Contractual interpretation of non-essential technical defects and extinction of delivery refusal rights after apparent acceptance

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 20.11.2018, reclamanta A.. a chemat în judecată pe pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ A SĂRII S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la efectuarea recepţiei finale a havezei nr. 1, la restituirea sumei de 212.500 euro, executată la 26.10.2018 din scrisoarea de garanţie nr. 1331/G/2016, şi a dobânzii legale penalizatoare calculate de la data executării şi până la restituirea sumei reţinute.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii formulării capătului al doilea de cerere, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Pârâta a formulat, totodată, cerere reconvenţională, solicitând obligarea A.. la ridicarea havezei de la sediul Sucursalei Salina Ocna Dej şi la plata sumei de 394.400 euro - reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat prin încălcarea art. 4 şi 9 din contractul nr. x/2016 - şi a daunelor-interese reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată de la 07.12.2018 şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 2395/26.11.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii capătului al doilea de cerere, a admis acţiunea principală şi a obligat pârâta-reclamantă la efectuarea recepţiei finale a havezei nr. 1, la restituirea către reclamanta-pârâtă a sumei de 212.500 euro, executată la 26.10.2018 din scrisoarea de garanţie nr. 1331/G/2016, şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la 26.10.2018 şi până la restituirea întregii sume. Cererea reconvenţională a fost respinsă ca neîntemeiată, ca şi cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 01.10.2020, pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ A SĂRII S.A. a declarat apel; prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului.

La termenul din 26.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins proba cu expertiză tehnică judiciară solicitată de apelanta-pârâtă şi excepţia inadmisibilităţii apelului, iar prin decizia civilă nr. 2091, pronunţată la aceeaşi dată, a respins ca nefondat apelul.

Pârâta, SOCIETATEA NAŢIONALĂ A SĂRII S.A., a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, iar reclamanta A.. a declarat recurs incident.

Prin recursul principal, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Bucureşti.

Printr-un prim motiv de recurs, pârâta a susţinut că decizia atacată nesocoteşte prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind motivată insuficient şi omiţând analiza motivelor de apel şi a excepţiilor invocate.

Dezvoltând critica, subsumată pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a afirmat că instanţa de prim control judiciar, reluând considerentele primei instanţe, nu a statuat asupra situaţiei de fapt pe baza probelor administrate în calea de atac, ceea ce ar reflecta deopotrivă lipsa analizei proprii a probatoriului, dar şi a motivelor de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat respingerea apelului.

Argumentând acelaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă a imputat instanţei de apel că, prin ignorarea notelor de şedinţă din 25.06.2021 - în cuprinsul cărora a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române -, a încălcat art. 248 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu s-a pronunţat asupra excepţiei cu prioritate, anterior statuării asupra fondului apelului.

A apreciat că dispoziţiile instanţelor devolutive asupra capătului de cerere privind restituirea sumei de 212.500 euro au încălcat competenţa de ordine publică a altei instanţe.

O altă critică a vizat nesoluţionarea apelului declarat împotriva încheierii primei instanţe din 01.10.2020, prin care au fost respinse obiecţiunile formulate împotriva raportului de expertiză tehnică.

A conchis că acest motiv de recurs impune anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, care să statueze şi asupra aspectelor ignorate în primul ciclul procesual, cu încălcarea principiului disponibilităţii.

Printr-un alt motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a afirmat încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, apreciind că instanţelor poloneze şi nu celor române le revenea competenţa de soluţionare a capătului de cerere privind restituirea sumei de 212.500 euro, din moment ce garanţiei de bună execuţie nr. 1331/G/2016, emisă de B., instituţie bancară din Polonia, îi sunt aplicabile Regulile uniforme pentru garanţii la cerere (U.R.D.G. 758).

A solicitat admiterea excepţiei necompetenţei generale în judecarea capătului de cerere nr. x şi respingerea lui ca nefiind de competenţa instanţelor române.

În continuare, pârâta a susţinut că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, indicând incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1.266-1.268 C. civ., afirmând că instanţa de apel a modificat conţinutul drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţi, deturnând interpretarea contractului de la finalitatea ei legală - determinarea şi identificarea voinţei reale şi concordante -, demers în care instanţa este chemată să aibă în vedere scopul urmărit de părţi, negocierile, practicile şi conduita acestora.

Autoarea căii de atac a apreciat că instanţele de fond au expus un raţionament invalid în privinţa interpretării raportului juridic, deoarece au soluţionat cauza exclusiv în temeiul art. 5 din contract, dar au ignorat art. 4 şi 9, omiţând din analiza lor elementele esenţiale - contractul, caietul de sarcini şi oferta tehnică a furnizorului.

Afirmând că în temeiul art. 4, furnizorul are obligaţia de a livra utilajul conform specificaţiilor din caietul de sarcini - cu troliu şi soft-starter -, a combătut dezlegarea instanţei de apel, precizând că nu a acceptat livrarea bunurilor fără dotările respective, ci a subliniat constant caracterul lor esenţial.

A conchis că interpretarea instanţei de apel este rezultatul unei greşite aplicări a art. 1.266 şi 1.267 C. civ. şi a reiterat că nu poate fi obligată la efectuarea recepţiei finale a utilajului, în raport cu art. 14.3, 14.4, 15.4 din contract, câtă vreme furnizorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a înlocui produsul sau de a face modificările necesare.

Printr-o altă critică, autoarea căii de atac a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1.270 C. civ., susţinând că instanţa de apel i-a atribuit greşit culpa pentru neefectuarea recepţiei finale, deşi reclamanta este cea care nu şi-a îndeplinit cu buna-credinţă obligaţiile asumate.

O altă critică a vizat încălcarea şi aplicarea greşită a art. 254 C. proc. civ., prin respingerea, pretins nemotivată, a cererii de efectuare în apel a unei noi expertize tehnice de specialitate.

Recursul pârâtei a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ.

La 06.05.2022, reclamanta a formulat atât întâmpinare - prin care a invocat excepţiile netimbrării recursului pârâtei şi a inadmisibilităţii solicitării de reţinere a cauzei spre rejudecare - cât şi recurs incident, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei.

Recurenta-reclamantă a criticat atât soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii apelului, cât şi - în temeiul art. 461 alin. (2) C. proc. civ., pentru situaţia în care ar fi admis recursul principal - considerentele instanţei de apel cu privire la interpretarea voinţei concordante a părţilor, în privinţa celor doi parametri pretins neîndepliniţi de utilaj - soft starter şi troliul pentru cablul electric.

Autoarea căii de atac a apreciat greşită soluţia dată excepţiei inadmisibilităţii apelului cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 212.500 euro, afirmând că art. 476 alin. (2) C. proc. civ. impunea instanţei de apel să respingă apelul ca inadmisibil, prin raportare la adresa nr. x/20.04.2021, care echivala cu o achiesare tacită, în sensul art. 464 alin. (3) C. proc. civ.

Prin cealaltă critică, autoarea recursului incident a susţinut că aplicarea corectă a art. 1.266-1.268 C. civ. presupunea ca instanţa de apel să reţină nu numai că absenţa celor doi parametri tehnici nu poate justifica refuzul de recepţie al utilajului, faţă de caracterul lor neesenţial, ci, mai mult, că părţile au renunţat la respectivele caracteristici prin acceptarea ofertei.

Recursul incident a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare faţă de recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursurilor, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost comunicat părţilor, potrivit încheierii din 08.03.2023, fiindu-le adus la cunoştinţă că au dreptul de a depune punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare. Recurenta-reclamantă s-a prevalat de acest drept, opinând că recursul principal nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate.

Prin încheierea din 10.05.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia netimbrării recursului principal şi a admis în principiu ambele căi de atac declarate, stabilind termen de judecată pentru soluţionarea acestora, astăzi, 27.09.2023.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Vor fi analizate, în primul rând, motivele de recurs formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în legătură cu apelul declarat împotriva soluţiei date primului capăt de cerere, iar pentru a facilita înţelegerea considerentelor sale, instanţa supremă va sintetiza pretenţia reclamantei, apărările pârâtei şi statuările instanţelor devolutive în legătură cu acesta.

Aşadar, prin primul capăt de cerere, reclamanta - furnizor în contractul SNS S.A. nr. 152/23.11.2016 (în continuare, "contractul de furnizare") -, a solicitat, în temeiul art. 10.1 din contract, obligarea pârâtei-beneficiar, SOCIETATEA NAŢIONALĂ A SĂRII S.A., la efectuarea recepţiei finale a utilajului furnizat - o haveză, maşină utilizată în industria minieră.

Pârâta s-a apărat prin întâmpinare, susţinând că haveza nu corespunde caietului de sarcini; totodată, a arătat că a denunţat contractul la 07.12.2018, în temeiul art. 24.1. Prin cererea reconvenţională, a solicitat obligarea furnizorului la plata sumei de 394.400 euro - preţul achitat pentru haveză - şi a penalităţilor de întârziere pentru perioada cuprinsă între termenul de livrare - 04.10.2017 - şi data denunţării unilaterale a contractului.

Prima instanţă a respins atât apărările pârâtei, cât şi cererea reconvenţională, statuând că acele condiţii tehnice invocate pentru refuzul recepţiei finale a utilajului - lipsa sistemului de pornire soft starter şi a troliului cablu electric - puteau fi cunoscute de la momentul verificării datelor tehnice ale utilajului cu cerinţele din caietul de sarcini; în privinţa vitezei de tăiere, a reţinut că raportul de expertiză tehnică a constatat că acest criteriu este îndeplinit.

Susţinerea centrală din apelul pârâtei a fost că haveza nu corespunde "constructiv şi funcţional" şi a fost fundamentată atât pe respingerea recepţiei prin procesul-verbal nr. x/05.09.2017, cât şi pe neremedierea de reclamantă a neconformităţilor menţionate în minutele nr. x/11.12.2017 şi nr. x/15.03.2018.

Curtea de apel a respinsul apelul; a apreciat că, în condiţiile existenţei unor inadvertenţe între oferta tehnică şi specificaţiile din caietul de sarcini, stabilirea voinţei concordante a părţilor impune interpretarea contractului conform art. 1.266 C. civ., demers la finalul căruia a conchis că utilajul îndeplineşte cerinţele esenţiale stabilite prin contract şi, de aceea, nu poate fi refuzat de către beneficiar, chiar dacă nu sunt îndepliniţi anumiţi parametri, pornirea soft starter şi troliul.

A reţinut, totodată, că sancţionarea din perspectivă contractuală a lipsei celor două caracteristici tehnice nu face parte din cadrul procesual, prin raportare la cauza şi obiectul cererii reconvenţionale.

Prin critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de prim control judiciar nu s-a pronunţat asupra apelului formulat împotriva încheierii din 01.10.2020.

Instanţa supremă înlătură acest motiv de recurs, inadmisibil din perspectiva art. 445 C. proc. civ., care impun părţii să formuleze cerere de completare, în condiţiile art. 444 din acelaşi cod, şi se opun exercitării directe, pentru îndreptarea unei astfel de omisiuni, a recursului.

Este nefondată şi critica prin care se susţine că decizia atacată încalcă exigenţele reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu cuprinde analiza argumentelor inserate în cererea de apel de pârâtă.

Soluţia instanţei de apel s-a întemeiat pe două constatări esenţiale de fapt: că pornirea soft starter şi troliul electric nu reprezintă parametri esenţiali ai contractului, iar al treilea parametru în dispută, viteza de tăiere, este satisfăcut.

Raţionamentul curţii de apel urmăreşte modul în care documentele contractuale au prevăzut caracteristicile tehnice în litigiu, dar mai ales constată, în mod legitim, că litigiul nu pune în discuţie eventuale daune-interese pentru lipsa unor calităţi neesenţiale.

Instanţa de control judiciar devolutiv a procedat, aşadar, convergent obligaţiilor impuse de art. 477-479 C. proc. civ., iar faptul că nu a analizat argumentele care excedau cadrul procesual nu poate atrage nelegalitatea hotărârii, din moment ce motivele pertinente ale pârâtei, rezumate anterior de instanţa supremă, au primit un răspuns specific şi explicit, permiţând atât părţii să exercite recursul, cât şi prezentei instanţe să realizeze controlul judiciar.

Printr-o primă critică circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac afirmă că interpretarea dată contractului de instanţa de apel a modificat conţinutul drepturilor şi obligaţiilor, fiind greşit surprinsă voinţa reală a părţilor şi încălcată obligaţia de interpretare sistematică a contractului.

Sintetizând criticile expuse în secţiunea III.1 a memoriului de recurs, în măsura în care acestea obiectivează aspecte de nelegalitate, Înalta Curte reţine că pârâta consideră că refuzul său de preluare a bunului este justificat, prin aceea că utilajul livrat nu corespunde cerinţelor din caietul de sarcini, iar reclamanta a încălcat astfel art. 4, 5 şi 9 din contractul de furnizare.

Criticile recurentei nu relevă nelegalitatea deciziei atacate.

Strategia procesuală a pârâtei, actuala recurentă, în combaterea primului capăt de cerere a fost structurată pe două paliere - lipsa caracteristicilor tehnice convenite pentru utilaj şi denunţarea unilaterală a contractului la 07.12.2018.

Dat fiind că reclamanta nu a apelat considerentele prin care prima instanţă a invalidat denunţarea contractului, instanţa de apel a fost învestită numai cu verificarea celei dintâi apărări, care antama caracterul justificat al refuzului de realizare a recepţiei finale.

Astfel cum instanţa supremă va arăta în continuare, soluţia dată primului capăt de cerere de instanţele devolutive reflectă în mod just că, la momentul preluării bunului, pârâta nu şi-a conservat dreptul de a refuza recepţia utilajului pentru lipsa celor trei elemente tehnice, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin invocarea obligaţiei de furnizare a utilajului în condiţiile convenite, asumată de reclamantă prin art. 4 şi 9 din contract.

Aceasta cu atât mai mult cu cât pârâta-beneficiar nu a învestit instanţele cu desfiinţarea contractului pentru încălcarea de către reclamanta-furnizor a obligaţiei de a livra un bun conform şi nici nu a solicitat atragerea răspunderii furnizorului în temeiul obligaţiei de garanţie.

Din starea de fapt definitiv conturată de instanţele devolutive rezultă o serie de elementele factuale, pe care instanţa supremă le va evoca, întrucât ele reprezintă eşafodajul legalităţii deciziei atacate.

Astfel, s-a reţinut că cele trei elemente de divergenţă s-au aflat inserate în caietul de sarcini, dar nu şi în oferta furnizorului.

La 21.08.2017, a avut loc recepţia cantitativă a utilajului, iar subsecvent, părţile au iniţiat procedura recepţiei finale, al cărei principal efect juridic este reprezentat de constatarea viciilor aparente şi a calităţii bunului livrat.

Prin procesul-verbal nr. x/05.09.2017, pârâta-beneficiar a respins, în temeiul art. 14.4 din contract, preluarea prin recepţie a utilajului, măsură dispusă pentru o serie de aspecte care nu corespundeau specificaţiilor prevăzute de caietul de sarcini, între care nu se află menţionate cele trei proprietăţi aflate în litigiu.

În fine, s-a mai reţinut că lipsa sistemului de pornire soft starter şi a troliului electric erau vicii aparente şi, totodată, că neconformităţile înscrise în procesul-verbal din 05.09.2017 erau remediate la momentul sesizării instanţelor.

Reţinând toate aceste statuări, Înalta Curte subliniază că art. 1.767 C. civ. surprinde specificul contractului de furnizare, care constă în transmiterea proprietăţii către beneficiar la momentul predării bunurilor; în regulă generală, acest moment marchează şi preluarea prin recepţie a bunurilor, care sunt verificate atât din perspectivă cantitativă, cât şi calitativă.

Dacă la momentul preluării bunurilor, beneficiarul nu informează furnizorul despre eventuale lipsuri, art. 1.771 coroborat cu art. 1.690 alin. (3) C. civ. activează prezumţia conform căreia obligaţia furnizorului de a preda bunul s-a executat în condiţiile prevăzute de contract. Totuşi, beneficiarul păstrează dreptul de a invoca viciile ascunse şi carenţa calităţilor convenite, în condiţiile art. 1.707 alin. (2) şi (1).714 C. civ.

Transpunând aceste prevederi în analiza litigiului, se constată că părţile litigante au agreat distinct, prin art. 14 al contractului de furnizare, etapa recepţiei cantitative şi pe cea a recepţiei finale a bunurilor, aceasta din urmă subordonată punerii în funcţiune a utilajului.

La 05.09.2017, recepţia finală a fost respinsă, iar ulterior acestui moment recurenta, în calitate de beneficiar, avea dreptul să refuze preluarea bunului, în condiţiile art. 14.4 din contract şi a dispoziţiilor legale evocate, numai pentru viciile inserate în înscrisul încheiat cu respectiva ocazie, între care nu se află şi cele trei specificaţii aflate în litigiu, astfel cum rezultă din etapele devolutive ale procesului.

Viciile notificate de recurentă subsecvent acestui moment nu mai puteau pune în discuţie neconformitatea obligaţiei de predare a intimatei, iar cum prin actul sesizator instanţele nu erau învestite cu activarea obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse sau lipsa calităţilor convenite, refuzul recurentei de a prelua bunul a fost în mod legal considerat nejustificat, prin prisma art. 1.771 coroborat cu art. 1.690 alin. (3) şi (1).709 C. civ.

De aceea, faţă de considerentele expuse, instanţa supremă confirmă soluţia instanţelor de fond şi înlătură critica privind greşita interpretare, prin prisma dispoziţiilor de drept material, a contractului de furnizare încheiat de părţi.

Printr-o critică subsecventă, deşi invocă aplicarea greşită a art. 1.270 C. civ., apreciind că au fost ignorate art. 4 şi 9.2. din contract, recurenta-pârâtă nu argumentează cum s-a produs transgresarea sau greşita aplicare a forţei obligatorii a contractului.

Argumentele susţinute în dezvoltarea criticii nu pot fi analizate subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât privesc statuările instanţei de apel asupra faptelor şi propun instanţei de recurs să impună o concluzie contrară celei reţinute în etapa procesuală precedentă, respectiv că reclamanta-furnizor nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale.

Prin următoarea critică se pretinde încălcarea şi aplicarea greşită a art. 254 C. proc. civ., în legătură cu respingerea cererii de refacere a probei cu expertiză în apel.

Instanţa supremă înlătură critica, reamintind că dispoziţiile instanţelor de apel în privinţa administrării probelor pot fi criticate prin recurs numai sub aspectul legalităţii aplicării normelor de procedură, din perspectiva pct. 5 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ.

Or, în cauză, instanţa de apel a conchis după ascultarea părţilor că, faţă de raportul existent la dosar, acestea nu au oferit argumente pentru utilitatea unei noi expertize, iar această apreciere este circumscrisă statuărilor instanţei devolutive asupra concludenţei, pertinenţei şi aprecierii probelor şi, deci, excedează sfera recursului.

Al doilea segment al recursului principal vizează, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 6 C. proc. civ., dispoziţiile instanţei de apel în legătură cu soluţia dată capătului al doilea de cerere.

În temeiul pct. 6 al normei amintite, autoarea căii de atac reproşează instanţei de apel că nu s-a pronunţat asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române, invocată prin notele de şedinţă depuse la 24.06.2021, dar şi că decizia a fost pronunţată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, făcând trimitere la instanţele din Polonia, considerate competente în temeiul Regulilor uniforme pentru garanţii la cerere 758, emise de Camera Internaţională de Comerţ cu sediul la Paris.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta a solicitat şi "admiterea excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române în judecarea capătului de cerere nr. x (…) şi (…) respingerea acestui capăt de cerere ca nefiind de competenţa instanţelor române".

În construcţia sintetizată anterior, critica de nemotivare va fi încadrată şi examinată circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează, în realitate, încălcarea unor norme de procedură prin nepronunţarea instanţei de fond asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române.

Se va proceda simetric şi cu argumentele subsumate excepţiei necompetenţei generale, dar şi ipotezei de casare reglementată de pct. 3 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., susţineri care reiterează argumentele deja deduse instanţei de apel, al căror examen nu este relevant pentru dezlegarea cauzei de faţă.

Din verificarea dosarului de apel rezultă că, prin secţiunea I.1. a notelor de şedinţă depuse la 24.06.2021, apelanta-pârâtă a combătut afirmaţiile părţii potrivnice privind supunerea scrisorii de garanţie bancară legii poloneze, solicitând ca instanţa, în subsidiar, în eventualitatea în care va admite apărările intimatei, să constate că al doilea capăt de cerere nu este de competenţa instanţelor române, ci a celor poloneze. Subsecvent, a invocat şi excepţia necompetenţei generale a instanţelor române.

Într-adevăr, curtea de apel nu a statuat asupra legii aplicabile scrisorii de garanţie, dar această abordare nu reflectă încălcarea unor reguli de procedură, ci este, dimpotrivă, concordantă atât cu cadrul procesual, cât şi cu mecanismul raportului juridic examinat, care nu făceau necesară o atare analiză.

Aceasta, deoarece instanţele devolutive au fost învestite de reclamantă cu a verifica dacă modalitatea de executare şi efectele contractului de furnizare validează pretenţiile obiectivate prin actul sesizator: cererea de obligare a pârâtei la recepţia finală şi cererea de restituire a sumei de 212.500 euro, contravaloare a scrisorii de garanţie nr. 1331/G/2016, executată la 26.10.2018.

În cadrul procesual configurat, examinarea judiciară a îndreptăţirii reclamantei la restituirea sumei de 212.500 euro a impus doar analiza executării contractului de furnizare, plasat într-un plan paralel raporturilor juridice derivând din garanţia autonomă. Tocmai de aceea, examinarea sau stabilirea modalităţii de executare a scrisorii de garanţie bancară nu interesau cauza de faţă.

De aceea, Înalta Curte constată nefondate şi înlătură atât criticile formulate în legătură cu omisiunea analizării excepţiei necompetenţei internaţionale a instanţelor române, cât şi această excepţie, invocată şi în recurs.

Păşind la examinarea recursului incident, Înalta Curte constată următoarele:

Un prim segment al recursul incident este îndreptat împotriva considerentelor deciziei din apel, însă construcţia imprecisă propusă de recurenta-reclamantă ignoră art. 461 alin. (2) C. proc. civ., întrucât nu evidenţiază inechivoc nici considerentele contestate şi nici modul în care ele să fie înlocuite de instanţa de recurs.

Pe de altă parte, deşi în concordanţă cu obiectul recursului, putea contesta exclusiv dezlegări de drept ce ar prejudicia-o, autoarea căii de atac solicită ca instanţa de recurs să statueze în fapt asupra probatoriului, pentru a conchide asupra voinţei concordante a părţilor, demers incompatibil cu calea extraordinară de atac exercitată.

Complementar, astfel cum instanţa supremă a notat deja, în cadrul procesual conturat de părţi şi faţă de principiul disponibilităţii, neîntrunirea de către utilaj a două dintre caracteristicile tehnice aflate în litigiu nu a fost aptă să conducă la respingerea cererii introductive, deşi datele litigiului nu confirmă susţinerea reclamantei că părţile ar fi renunţat la cele trei specificaţii aflate în divergenţă.

Pentru aceste considerente, motivul de recurs este înlăturat, fiind nefondat.

Al doilea segment al recursului vizează greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii apelului cu privire la soluţia dată celui de-al doilea capăt de cerere, recurenta apreciind că art. 464 alin. (3) şi 467 alin. (2) C. proc. civ. au fost greşit aplicate, în raport cu adresa reclamantei nr. x/20.04.2021.

Critica nu poate fi primită.

Înscrisul menţionat nu poate fi circumscris art. 464 alin. (3) C. proc. civ., de care se prevalează autoarea căii de atac, întrucât pârâta a propus reclamantei o convenţie al cărei scop era limitarea curgerii dobânzii legale penalizatoare, fără ca reclamanta să poată intra în posesia sumei stabilite prin hotărârea instanţei de fond, anterior soluţionării definitive a litigiului.

Or, de esenţa achiesării este natura sa unilaterală, cu consecinţa producerii efectelor ei independent de acceptarea celeilalte părţi; dimpotrivă, actul ce emană de la reclamantă nu numai că nu obiectivează voinţa acesteia în sensul amintit, dar nici nu s-a probat că a fost urmată de executarea hotărârii condamnatorii, anterior pronunţării deciziei atacate.

De aceea, pentru toate considerentele prezentate în această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 - 497 C. proc. civ. va respinge ca nefondate atât recursul principal declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ A SĂRII S.A., cât şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursul principal declarat de recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ A SĂRII S.A. şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A.. împotriva deciziei civile nr. 2091/26.11.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2023.