), (7) alin. (3) şi (4) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, afirmând că arbitrajul permite soluţionarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate şi costuri reduse, cu efectul degrevării instanţelor judecătoreşti.

Recurenta a susţinut că, spre deosebire de alte situaţii, nominalizate în art. 542 alin. (1) teza finală C. proc. civ., în cazul asigurărilor, legea nu interzice încheierea de convenţii arbitrale.

Evocând noţiunea de "cerere", definită în art. 30 C. proc. civ., şi de "petiţie", reglementată în art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, autoarea căii de atac a afirmat că legiuitorul a echivalat sesizarea instanţei statale cu cea a instanţei arbitrale, conchizând, în temeiul art. 115 alin. (2) C. proc. civ., că sub rezerva încălcării alin. (1) al textului legal, părţile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanţa statală, fie pe cea arbitrală.

A afirmat că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, iar în condiţiile în care art. 23 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 132/2017 fac referire expres la soluţionarea alternativă a litigiilor, impunerea unei convenţii sau a unei clauze compromisorii ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate.

În continuare, a dedus, pe baza art. 11 din Constituţia României şi art. 203 al Directivei 2009/138/CE, că tribunalul arbitral are competenţa de a soluţiona petiţiile sub forma cererii arbitrale, inclusiv pe cele având ca obiect pretenţii şi proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Într-o secţiune ulterioară a recursului, recurenta a expus considerente privind soluţionarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care, potrivit aprecierii sale, derogă de la forţa obligatorie a contractului.

A arătat că Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 20/2017 stabilesc clauzele generale şi speciale ale contractului RCA, fără a reglementa clauze privind soluţionarea eventualelor litigii, iar de aceea norma A.S.F. acordă consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Recurenta a conchis că lipsa convenţiei arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ., este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În drept, au fost invocate motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, cu titlu introductiv şi necesar faţă de modul de prezentare a căii de atac, că recursul îndreptat împotriva unei sentinţe pronunţate în temeiul art. 613 C. proc. civ. este supus unei duble limitări.

Pe de o parte, rămâne supus exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) din acelaşi act normativ şi obligă recurentul să prezinte critici concrete împotriva sentinţei, obiect al recursului, numai acestea fiind admisibile şi având vocaţia de a fi examinate de instanţa de recurs, în condiţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare, astfel cum s-a statuat în Decizia nr. 1/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.

De aceea, prin prezenta decizie vor fi analizate exclusiv criticile care fac referire la considerentele hotărârii atacate, sens în care instanţa supremă reţine că soluţionarea recursului presupune a dezlega dacă titularul unei cereri de despăgubire formulate în temeiul art. 20 din Legea nr. 132/2017 şi nemulţumit de soluţionarea acesteia de asigurător, are dreptul de a învesti un tribunal arbitral cu soluţionarea conflictului astfel generat, în lipsa unei convenţii arbitrale.

Pentru considerentele ce succedă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie găseşte recursul nefondat, impunând, în acord cu curtea de apel, concluzia că, într-un astfel de litigiu, în lipsa unei convenţii arbitrale, competenţa de soluţionare a litigiului revine instanţei judecătoreşti.

Recurenta, succesor cu titlu particular (cesionar) al persoanei păgubite, urmăreşte obligarea pârâtei, asigurător al persoanei vinovate de săvârşirea accidentului, la repararea prejudiciului constând în cheltuielile cu repararea vehiculului avariat.

Persoana vătămată a înaintat, la 05.06.2019, pârâtei o cerere de despăgubire în sumă de 7.362,17 RON, satisfăcută numai parţial de aceasta, context în care, la 10.02.2022, a sesizat "Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat".

În cauză, este nedisputată lipsa unei convenţii arbitrale, în sensul Titlului II - Cartea a IV-a a C. proc. civ., iar susţinerea esenţială a recurentei este că Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare (în continuare, "Norma A.S.F. nr. 18/2017" sau "Norma") înlocuieşte convenţia arbitrală.

Soluţionând, prin încheierea din 29.06.2022, excepţia necompetenţei materiale, tribunalul arbitral a reţinut că obligaţia de reparare a prejudiciului de către pârâtă derivă din încheierea unui contract de răspundere civilă auto - al cărui conţinut este stabilit prin lege şi care, deci, nu poate fi completat printr-o convenţie arbitrală -, astfel încât Norma A.S.F. nr. 18/2017 dă dreptul părţilor să opteze pentru soluţionarea litigiului prin conciliere, arbitraj sau mediere.

S-a reţinut astfel că "Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat este competent să soluţioneze cauza", iar prin hotărârea arbitrală nr. 85/25.07.2022, cererea reclamantei a fost admisă.

Curtea de apel, învestită cu judecarea acţiunii în anulare, a găsit fondat motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi, statuând că tribunalul arbitral a soluţionat cauza în lipsa unei convenţii arbitrale, a anulat hotărârea arbitrală şi a trimis cauza Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti. A reţinut că Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu poate deroga de la prevederile C. proc. civ. în materia arbitrajului şi nu permite jurisdicţia arbitrală în lipsa unei convenţii încheiate între părţile litigante.

Procedând la examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care, în lipsa unor critici concrete subsumate lui - prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei -, apare invocat formal şi nu va fi analizat.

Criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pun în discuţie atribuirea prin lege a competenţei de soluţionare a litigiului în favoarea tribunalului arbitral, vor fi reîncadrate şi analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5, raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât interesează dimensiunea procesuală a convenţiei arbitrale.

Motivul de casare urmează a fi înlăturat, fiind vădit nefondat.

Contrar susţinerilor recurentei, Norma A.S.F. nr. 18/2017 reglementează modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare şi nu soluţionarea litigiilor derivând din dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017.

Această concluzie este permisă de art. 4 alin. (3), care scoate de sub incidenţa Normei petiţiile a căror rezolvare antamează modul de administrare a unor probe de natură tehnică şi juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislaţiei din domeniul asigurărilor. În cazul acestora, dispoziţia evocată impune A.S.F. să îndrume persoanele fizice pentru soluţionarea litigiului prin intermediul entităţii de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul non bancar, iar pe cele juridice prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acţiona pe calea instanţei de judecată".

De la dispoziţiile art. 548 C. proc. civ., care impun forma scrisă pentru convenţia arbitrală, nu derogă nici art. 7 alin. (4) lit. d) din Normă, întrucât acesta stabileşte numai cu titlu de principiu în sarcina conducerii executive a societăţilor şi brokerilor şi a coordonatorului colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor obligaţia de a asigura participarea la procedurile de soluţionare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul SAL-FIN, mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator.

În cauză, cererea de arbitrare a fost iniţiată de un profesionist şi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017; alin. (4) al textului legal evocat prevede că "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească (…)".

Dar determinarea momentului plăţii despăgubirii prin raportare la "acordul entităţii de soluţionare a litigiului" nu este de natură să susţină demersul interpretativ al recurentei.

Distinct de faptul că autoarea căii de atac nu a argumentat că instituţia arbitrală sesizată ar fi o "entitate de soluţionare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015, litigiul de faţă nu este plasat în perimetrul celor care pot fi soluţionate de o atare entitate, din moment ce nici titularul iniţial al creanţei şi nici recurenta nu pot fi calificaţi drept "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992.

Articolul 23 alin. (6) din Legea nr. 132/2017 se opune şi el interpretării recurentei. Dispunând că "În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluţionarea alternativă a litigiilor (...), asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluţionării alternative a litigiului (...)", prevederea nu este susceptibilă să trimită la arbitraj, care, potrivit art. 606 C. proc. civ., se finalizează cu o hotărâre definitivă şi obligatorie, deci nu cu un acord, specific modalităţilor alternative neangajante de soluţionare a disputelor.

Nici susţinerile privind arbitrabilitatea obligatorie a litigiilor decurgând din asigurări nu sunt fondate, întrucât stabilind că petenţii pot apela la "metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare", Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu face decât să le semnaleze existenţa, fără a exonera petenţii de la obligaţia respectării condiţiilor prevăzute de lege, dacă decid să le acceseze.

Acceptarea interpretării propuse de recurentă ar nesocoti dreptul la un proces echitabil, garantat de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În acest sens, sunt utile statuările şi jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului cu privire la condiţiile în care art. 6 al Convenţiei permite înfiinţarea de instanţe arbitrale pentru soluţionarea anumitor litigii de natură patrimonială între persoane particulare, sintetizate în cauza Suda împotriva Republicii Cehe, par. 48 şi 49, din care rezultă, pe de o parte, că justiţiabilii nu pot fi împiedicaţi să renunţe la dreptul lor de a se adresa unei instanţe judecătoreşti în favoarea uneia arbitrale - cu condiţia ca această renunţare să fie liberă, licită şi fără echivoc -, iar pe de altă parte că, dacă se referă la un arbitraj impus de lege, forţat, când părţile nu au nicio posibilitate de a a-şi sustrage litigiul de la decizia unei instanţe arbitrale, aceasta trebuie să ofere garanţiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenţie.

Legislaţia naţională reglementează structuri arbitrale pe care părţile le pot accesa pentru soluţionarea disputelor derivând din anumite raporturi juridice.

Caracterul exhaustiv şi precis, ca şi adoptarea reglementărilor prin lege sunt suficiente pentru a deduce lipsa de temeinicie a interpretării propuse de recurentă în cauza de faţă. Astfel, comisie centrală de arbitraj ce funcţionează în domeniul sănătăţii este organizată pe baza art. 307 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, iar regulamente de organizare şi normele de procedură sunt stabilite de Guvern şi, respectiv, de Ministerul Justiţiei.

Vor fi înlăturate şi criticile care impută curţii de apel greşita interpretare a Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II) şi a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului privind distribuţia de asigurări (reformare).

Dispoziţiile de drept unional invocate nu sunt aplicabile cauzei, din moment ce art. 203 din Directiva 2009/138/CE se referă la asigurări de protecţie juridică, iar Directiva (UE) 2016/97 priveşte distribuţia de asigurări.

De altfel, în ansamblu, legislaţia de care s-a prevalat recurenta, permite procedurile de soluţionare extrajudiciară a litigiilor, în măsura în care sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii şi din dreptul intern, or, astfel cum Înalta Curte a expus anterior, procedura iniţiată de recurentă şi finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de prima instanţă, nu este una care să respecte dispoziţiile naţionale.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura motivele de casare examinate şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge, ca atare.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante, o va obliga la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimata-pârâtă S.C. B. S.A., în sumă de 3.570 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 115/06.12.2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a sumei de 3.570 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2023.