Bank's undue payment claim revived: appellate ruling quashed and remanded for ignoring criminal findings and defendant's evasion.

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar, Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sau restituirea sumei de 3.120.000 USD, în echivalent în RON la cursul USD/leu stabilit de Banca Naţională a României (B.N.R.) la data plăţii, cu titlu de daune-interese compensatorii (damnum emergens), pentru acoperirea prejudiciului cauzat de pârât prin fapta delictuală civilă şi la plata beneficiului nerealizat (lucrum cessans) - dobânda legală aferentă sumei de 3.120.000 USD -, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate şi până la plata integrală a sumei datorate. A solicitat, de asemenea, anularea documentelor şi operaţiunilor bancare privind creditarea şi debitarea, fără justă cauză, a conturilor bancare deschise la A. S.A. - Sucursala Bucureşti de terţe persoane fizice şi juridice, produse în scopul asigurării surselor băneşti însuşite şi utilizate de pârât pentru finanţarea S.C. C. S.A. (fost S.C. D.), fiind astfel constituit un drept de creanţă, înstrăinat de pârât în schimbul unui preţ de 3.120.000 USD. Totodată, a cerut obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea a fost întemeiată pe art. 109 din C. proc. civ. de la 1865 şi art. 992 - 974, 998, 1.000 alin. (3) şi (1).546 din C. civ. de la 1864.

Prin cererea adiţională înregistrată la 23.05.2017, reclamanta a indicat ca temei de drept pentru capătul 1 din cererea introductivă art. 992 şi 998 din C. civ. de la 1864, iar pentru capătul 2, art. 1.088 din acelaşi cod.

La 31.07.2017, reclamanta a precizat valoarea prejudiciului material suferit ca fiind de 82.603.543.995 ROL, contravaloarea a 8.260.354,39 RON (RON).

Prin încheierea din 15.01.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât prin întâmpinare, iar prin sentinţa civilă nr. 300/16.03.2020, a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, respins prin decizia civilă nr. 886A/02.06.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Reclamanta A. S.A. a promovat recurs împotriva acestei decizii.

În introducerea memoriului de recurs, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât cuprinde motive străine de natura cauzei şi este pronunţată cu încălcarea obligaţiilor legale ce reveneau instanţei; a expus în continuare un sinopsis al mijloacelor de probă administrate şi concluziile sale, derivate din acestea.

Un prim motiv de recurs expus l-a constituit încălcarea prin decizia recurată a art. 479 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Prin primul set de critici, a vizat aprecierea instanţei de apel asupra probelor.

Recurenta a susţinut că, dând o apreciere incorectă probelor administrate în cauză, instanţa de apel a conchis eronat că faptele reclamate nu au fost dovedite, iar recurenta fie nu a suferit un prejudiciu, fie acesta nu îi poate fi imputat intimatului.

A afirmat că decizia atacată ignoră probele administrate şi expune, totodată, concluzii contrare probatoriului, iar în privinţa raportului de expertiză, a arătat că au fost înlăturate concluziile expertizei administrate iniţial şi primit suplimentul la expertiză, pe care l-a calificat nerelevant.

Autoarea recursului a apreciat că instanţa de apel a validat situaţia de fapt, fără să sesizeze că reprezenta un segment al modus operandi cu care s-a realizat delapidarea recurentei în detrimentul clienţilor acesteia şi în beneficiul îmbogăţirii fără justă cauză a intimatului.

Corelativ, autoarea demersului judiciar a reproşat instanţei de apel refuzul de a lua în considerare ca probă expertiza judiciară contabilă întocmită în dosarul de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ("D.I.I.C.O.T") - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ("P.I. C. civ..J"), omologată în dosarul penal nr. x/2010 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, prin decizia penală nr. 424/22.03.2018, cauză ce a privit delapidarea A. S.A.

A afirmat că expertiza menţionată are o valoare probatorie egală cu cea administrată în cauza de faţă şi probează în integralitate faptele reclamate, creditarea ilegală a contului bancar aparţinând intimatului cu sume de bani obţinute în urma operaţiunilor de delapidare a A. S.A., dar şi utilizarea acelor sume în interesul acestuia, între altele pentru finanţarea S.C. C. S.A. (fost S.C. D., societate la care în continuare se va face referire cu denumirea sa iniţială). A susţinut că, în acest mod, s-a născut dreptul de creanţă faţă de S.C. D., pe care intimatul l-a cesionat ulterior, pentru un preţ de 3.120.000 USD, încasat în numerar.

Recurenta a imputat instanţei de apel dezlegarea dată prezumţiei puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 424/22.03.2018, arătând că lipsa identităţii de părţi putea fi verificată doar în măsura în care ar fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat.

O altă critică a vizat ignorarea de către instanţa de apel a refuzului intimatului de a răspunde la interogatoriu.

Printr-un alt set de critici, autoarea recursului a reproşat curţii de apel lipsa analizei acţiunii din perspectiva instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză.

Aceeaşi neregularitate a fost invocată şi în legătură cu capătul al doilea de cerere, afirmându-se că cererea de atragere a răspunderii pârâtului pentru faptele mandatarului său nu a fost analizată conform art. 1.546 C. civ. de la 1864.

Printr-o critică distinctă, recurenta a criticat nevalorificarea de instanţa de apel a împrejurării acceptării tacite de către pârât atât a operaţiunilor bancare de creditare frauduloasă a contului său, cât şi a operaţiunilor subsecvente, de însuşire a creditărilor ilegale şi de finanţare a S.C. D.

A susţinut că instanţa de apel a neglijat că latura civilă din dosarul penal este identică acţiunii de faţă, dar şi că decizia recurată se fundamentează în mod nejustificat pe înscrisuri cu relevanţă probatorie redusă - ordonanţele de clasare a dosarelor penale, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale a intimatului -, lipsite de autoritate de lucru judecat şi a căror evocare i-a viciat temeinicia şi legalitatea.

Un motiv subsecvent de recurs a cuprins critici aduse dezlegării pe fond a apelului.

Recurenta a afirmat că instanţa de apel nu a pus în discuţie suplimentul de expertiză pentru omologare şi că decizia recurată evocă pasaje nerelevante ale expertizei, dar nu concluziile expertului judiciar.

Printr-o altă critică, autoarea recursului a apreciat că statuarea instanţei de apel potrivit căreia sumele ce au creditat contul intimatului în anii 2000-2001 provin din raporturile contractuale ale acestuia cu diverse persoane fizice şi juridice este nereală şi în contradicţie cu raportul de expertiză. A subliniat că nici expertiza şi nici alte probe administrate în cauză nu susţin concluzia instanţei, la dosar neexistând ordine de plată, contracte de credit, cecuri de ridicare numerar, contracte de împrumut încheiate de intimat cu respectivele persoane fizice şi juridice.

A opus acestei statuări decizia penală nr. 424/22.03.2018, a cărei putere de lucru judecat ar impune, în viziunea recurentei, să se reţină că astfel de operaţiuni pe conturi fac parte din mecanismul de delapidare a A. S.A. şi au avut drept scop asigurarea în mod fraudulos de sume de bani intimatului.

A arătat că, prin răspunsurile expertului la obiectivele 2, 3 şi 5 se atestă că suma de 143,9 miliarde ROL, în care este inclusă şi suma urmărită în cauză, provine din sursele proprii şi atrase ale recurentei, că S.C. D. recunoaşte finanţarea în sumă de 138,8 miliarde ROL primită de la intimat din contul deschis la A. S.A. şi că prejudiciul pretins, de 82,6 miliarde ROL, nu a fost recuperat.

O altă critică a vizat concluzia curţii de apel potrivit căreia raportul de expertiză nu relevă creditarea contului curent al intimatului cu sume de bani provenite din patrimoniul recurentei sau din acordare de credite.

Combătând relevanţa acestui considerent, recurenta a subliniat că nu a reclamat acordarea nelegală de credite către intimat, ci creditarea frauduloasă a contului acestuia, din sursele proprii şi atrase ale băncii.

Printr-un alt set de critici, recurenta a vizat refuzul valorificării expertizei judiciare contabile întocmite în dosarul de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 al D.I.I.C.O.T. şi omologată în dosarul penal nr. x/2010

În primul rând, a combătut statuarea ce a condus la refuzul instanţei de apel de a valorifica raportul de expertiză, că intimatul nu a fost parte în dosarul penal, afirmând că, dimpotrivă, intimatul a avut calitatea de suspect în dosar. Ulterior, a prezentat parcursul procesual al dosarelor penale privind intimatul, arătând că, prin disjungeri succesive, faptele săvârşite de acesta au devenit obiect al dosarului nr. x/2011, iar ulterior, al dosarul de urmărire penală nr. 4169/2014.

A criticat şi considerentul prin care instanţa de apel îi impută că nu a dovedit că intimatul este beneficiarul sumelor delapidate din bancă, amintind că a invocat prezumţia puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018.

Autoarea demersului judiciar a apreciat greşită şi respingerea ca nedovedită a afirmaţiei că sumele de bani încasate în contul intimatului ar proveni din delapidare şi a reiterat că plăţile au fost ordonate de către prepuşii băncii şi nu de titularii conturilor, realizându-se, aşadar, fără consimţământul ori cu consimţământul viciat al acestora. A invocat în dovedire cele două expertize judiciare şi decizia penală nr. 424/22.03.2018, fişele bancare de cont depuse în dosar, înscrisurile existente în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.

Recurenta a reproşat şi greşita apreciere asupra susţinerii sale că acţiunea de faţă reprezintă continuarea acţiunii civile din procesul penal, obiect al dosarului de urmărire penală nr. 4169/2014.

Contrar celor reţinute de curtea de apel, a afirmat că cele două acţiuni sunt identice cauzal, iar în respectivul dosar penal a intervenit clasarea, ca urmare a prescripţiei răspunderii penale şi, în consecinţă, a învestit instanţa în prezentul dosar civil cu o acţiune civilă, identică cu latura civilă din penal, în concordanţă cu art. 19 şi 20 C. proc. pen.., art. 15 C. civ. şi art. 723 C. proc. civ.

Recurenta a confirmat că suma pretinsă în cauză este inclusă în prejudiciul cauzat acesteia prin delapidare, cuantificat prin decizia penală nr. 424/22.03.2018 la 93.500.000 RON, însă acest prejudiciu nu a fost reparat de intimat.

A afirmat că intimatul a utilizat în interes propriu banii delapidaţi din A. S.A., contrar intereselor legitime ale băncii, faptă care intră sub incidenţa art. 994 din C. civ. de la 1864 dacă nu i se reţine buna-credinţă, iar acţiunea trebuia admisă şi în temeiul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998 C. civ. 1864. A afirmat că inculpaţii condamnaţi au delapidat recurenta în beneficiul intimatului, iar acesta a utilizat suma de bani şi, chiar dacă nu i s-ar putea imputa decât un fapt licit, intimatul nu poate păstra beneficiul obţinut ca urmare a îmbogăţirii fără justă cauză.

În susţinerea cererii de obligare a intimatului la restituirea sumelor de bani, recurenta a invocat şi principiul răspunderii civile delictuale solidare, instituit prin art. 1.003 din C. civ. de la 1864.

Printr-o altă critică, autoarea demersului judiciar a combătut considerentul prin care se reţine că fapta ilicită săvârşită de intimat nu rezultă din ansamblul probator; a arătat că fapta ilicită constă în utilizarea de către intimat a sumelor de bani primite în cont fără justă cauză şi în neîndeplinirea obligaţiei de le a restitui. În drept, a invocat art. 992 din C. civ. 1864.

Autoarea căii de atac a susţinut şi că decizia recurată este nelegală, fiind lovită de nulitate absolută, ca urmare a încălcării de către instanţa de apel a unor norme procedurale; a invocat încălcarea art. 237 C. proc. civ. de către curtea de apel şi nesocotirea obligaţiei de a examinare a fiecărui capăt de cerere.

În dezvoltarea aceleiaşi critici, recurenta a imputat instanţei de apel că nu a dat eficienţa legală poziţiei procesuale a intimatului, că a ignorat necontestarea pretenţiilor sale, chiar şi ulterior întocmirii expertizei judiciare contabile, şi că nu a aplicat art. 358 C. proc. civ. în legătură cu proba cu interogatoriu.

Un alt motiv de recurs a vizat temeiul de drept, arătându-se că acţiunea s-a întemeiat pe art. 992 C. civ. de la 1864 privind îmbogăţirea fără justă cauză, pe fondul măririi patrimoniului intimatului şi pe art. 998 din acelaşi cod; a justificat formularea acţiunii în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, pe de-o parte, pe inexistenţa unui contract între recurentă şi intimat şi, pe de altă parte, pe împrejurarea că, în dosarul penal, răspunderea intimatului nu a putut fi reţinută.

Autoarea căii de atac a arătat că autorii delapidării au evidenţiat ca rambursate toate creditele acordate prin conturile altor persoane, din care ulterior a fost creditat contul intimatului, operaţiuni în care au fost utilizate scriptural alte disponibilităţi ale băncii şi surse atrase, astfel încât prejudiciul creat a rămas în patrimoniul recurentei. A invocat art. 370 Codul comercial, în temeiul căruia a conchis că sumele de bani depuse la bancă în conturile curente ale clienţilor devin proprietatea băncii, contra dreptului de creanţă al acestora faţă de bancă.

Criticile au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul nu a depus întâmpinare.

Prin notele de şedinţă depuse la 25.11.2022, recurenta şi-a exprimat acordul ca, în ipoteza în care este admisibil în principiu, recursul să fie soluţionat de completul de filtru şi a depus o serie de înscrisuri.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost comunicat părţilor, potrivit încheierii din 08.03.2023, fiindu-le adus la cunoştinţă că au dreptul de a depune punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare. Prin punctul său de vedere, recurenta-reclamantă a prezentat argumente în susţinerea admisibilităţii căii de atac declarate.

Prin încheierea din 10.05.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea acestuia, astăzi, 27.09.2023.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Reclamanta şi-a întemeiat recursul pe ipotezele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., iar criticile vizează două planuri, primul, dispoziţiile instanţei de apel în privinţa probelor, iar al doilea, soluţionarea fondului apelului, respectiv analiza condiţiilor plăţii nedatorate, ale îmbogăţirii fără justă cauză şi ale răspunderii civile delictuale.

Sunt admisibile, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., criticile care vizează încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de judecată a apelului, iar acestea vor fi reîncadrate şi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "Casarea unor hotărâri se poate cere (...) când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Din prima categorie de critici, subsumate de recurentă încălcării art. 237 şi 479 C. proc. civ., Înalta Curte le va examina mai întâi pe cele ce vizează respingerea recunoaşterii efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018, pronunţată în dosarul penal nr. x/2010 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală (în continuare, "decizia penală nr. 424/A/22.03.2018"), lipsirea de eficienţă a probelor ce au fost administrate în dosarul penal nr. x/2005 şi ignorarea semnificaţiei neprezentării pârâtului la interogatoriu.

Premergător şi necesar analizei criticii ce priveşte valoarea probatorie a deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018, Înalta Curte va contura cadrul procesual al cauzei.

Astfel, reclamanta A. S.A. (la care, în continuare, se va face referire şi ca "A.." sau "banca") a chemat în judecată pe pârâtul B., pretinzând obligarea acestuia la repararea prejudiciului - evaluat iniţial la suma de 3,12 milioane USD şi ulterior precizat la suma de 8.260.354,39 RON -, dar şi a dobânzii legale aferente acestei sume.

Cauza acţiunii a fost construită în jurul însuşirii de către intimat a unor sume de bani care i-au creditat nejustificat contul printr-o serie de operaţiuni de debitare, fără justă cauză, a conturilor bancare deschise de terţe persoane la A..

Acţiunea a fost întemeiată în drept atât pe dispoziţiile reglementând instituţia plăţii nedatorate (art. 992 din C. civ. de la 1864), cât şi pe cele privind răspunderea civilă delictuală (art. 998 din C. civ. 1864); al doilea capăt de cerere, accesoriu, a fost întemeiat pe art. 1.088 C. civ. 1864.

Prima instanţă a respins acţiunea, iar prin apelul formulat, apelanta-reclamantă a invocat prezumţia puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018.

La termenul din 15.04.2021, apelanta-reclamantă a solicitat în probaţiune, omologarea expertizei tehnice judiciare întocmite la judecata în primă instanţă, proba cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, proba cu martorii deja audiaţi şi interogatoriul pârâtului. Instanţa a rămas în pronunţare cu privire la fondul apelului, iar la 13.05.2021, a repus pe rol cauza şi a dispus completarea raportului de expertiză contabilă întocmit în faţa primei instanţe.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a înlăturat în totalitate probele din dosarul penal nr. x/2005 şi dosarul penal nr. x/2010, analizând acţiunea exclusiv prin prisma expertizei judiciare contabile administrate în cauza de faţă.

Reţinând acest cadru, Înalta Curte va examina critica recurentei privind respingerea activării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018, care va fi înlăturată, fiind nefondată.

Contrar susţinerii recurentei, decizia penală nr. 424/A/22.03.2018 nu are autoritate de lucru judecat în faţa acestei instanţe civile, potrivit art. 22 din C. proc. pen. de la 1968, dat fiind că intimatul B. nu a fost condamnat în cauza penală. Simetric, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale amintite nu poate produce în cauza de faţă nici efectul pozitiv, care se opune doar inter partes litigantes, potrivit art. 431 C. proc. civ.

Cel de al doilea set de critici vizează reproşul pe care recurenta îl aduce cu privire la respectarea prevederilor art. 479 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte va examina legalitatea dispoziţiilor curţii de apel asupra probelor, reamintind că prin recurs nu poate fi cenzurată concludenţa, pertinenţa sau aprecierea probelor de instanţa de prim control judiciar, ci numai legalitatea dispoziţiilor privind administrarea probelor, care poate fi invocată cu succes din perspectiva pct. 5 al alin. (1) art. 488 C. proc. civ. dacă relevanţa neregularităţii respective în derularea procesului reclamă casarea.

Decizia atacată statuează că autoarea demersului judiciar nu a dovedit întrunirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii pârâtului, în temeiul răspunderii delictuale sau al plăţii nedatorate, ceea ce permite concluzia că dispoziţiile instanţei de apel în privinţa probei cu înscrisurile şi hotărârea din dosarul penal şi a probei cu interogatoriu au fost cauza respingerii apelului, impunând verificarea legalităţii acestora.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a încălcat art. 435 alin. (2) C. proc. civ., atunci când a refuzat să dea relevanţă probatorie deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018.

Dând efect principiului opozabilităţii hotărârii judecătoreşti, această prevedere conturează aptitudinea actului jurisdicţional de a fi recunoscut şi respectat de orice persoană, care, deşi nu a fost implicată în procedura judiciară, nu poate ignora situaţia juridică cristalizată în urma pronunţării hotărârii judecătoreşti, dacă nu demonstrează în justiţie o situaţie contrară.

În aceste coordonate, hotărârea pronunţată în dosarul penal anterior, prin care s-a statuat asupra cauzei ilicite a operaţiunilor bancare invocate de reclamantă nu poate fi în niciun caz ignorată, ci, dimpotrivă, operează cu valoarea unui fapt juridic, susceptibil de proba contrară, în condiţiile legii.

Statuările precedente ale jurisdicţiei supreme permit concluzia că, opus susţinerilor sale, intimatul nu este prejudiciat de acceptarea ca mijloc de probă a hotărârii pronunţate de instanţa penală, tocmai pentru că aceasta nu i se opune cu efect obligatoriu şi a avut în cauza de faţă posibilitatea de a administra probe pentru a face dovada contrară respectivului act jurisdicţional.

Părţile s-au plasat, de altfel, în consens asupra legăturii dintre cauza penală şi cea de faţă, din moment ce chiar intimatul a solicitat prin întâmpinarea de la fond suspendarea judecării procesului până la soluţionarea dosarului penal nr. x/2010, chiar dacă nu a mai susţinut ulterior această cerere.

Prin urmare, într-un prim considerent, Înalta Curte conchide că este nelegală dezlegarea prin care instanţa de apel, statuând că intimatul nu a avut calitatea de parte în dosarul penal nr. x/2010, a refuzat să recunoască calitatea de mijloc de probă a deciziei penale nr. 424/A/22.03.2018.

Şi critica care susţine ignorarea de către instanţa de apel a împrejurării neprezentării pârâtului la interogatoriu este fondată.

Contrar aprecierilor intimatului, instanţa supremă reţine că art. 358 C. proc. civ. impunea curţii de apel activarea prezumţiei probatorii determinată de refuzul intimatului de a răspunde la interogatoriu. Starea de detenţie nu reprezenta un motiv temeinic pentru acest refuz, din moment ce Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal permitea prezenţa intimatului în faţa instanţei.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va casa decizia recurată, iar cauza va fi trimisă spre o nouă judecată curţii de apel, care va se va pronunţa asupra probelor solicitate de părţi, încuviinţate acestora în condiţii legale, şi va ordona toate probele necesare, integrând, totodată, în probatoriu, în concordanţă cu art. 435 alin. (2) C. proc. civ., decizia penală nr. 424/A/22.03.2018 prin care a fost soluţionat dosarul penal nr. x/2010 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală.

Al doilea segment al recursului pune în discuţie soluţia dată acţiunii, din perspectiva temeiurilor de drept invocate, art. 992, 1.546 şi 998 din C. civ. de la 1864, deci aplicarea prevederilor de drept material la starea de fapt.

Verificarea hotărârii din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este, însă, posibilă la acest moment, întrucât controlul de legalitate impune cu necesitate ca starea de fapt să fie fixată în mod legal, situaţie pe care hotărârea de faţă nu o reflectă, în condiţiile în care cercetarea probelor a fost viciată, iar stabilirea faptelor a nesocotit prevederile art. 477-479 C. proc. civ.

În raport cu casarea integrală a deciziei atacate, în rejudecare, instanţa de apel va stabili situaţia de fapt, verificând dacă în contul intimatului au fost transferate nelegal sume care pot fi calificate drept fonduri ale A.. - scop în care va avea în vedere decizia penală nr. 424/A/22.03.2018, în limitele arătate anterior - şi va investiga dacă sumele respective au fost utilizate în interes propriu de pârât sau dacă, dimpotrivă, au fost restituite A.. sau recuperate de aceasta.

Subsecvent determinării situaţiei de fapt, temeinicia capătului principal de cerere va fi verificată prin raportare la fiecare temei de drept indicat de reclamantă; subsecvent, va fi analizat şi capătul accesoriu.

Două precizări se impun în legătură cu acest aspect.

Critica recurentei privind lipsa analizei acţiunii din perspectiva art. 1.546 C. civ. 1864 este nefondată, câtă vreme această prevedere apare invocată de reclamantă doar pentru a motiva atragerea răspunderii pârâtului, ca mandant, pentru actele mandatarilor săi, împuterniciţi pe cont; acestea sunt limitele în care, în rejudecare, va fi avută în vedere dispoziţia legală.

Tot nefondată este şi critica care reproşează instanţei de prim control judiciar lipsa analizei acţiunii din perspectiva instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, câtă vreme recurenta a invocat această instituţie direct în recurs.

Instanţa supremă reţine că cele două temeiuri de drept indicate în acţiunea introductivă şi în cererea adiţională înregistrată la 23.05.2017, asupra cărora instanţa de rejudecare va trebui să statueze sunt obligaţia de restituire a plăţii nedatorate, art. 992 - 997 C. civ. 1864, şi răspunderea civilă delictuală, art. 998 şi urm. din acelaşi cod.

De aceea, pentru toate considerentele prezentate în această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 - 497 C. proc. civ. va admite recursul declarat de reclamantă şi va casa decizia instanţei de apel, trimiţând cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare, împotriva deciziei civile nr. 886A/02.06.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2023.