Bank credit interest rate clause binding force vs. material error reinterpretation; abusive commission clauses and retroactive restitution

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la 07.10.2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută parţială a contractului de credit nr. x/20.12.2007 şi să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, să constate că la calcularea dobânzii curente şi majorate nu au fost respectate prevederile pct. 7 din contractul de credit şi să dispună recalcularea acesteia, să oblige pârâta să îi restituie diferenţa dintre suma pe care a achitat-o şi suma pe care ar fi datorat-o, în cazul în care dobânda ar fi fost calculată cu respectarea prevederilor legale şi contractuale, şi să îi achite dobânda legală aferentă sumei de restituit. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirii pentru lipsa de folosinţă a sumei de 120.769,13 euro, începând cu 24.09.2014 şi până la data plăţii efective, a sumei de 57.500 euro, reprezentând diferenţa dintre preţul achitat pentru apartamentul achiziţionat prin credit, 200.000 euro, şi suma la care l-a vândut, 142.500 euro, precum şi a sumei de 8.364 RON, reprezentând cheltuieli notariale şi de intabulare a dreptului de proprietate.

Prin sentinţa civilă nr. 20412/04.11.2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

La 09.02.2016, reclamantul a precizat că solicită constatarea nulităţii absolute a clauzelor 8 şi 9 din condiţiile particulare la contract şi a punctului 4 din condiţiile generale ale acestuia şi a indicat valoarea fiecărui capăt de cerere şi modul de calcul al acesteia, precum şi temeiul de drept.

Prin sentinţa civilă nr. 3656/06.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a anulat ca netimbrate al patrulea şi al cincilea capăt de cerere, a admis în parte acţiunea precizată, a constatat nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 8.1 din contractul de credit nr. x/20.12.2007, referitoare la comisionul de întocmire dosar, a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 3.158,40 euro, încasată cu acest titlu, şi a constatat că la calcularea dobânzii curente şi penalizatoare nu au fost respectate dispoziţiile clauzei prevăzute de pct. 7 din contract, dispunând recalcularea debitului aferent acestuia. A obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 15.277,90 euro, cu titlu de diferenţă de dobândă contractuală şi să plătească acestuia dobânda legală aferentă, începând cu data perceperii acesteia şi până la restituirea efectivă, ca şi suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, ambele părţi au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1336/A/07.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 9 liniuţa a doua din condiţiile particulare la contractul de credit nr. x/20.12.2017 şi art. 4.1 lit. d) din condiţiile generale ale aceluiaşi contract, a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 5 euro, reprezentând comision de gestiune-cartotecă şi suma de 695,10 euro, reprezentând comision de gestiune-risc şi să-i achite dobânda legală aferentă acestor sume, de la data achitării lor până la data restituirii. A respins ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a clauzelor referitoare la comisionul de întocmire dosar, comisionul de gestiune lunară a creditului şi la constatarea nerespectării pct. 7 din contractul de credit, precum şi capetele de cerere accesorii. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat apelantul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.686,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi pe apelanta-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a sumei de 1.000 RON, cu acelaşi titlu.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs principal şi B. S.A. a formulat recurs incident.

Autorul recursului principal a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel; a anexat memoriului de recurs şi cerere de repunere în termenul de exercitare a căii de atac, potrivit art. 186 C. proc. civ.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului procesual al litigiului, recurentul a arătat că este cetăţean spaniol şi că în momentul încheierii contractului de credit nr. x/20.12.2017 i s-a pus la dispoziţie numai varianta tradusă în limba maternă de către personalul intimatei şi nu un exemplar în limba spaniolă.

A apreciat că în cauză că nu a avut loc o negociere a contractului, care reprezenta un act standard, preformulat şi că scopul pentru care au fost percepute comisioanele nu era unul clar definit, nici în condiţiile generale şi nici în cele speciale ale contractului.

A afirmat că intimata nu a dovedit că şi-a îndeplinit obligaţia de informare, anterior semnării contractului, deşi îi revenea sarcina probei, potrivit art. 3 din Legea nr. 193/2000, iar simpla menţionare a valorii procentuale a comisionului de întocmire dosar şi de gestiune nu putea echivala cu negocierea.

Recurentul a susţinut că era îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care intimata a pretins, în baza unui calcul prestabilit, acoperirea unui prejudiciu care nu era nici cert şi nici actual, fără a se obliga să restituie suma, în cazul unei executări corespunzătoare a contractului. În aceste condiţii, a apreciat că a avut loc o îmbogăţire fără justă cauză a intimatei şi că plasarea integrală a riscurilor în sarcina sa a transformat contractul din comutativ în aleatoriu.

În legătură cu comisionul de gestiune, a arătat că sunt încălcate şi exigenţele bunei-credinţe, întrucât prin perceperea acestuia şi majorarea considerabilă a ratei lunare de credit i-au fost vătămate interesele legitime şi patrimoniale; evocând nesocotirea criteriilor prevăzute de pct. 16 din Directiva 93/13/CEE, a susţinut că acest comision reprezintă o dobândă mascată, care suplimentează dobânda curentă mică ofertată de bancă şi urmăreşte obţinerea unui avantaj disproporţionat, în detrimentul consumatorului.

Autorul căii de atac a susţinut că instituirea de către intimată a comisionului de întocmire dosar şi de gestiune s-a făcut unilateral, prin distorsionarea şi interpretarea nelegală a O.U.G. nr. 50/2010, iar prin perceperea lor alături de dobândă, de garanţiile reale constituite şi de contractul de asigurare a creditului, i s-au transferat integral riscurile contractuale, fără să i se acorde posibilitatea recuperării sumelor achitate cu acest titlu, dacă riscurile nu se produceau.

Aceleaşi critici s-au formulat cu privire la comisionul de întocmire dosar, autorul căii de atac arătând şi că intimata nu a făcut dovada prestării vreunui serviciu în schimbul perceperii lui, iar contractul nu clarifică dacă acesta acoperă întreg procesul de întocmire şi de aprobare a creditului. A afirmat că acest comision trebuia să aibă un cuantum fix, însă faţă de valoarea previzionată la momentul acordării creditului, 200 euro, a achitat suplimentar 2.928,40 euro.

Un alt motiv de recurs a privit valoarea dobânzii, iar recurentul a afirmat că, astfel cum s-a reţinut prin raportul de expertiză judiciară, intimata a procedat, subsecvent primului an contractual, la calcularea ei prin raportare la puncte procentuale şi nu la puncte de bază.

Totodată, a susţinut că marja fixă, componentă a dobânzii indexabile, nu a fost corect aplicată, atât timp cât dobânda curentă trebuia să cuprindă o marjă fixă de 0,0225 puncte procentuale.

Autorul căii de atac a arătat că interpretarea clauzelor privind dobânda trebuie efectuată în favoarea sa, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, chiar şi în ipoteza în care ar fi îndoielnice.

Reclamantul şi-a întemeiat recursul pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 24.12.2021, B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pârâta a promovat şi recurs incident, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa admiterii apelului său şi a respingerii acţiunii.

În motivare, după prezentarea situaţiei de fapt, a arătat că instanţa de prim control judiciar, respingând motivul său de apel privind lipsa calităţii de consumator a intimatului, a încălcat art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000; a apreciat că reclamantul nu avea calitatea de consumator, în interpretarea art. 14 şi 17 din aceeaşi lege şi art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE.

Printr-o altă critică, recurenta a combătut statuarea instanţei de apel potrivit căreia comisionul de întocmire dosar nu face parte din preţul contractului, apreciind că aceasta contravine art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi arătând că, potrivit art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48/CE, prevederea era exceptată de la analiza caracterului abuziv.

O critică distinctă a privit statuarea instanţei de apel privind lipsa negocierii contractului de credit nr. x/20.12.2017, pe care pârâta a considerat-o greşită din perspectiva art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi a împrejurării că reclamantul a studiat oferta de credit care detalia costul total al acestuia, cuantumul şi modul de calcul al comisioanelor, fără a cere modificarea lor.

O altă critică adusă deciziei recurate a vizat aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în privinţa dispoziţiei privind "comisionul de gestiune-risc", pe care a arătat că nu l-a perceput niciodată.

Printr-o critică subsecventă, a reproşat instanţei de apel încălcarea art. 6 din Legea nr. 193/2000, când a dispus restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive. Complementar, a susţinut că plata dobânzii legale începând cu data încasării sumelor este neîntemeiată, solicitând ca, în ipoteza în care se va menţine această obligaţie în sarcina sa, să se aibă în vedere art. 1.088, 1.489, 1.535 şi 1.522 alin. (3) teza a doua C. civ.

În drept, criticile recurentei au fost circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 08.03.2022, intimatul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursurilor, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu, în conformitate cu art. 493 alin. (2) C. proc. civ. acesta a fost comunicat părţilor, potrivit încheierii din 08.03.2023, fiindu-le adus la cunoştinţă că au dreptul de a depune punct de vedere la raport, în termen de 10 zile de la comunicare. Prin punctul său de vedere, recurentul-reclamant a prezentat argumente în susţinerea admisibilităţii căii de atac declarate şi a cererii de repunere în termen.

Prin încheierea din 10.05.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins ca lipsită de interes cererea recurentului-reclamant de repunere în termenul de declarare a recursului, a admis în principiu atât recursul principal, cât şi pe cel incident şi a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea acestora, astăzi, 27.09.2023.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Recursul principal, declarat de reclamant, s-a fundamentat pe motivele de casare prevăzute de pct. 6 şi 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Invocarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este formală, iar faţă de lipsa oricăror critici dezvoltate în susţinerea lui, el nu va fi examinat.

Celelalte critici au fost subsumate ipotezei de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un prim plan al recursului vizează clauzele reglementând comisionul de întocmire dosar şi comisionul lunar de gestiune, inserate în condiţiile particulare ale contractului de credit nr. x/20.12.2007, punctul 8; este vizată, pe de o parte, dispoziţia de admitere a apelului pârâtei şi respingerea subsecventă a cererii de constatare a caracterului abuziv a clauzei referitoare la comisionul de întocmire dosar şi, pe de altă parte, respingerea apelului declarat împotriva dispoziţiei primei instanţe de respingere a cererii de constatare a nulităţii absolute a clauzei privind comisionului lunar de gestiune.

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant apreciază că definiţia celor două comisioane nu este detaliată în contract, iar scopul perceperii lor nu este clar.

Critica este nefondată.

Recurentul urmăreşte cenzurarea modului în care, în raport cu probatoriul administrat, instanţa de apel a apreciat asupra criteriilor legale şi jurisprudenţiale care conturează cerinţa de transparenţă, iar un atare demers este incompatibil cu obiectul căii de atac a recursului, de verificare a legalităţii hotărârii.

În limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că dezlegările date celor două motive de apel relevă o corectă aplicare a art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei dezvoltate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (în continuare, "C.J.U.E.") - hotărârea din 03.10.2019 din cauza C-621/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., ECLI:EU:C:2019:820, hotărârea din 26.02.2015 din cauza C-143/13 Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva C. S.A, ECLI:EU:C:2015:127 şi hotărârea din 30.04.2014 din cauza C-26/13, Árpád Kásler şi Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, ECLI:EU:C:2014:282.

Curtea de apel a verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor reglementând cele două comisioane şi a expus elementele care au permis consumatorului să le prevadă consecinţele economice. În concret, a statuat că prin contractul părţilor este determinat cuantumul, metoda de calcul, data de exigibilitate a celor două comisioane; tot astfel, a evidenţiat că natura serviciilor furnizate efectiv poate fi înţeleasă sau dedusă din denumirea acestora şi din ansamblul contractului.

Printr-un motiv subsecvent, recurentul-reclamant a susţinut că prin perceperea comisioanelor s-a creat un dezechilibru semnificativ între prestaţii, în detrimentul său; a invocat valoarea disproporţionată a comisionului de întocmire dosar faţă de serviciile prestate de pârâtă şi că valoarea ratei lunare a fost majorată excesiv prin perceperea celor două comisioane.

Similar criticii analizate în precedent, Înalta Curte reaminteşte că, în temeiul art. 483 alin. (3) C. proc. civ., îi revine atribuţia de a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar criticile recurentului nu sunt de natură să pună în discuţie legalitatea hotărârii, care reflectă o analiză justă a cerinţei bunei-credinţe şi a producerii unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, atât prin prisma Legii nr. 193/2000, cât şi a jurisprudenţei C.J.U.E.

În consecinţă, va înlătura suma acestor motive de recurs care vizează modul în care instanţa de apel a analizat probatoriul.

Motivele de recurs prin care recurentul-reclamant combate caracterul negociat al contractului de credit şi caracterul abuziv al comisionului de administrare a creditului restant apar lipsite de interes, o dată ce instanţa de apel, primind aceste argumente, le-a dat eficienţă în favoarea autorului căii de atac.

Nu vor fi examinate criticile formulate omisso medio, cărora li se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Se includ în această categorie criticile prin care se invocă instituirea unilaterală a comisioanelor de bancă, cu încălcarea O.U.G nr. 50/2010 şi cele prin care, cu privire la comisionul de întocmire dosar, se susţine, pe de o parte, inducerea în eroare a consumatorului prin calculul lui în cotă procentuală şi, pe de altă parte, că prestarea de către pârâta a serviciului aferent ar fi presupus un cost efectiv de 200 de euro.

Al doilea plan al recursului reclamantului interesează chestiunea calculului dobânzii şi priveşte dispoziţia de respingere a celui de-al doilea şi al treilea capăt de cerere de instanţa de apel, subsecvent admiterii apelului pârâtei.

Autorul demersului judiciar a solicitat instanţei să constate că banca pârâtă nu a respectat, la calcularea dobânzii curente şi majorate, condiţiile particulare ale contractului de credit nr. x/20.12.2007 - pct. 7. În consecinţă, a cerut să se dispună recalcularea dobânzii, iar pârâta să fie obligată atât la restituirea diferenţei dintre suma achitată cu titlu de dobândă şi suma datorată, cât şi la plata dobânzii legale.

Pârâta a opus cererii reclamantului dispoziţiile art. 977, 980 din C. civ. de la 1864, solicitând ca voinţa comună a părţilor să fie stabilită prin raportare la graficul de rambursare, la conduita în executarea contractului, la oferta de credit şi la oferta generală de creditare a băncii. A făcut, în acest sens, trimitere şi la un alt contract de credit încheiat între aceleaşi părţi, nr. 1775/03.04.2007.

Fundamentându-şi soluţia pe premisa că dobânda este reglementată printr-o stipulaţie contractuală lipsită de echivoc, care nu poate fi modificată de judecător, tribunalul a admis aceste cereri şi a obligat pârâta să restituie reclamantului diferenţa de dobândă în sumă de 15.277,90 euro şi să îi plătească dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu data perceperii ei şi până la restituirea efectivă.

Instanţa de apel a reformat această dispoziţie - validând apărarea pârâtei, care a invocat că în punctul 7 din contract s-a strecurat o eroare materială; a conchis, astfel, că la încheierea contractului de credit, voinţa reală a părţilor a fost de a o conveni dobânda contractuală prin adăugarea la valoarea indicelui EURIBOR la 3 luni a unei marje fixe de 2,25 puncte procentuale (pp) şi nu de 2,25 puncte de bază (pb), aşa cum din eroare s-a prevăzut în contract. Pentru a dispune astfel, a avut în vedere circumstanţele invocate de pârât, rezumate anterior.

Critica recurentului-reclamant este fondată, iar decizia atacată este casabilă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atât pentru că instanţa de apel nu şi-a motivat demersul de interpretare a convenţiei, cât şi pentru că a aplicat greşit normele de drept material ce reglementează forţa obligatorie a contractului, înlăturând dobânda reglementată de părţi în punctul 7 al contractului de credit şi aplicând o formulă de calcul pe care părţile nu au convenit-o.

Este nedisputat că legea dă prioritate voinţei reale, concordante a contractanţilor, dar demersul judiciar de determinare a acesteia nu poate fi activat decât dacă părţile probează că au dorit în fapt să convină contrar clauzelor inserate în înscrisul constatator.

În acest scop, calificarea unei clauze drept ambiguă sau echivocă trebuie fondată exclusiv pe actul juridic în care aceasta este conţinută şi nu pe elemente externe lui; prin urmare, împrejurările opuse de pârâtă nu puteau fi valorificate pentru a califica drept greşită material stipulaţia referitoare la dobândă, asumată în deplină cunoştinţă de bancă şi al cărei conţinut era lipsit de dubiu:

"Creditul se acordă cu o dobândă fixă de 6%, în primul an de creditare, după care se aplică dobânda indexabilă stabilită pe baza indicelui monetar EURIBOR la 3 luni + 2,25 pb, marjă fixă".

Aşadar, analiza contractului de credit nr. x/20.12.2007 nu relevă caracterul echivoc al clauzei privind dobânda inserată în punctul 7 al condiţiilor particulare, fiind relevant şi că, în cuprinsul aceluiaşi contract, atunci când au urmărit să utilizeze punctele procentuale şi nu punctele de bază, părţile au indicat expres astfel; este cazul liniuţei întâi de la punctul 9, în care dobânda penalizatoare a fost definită ca fiind de "2 puncte procentuale peste dobânda curentă, calculat pe număr de zile de întârziere".

În aceste condiţii, oficiul interpretativ asumat de curtea de apel apare nesusţinut de dispoziţiile de drept material.

Lipsită de temei legal este şi reţinerea, prin decizia atacată, a incidenţei unei erori materiale, ca şi învestirea ei subsecventă cu efect modificator în privinţa preţului contractului de credit.

O eventuală eroare materială, pe care instanţa ar fi putut-o îndrepta cu ocazia soluţionării cererii reclamantului, nu putea privi preţul contractului, clauză esenţială şi, deci, o chestiune de fond, ci eventuale erori involuntare care puteau privi, bunăoară, numele sau calitatea părţilor ori calcule matematice.

Dar mai mult, chiar în ipoteza în care în contract s-ar fi probat o eroare în privinţa dobânzii, culpa în stabilirea acestui element determinant revenea băncii pârâte, iar aceasta nu îl putea invoca împotriva reclamantului, consumator.

Apărările expuse de pârâtă prin întâmpinarea formulată în recurs nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie decât cea expusă anterior.

Oferta de creditare precedă încheierea contractului de credit, iar o dată încheiat contractul, ea nu mai angajează părţile şi nu poate fi utilizată contra înscrisului învestit cu putere de lege de art. 969 din C. civ. de la 1864.

Concluziile raportului de expertiză confirmă aplicarea greşită a contractului de credit de intimata-pârâtă, fără să aibă aptitudinea de a atesta acordul părţilor pentru modificarea lui.

Nerelevant pentru determinarea dobânzii curente aplicabile ulterior primului an de creditare este şi graficul de rambursare de care s-a prevalat pârâta, care, cu privire la perioada în litigiu, cuprinde numai o dobândă orientativă, deci nu obligatorie.

În fine, nu pot fi examinate în actualul cadru procesual chestiunile care antamează caracterul lezionar pe care contractul de credit l-ar dobândi faţă de bancă, consecutiv modificării dobânzii.

Conchizând, Înalta Curte reţine că, atât timp cât contractul de credit nr. x/20.12.2007 - din care derivă disputa litigioasă -, nu reflectă o ambiguitate cu privire la rata dobânzii curente, art. 969 din C. civ. de la 1864 se opunea demersului interpretativ condus de instanţa de apel, obligând-o, în schimb, să dea eficienţă conţinutului inechivoc al actului juridic convenit de părţi.

Legal încheiat, actul juridic civil are forţă obligatorie pentru părţile acestuia, şi se opune organului de jurisdicţie învestit cu soluţionarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act, a cărui executare este obligat să o asigure. Judecătorului nu îi este permisă interpretarea clauzelor clare şi precise, care poate conduce, astfel cum s-a întâmplat în cauză, la a impune părţilor, pe cale pretoriană, o dezlegare contrară intenţiei lor comune.

Pentru considerentele expuse anterior, constatând că în mod greşit instanţa de apel a analizat temeinicia capătului al doilea de cerere prin raportare la o altă dobândă decât cea prevăzută în contractul părţilor, Înalta Curte va casa în parte decizia recurată, iar capătul de cerere privind constatarea nerespectării clauzei de la pct. 7 din contractul de credit nr. x/20.12.2007, dar şi capetele de cerere accesorii acestuia, vor fi trimise, spre o nouă judecată instanţei de apel, urmând ca în rejudecare, instanţa să aibă în vedere dobânda astfel cum a fost convenită de părţi prin prevederile contractul de credit.

Epuizând criticile expuse prin recursul principal, instanţa supremă va păşi la analiza recursului incident promovat de pârâtă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând următoarele:

Un prim motiv de recurs reproşează ambelor instanţe de fond calificarea reclamantului drept consumator şi reţinerea lipsei negocierii contractului de credit.

Instanţa de apel a respins susţinerile pârâtei, conchizând, pe baza unui raţionament amplu - în care circumstanţelor factuale li s-au aplicat art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi jurisprudenţa C.J.U.E. -, că, deşi calitatea de persoană fizică nu este suficientă pentru încadrarea în categoria de consumator, în cauză nu s-a făcut dovada că imobilele au fost achiziţionate în scop profesional de reclamant, căruia nu i se poate nega protecţia acordată consumatorilor, nici din cauza pregătirii profesionale, nici din cauza contractării anterioare a unui credit.

Tot astfel, a statuat că pârâta nu a răsturnat prezumţia relativă - operantă potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, care transpune art. 3 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE -, de lipsă a negocierii clauzelor contractuale.

Pârâta reia în calea extraordinară de atac argumentele deja prezentate curţii de apel, fără a opune obiecţii de nelegalitate considerentelor instanţei de control judiciar devolutiv, anterior rezumate; în aceste condiţii, critica nu va fi examinată, faţă de nesocotirea exigenţelor de motivare a recursului, reglementate de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă impută instanţei de apel că, apreciind comisionul de întocmire dosar ca fiind o prestaţie neesenţială, a refuzat aplicarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, Directivei 2008/48/CEE şi jurisprudenţei C.J.U.E. - hotărârea pronunţată în cauza Kásler şi Káslerné Rábai, C-26/13, ECLI:EU:C:2014:282.

Distinct de faptul că această critică vizează evaluări în fapt ale instanţei de prim control judiciar, care nu pot fi reexaminate în recurs, Înalta Curte observă că la data încheierii contractului de credit, 20.12.2007, art. 4 al Legii nr. 193/2000 nu cuprindea această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a clauzelor contractuale negociate, introdusă doar prin Legea nr. 363/2007, intrată în vigoare de la 31.12.2007.

Un alt motiv de recurs evocă nelegalitatea dispoziţiilor de admitere a apelului reclamantului şi a cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor de la punctul 9 liniuţa a doua din condiţiile particulare la contractul de credit nr. x/20.12.2017.

Curtea de apel a statuat, pornind de la premisa lipsei negocierii contractului, că cele două comisioane au caracter abuziv, atât pentru că încălcă cerinţa bunei-credinţe, cât şi pentru că produc un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului; a observat că ele dublează alte costuri percepute de recurenta-pârâtă, dar şi că părţile nu au convenit în contract comisionul de gestiune-risc.

Aceste dezlegări reflectă o corectă aplicare a legii.

Înalta Curte înlătură critica pârâtei, care nu vizează încălcarea Legii nr. 193/2000, ci este direcţionată împotriva concluziilor expertului judiciar şi a modului în care instanţa de apel a interpretat probele, aspecte care privesc temeinicia hotărârii şi nu pot face obiectul recursului.

O ultimă critică a recurentei-pârâte vizează dispoziţia de restituire a sumelor constatate ca fiind abuzive şi expune două argumente; pe de o parte, susţine că efectul constatării caracterului abuziv al clauzelor se produce numai pentru viitor şi nu afectează prestaţiile deja efectuate, iar pe de altă parte vizează momentul de la care se datorează dobânda legală.

Critica este nefondată.

Într-un prim considerent, Înalta Curte reţine că o clauză contractuală declarată abuzivă este considerată a nu fi existat niciodată şi, deci, nu poate avea niciun efect faţă de consumator; consecutiv, restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar fi aflat consumatorul în lipsa clauzei respective, implică un efect restitutoriu care decurge şi din principiile efectelor nulităţii - retroactivitatea şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Aceste statuări relevă şi caracterul nefondat al celei de a doua perspective a criticii, referitoare la dispoziţia de plată a dobânzii legale pentru sumele încasate cu titlul de comision de gestiune-cartotecă şi comision de gestiune-risc.

Consecutiv constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, sumele încasate în temeiul lor apar ca nefiind datorate, atrăgând incidenţa art. 994 şi 1.092 din C. civ. de la 1864, iar în acord cu instanţa de control judiciar, Înalta Curte impune părţilor concluzia că dobândă legală aferentă acestor sume este datorată de la data achitării lor de către reclamant şi până la restituire, din moment ce - fiind accipiens de rea-credinţă - banca este obligată la a restitui atât capitalul, cât şi interesele sau fructele din ziua plăţii.

De aceea, pentru toate considerentele prezentate în această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 - 497 C. proc. civ. va admite recursul principal declarat de reclamant şi va casa în parte decizia instanţei de apel, trimiţând cauza aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a capătului de cerere privind constatarea nerespectării clauzei de la pct. 7 din contractul de credit nr. x/20.12.2007 şi a capetelor de cerere accesorii acestuia şi va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1336/A/07.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza instanţei de apel spre o nouă judecată a capătului de cerere privind constatarea nerespectării clauzei de la pct. 7 din contractul de credit nr. x/20.12.2007 şi a capetelor de cerere accesorii acestuia.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 septembrie 2023.