Contractual debt claim time-barred on 4 June 2018; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secţia Civilă, la 11 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B., a chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 983.452,56 RON reprezentând sume datorate în baza relaţiilor contractuale dintre părţi.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1516, art. 1530 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 739/2020 din 22 iulie 2020, Tribunalul Vaslui, secţia Civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 739/2020 din 22.07.2020, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum aceasta a fost formulată.

Pârâta-intimată C. S.A. a formulat întâmpinare şi apel incident solicitând respingerea apelului formulat de reclamantă cu consecinţa menţinerii sentinţei civile nr. 739/22.07.2020 a Tribunalului Vaslui ca legală şi temeinică, precum şi admiterea apelului incident sub aspectul prescripţiei extinctive şi obligarea apelantei-reclamante la suportarea integrală a cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 36/2021 din 29 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B., şi a admis apelul incident formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 739/22.07.2020 pronunţate de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 835.512,63 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare în cuantum de 147.927,92 RON, actualizată cu rata inflaţiei până la data plăţii efective.

Prin Decizia nr. 2463 din 17 noiembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei civile nr. 36/2021 din 29 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

După casare, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă, sub nr. x/2019*.

Prin Decizia nr. 49/2023 din 01 februarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă şi a admis apelul incident formulat de apelanta-pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 739/22.07.2020 pronunţate de Tribunalul Vaslui, secţia Civilă, pe care a schimbat-o, în sensul că:

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta C. S.A.

A respins, ca fiind prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtei la plata sumei de 835.512,63 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare în cuantum de 147.927,92 RON calculată conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, actualizată până la data plăţii efective în funcţie de rata inflaţiei.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că înţelege să invoce motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., apreciind, pe de o parte, că decizia recurată nu este motivată întrucât, deşi aceasta a invocat o serie de aspecte în susţinerea respingerii celor afirmate de pârâtă, instanţa nu le-a analizat, iar pe de altă parte, cele reţinute de instanţa de apel în considerente sunt nefondate raportat la materialul probator existent la dosarul cauzei, reprezentând o interpretare proprie a acestora, neconformă cu realitatea şi normele legale.

Detaliind, recurenta-reclamantă a învederat că este greşită interpretarea dată de instanţa de apel materialului probator existent la dosarul cauzei, în sensul că din partea pârâtei, confirmarea de sold din 24 mai 2017 nu este dată de contabilul-şef al acesteia.

În aceste condiţii, a susţinut că, în lipsa unei dovezi contrare, semnătura de pe confirmarea de sold este prezumată că aparţine persoanei însărcinate cu reprezentarea societăţii în această chestiune.

A afirmat că prezumţia de legalitate a confirmării de sold este dublată şi de modalitatea consacrată între societăţi prin care s-au confirmat şi în trecut soldurile debitoarei pârâte, achitate de altfel de către aceasta, prin semnarea de către aceeaşi persoană care a semnat şi confirmarea de sold în discuţie.

Pe de altă parte, a învederat că, în temeiul art. 249 C. proc. civ., susţinerea contrară din partea debitoarei pârâte în sensul că documentul nu a fost semnat de persoana îndrituită din cadrul societăţii, trebuia să fie probată de aceasta, sarcina probei fiind, aşadar, răsturnată, de vreme ce afirmaţia aparţinea debitoarei pârâte (în sensul că semnătura nu ar aparţine reprezentantului său legal, dar aparţine totuşi unei persoane din cadrul societăţii pârâte).

A mai invocat recurenta-reclamantă şi nerespectarea dispoziţiilor art. 302 C. proc. civ. de către instanţa de apel care, în virtutea rolului activ, ar fi trebuit fie să cheme reprezentantul legal al pârâtei să semneze în faţa instanţei, fie să efectueze o expertiză grafoscopică.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că deşi a invocat aspecte esenţiale care vizau însăşi contestarea confirmării de sold de care depindea analiza excepţiei invocate de debitoarea pârâtă, instanţa de apel nu s-a aplecat asupra acestora.

În acest context, recurenta-reclamantă a înţeles să reitereze apărările invocate în faţa instanţei de apel constând în ipoteza semnării confirmării de sold din 24 mai 2017 de către un reprezentant al C. S.A. care nu avea calitatea de administrator statutar, respectiv teoria "mandatului aparent".

Astfel, cu privire la confirmarea de sold din 24 mai 2017, a arătat că aceasta reprezintă un înscris sub semnătură privată, un act juridic care aparţine C. S.A., fiind semnat şi ştampilat de un reprezentat al acesteia, cu privire la care s-a creat aparenţa de drept că are abilitarea legală şi/sau statutară în acest sens.

A subliniat faptul că, fără a se putea indica numele şi funcţia deţinută în cadrul C. S.A. de persoana semnatară a confirmării de sold din 24 mai 2017, pe de o parte, aceeaşi semnătură se regăseşte şi pe confirmarea de sold din 2 iunie 2016, iar pe de altă parte, ambele înscrisuri sunt ştampilate, aceste două elemente fiind de natură a crea aparenţa că persoana semnatară a acelor acte juridice şi care a aplicat şi ştampila societăţi avea calitatea de reprezentat convenţional al persoanei juridice.

A punctat că, în acest caz, terţul A. S.A., de bună-credinţă fiind, a avut reprezentarea faptului că mandatarul care a semnat confirmările de sold avea puterea de reprezentare, iar potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (2) C. civ., buna-credinţă este prezumată până la proba contrară, care în speţă trebuia făcută de C. S.A.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că, sub aspectul analizat în prezenta cauză, C. civ. român validează credinţa persoanelor ce au tras concluzii legitime din observarea unei situaţii de fapt aparente, realitate consacrată în doctrină şi jurisprudenţă sub denumirea de "mandat aparent".

În opinia acesteia, mandatul aparent produce efecte ca şi cum mandatarul aparent ar fi avut puteri de reprezentare, important fiind ca această credinţă a terţului în aparenţa juridică să fi fost cauzată de comportamentul mandantului, condiţie ce era îndeplinită în cauză.

Tot cu privire la aparenţa de reprezentare, evocând prevederile art. 10 şi art. 293 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat obligarea pârâtei să depună la dosarul cauzei, pentru perioada 2014-2018, confirmările de sold emise şi trimise creditorilor de pârâta-debitoare C. S.A. în cadrul procedurii de inventariere a patrimoniului acesteia, fişele analitice, balanţele analitice şi sintetice, bilanţurile şi notele explicative aferente acestora, fişa contului A. S.A., pentru a se putea observa semnăturile existente pe aceste documente şi faptul că aceasta era de altfel şi practica societăţii debitoare în relaţiile cu terţii contractanţi.

În altă ordine de idei, a susţinut autoarea recursului că instanţa de apel nu a stăruit în aflarea adevărului şi nici nu a sancţionat pasivitatea pârâtei C. S.A., continuând a da câştig de cauză susţinerilor neprobate ale acesteia.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 483 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., precum şi toate celelalte texte de lege invocate în cuprinsul recursului.

Intimata-pârâtă C. S.A. nu a uzat de dreptul de a formula întâmpinare.

Analizând recursul promovat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B., prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipotezele avute în vedere de recurenta-reclamantă în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

Astfel, se invocă faptul că deşi a supus atenţiei instanţei de rejudecare aspecte esenţiale ce vizau însăşi contestarea confirmării de sold din 24 mai 2017, de care depindea analizarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă, instanţa nu a procedat la analizarea acestora.

Instanţa supremă subliniază că intră în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contragere excesivă a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din analiza hotărârii recurate, se constată că decizia instanţei de apel este motivată, prezentând atât structura tipică actului de procedură examinat iar, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., arată probele verificate, modalitatea interpretării lor şi conturează concluziile instanţei devolutive de atac.

Astfel, instanţa de apel, în rejudecare, reţinând că este învestită cu soluţionarea apelului principal formulat de reclamantă, ce privea fondul cauzei, respectiv cu apelul incident formulat de pârâtă, ce privea modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive, cu aplicarea dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ., a procedat la analizarea cu prioritate a apelului incident.

În acest sens, instanţa de rejudecare, raportat la prevederile art. 2500 alin. (1), art. 2501 alin. (1), art. 2503 alin. (1), art. 2517 şi art. 2523 C. civ., a reţinut că, în cauză, ultima plată a fost efectuată la 04 iunie 2015, astfel că dreptul la acţiune s-a prescris 3 ani mai târziu, respectiv la 04 iunie 2018 şi, cum cererea de chemare în judecată a fost formulată la 11 martie 2019, a considerat întemeiată excepţia prescripţiei extinctive.

De asemenea, instanţa de apel a argumentat de ce nu a putut fi reţinută apărarea reclamantei privind întreruperea cursului prescripţiei prin recunoaşterea ce ar rezulta din confirmarea de sold din 24 mai 2017 arătând că pentru a întrerupe cursul prescripţiei, recunoaşterea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, printre care şi aceea de a proveni de la persoana abilitată să exprime voinţa societăţii şi nu de la alte persoane, precum un prepus al acesteia.

Ulterior, în baza analizei probatoriului administrat, aspect ce nu poate fi supus controlului în prezenta cale de atac, Curtea de Apel a reţinut că, într-adevăr, confirmarea de sold este semnată de contabilul-şef al pârâtei şi nu de administratorul statutar, înlăturând, totodată, ca nefondate, susţinerile reclamantei în sensul că nu ar putea fi identificată persoana care a redactat şi completat această situaţie, precum şi faptul că nu ar fi fost contestată de pârâtă ca neaparţinându-i.

În acelaşi timp, instanţa de apel a arătat argumentele pentru care nu a reţinut apărarea reclamantei în sensul că pârâta ar fi fost decăzută din dreptul de a mai contesta semnătura de pe confirmarea de sold, reţinând, pe de o parte, că atât decăderea din dreptul de a contesta înscrisul şi existenţa mandatului aparent nu au fost invocate de reclamantă prin întâmpinarea la apelul incident, ci prin concluziile scrise depuse în termenul de pronunţare, contrar dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., iar pe de altă parte, că aceasta nu a contestat-o în sensul dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., ci a precizat că semnatura aparţine tocmai persoanei menţionate în înscris, contabilului-şef, şi a făcut apărări cu privire la valoarea juridică, efectele şi valoarea probatorie a înscrisului.

În continuare, respectând îndrumările date prin decizia de casare, instanţa de rejudecare a procedat la a analiza existenţa mandatui aparent şi a apreciat că această teorie nu poate fi reţinută în cauză, de vreme ce reclamanta, profesionist, avea cunoştinţă de faptul că plăţile între societăţile comerciale erau efectuate în baza dispoziţiilor persoanelor abilitate în acest sens şi nu în temeiul unor confirmări de sold ce reprezentau simple transcrieri a unor evidenţe contabile, eliberarea unui bon de confirmare a soldului, neputând fi asimilată unei recunoaşteri a datoriei ce ar avea drept efect întreruperea prescripţiei.

De asemenea, instanţa de rejudecare a solicitat pârâtei relaţii privind uzanţele existente între cele două societăţi în litigiu, în sensul dacă plăţile între acestea se efectuau pe baza unor confirmări de sold purtând ştampila societăţii şi doar semnătura contabilului-şef, reţinând că nici pârâta nu a comunicat relaţiile solicitate şi nici reclamanta nu a făcut dovada că, potrivit uzenţelor dintre părţi, bonurile de confirmare de sold ar fi avut valoare de recunoaştere a datoriei.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că instanţa de apel, în rejudecare, a procedat la o analiză efectivă şi concretă a tuturor susţinerilor, respectiv a apărărilor formulate pe parcursul procesului şi a înlăturat, argumentat, criticile aduse de către reclamantă în susţinerea apelului său.

Aşa fiind, teza lipsei motivării nu subzistă, motivarea instanţei de apel explicând de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat în justificarea soluţiei pronunţate.

Înalta Curte mai subliniază că motivarea clară şi accesibilă a instanţei de apel răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în Cauza Ruiz Torija contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în Cauza Albina contra României).

Prin urmare, cu privire la criticile recurentei-reclamante privind lipsa motivării, se reţine faptul că acestea nu susţin nemotivarea, ci vizează exclusiv modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, astfel că dezlegarea dată de Curtea de Apel prin hotărârea recurată este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă, invocând greşita aplicare a prevederilor art. 249 C. proc. civ., a susţinut inversarea sarcinii probei, respectiv a prevederilor art. 302 C. proc. civ., a învederat omisiunea instanţei de a ordona probe noi, în virtutea rolului activ, în sensul că ar fi trebuit să-i solicite reprezentantului legal al pârâtei să semneze în faţa instanţei, sau să dispună efectuarea unei expertize grafoscopice.

Deşi pentru analiza acestor critici a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă constată că, fiind în discuţie aplicarea greşită a unor norme procedurale, sediul materiei este în realitate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., analiza criticilor urmând a fi făcută din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, de vreme ce cazul de casare prev. de art. 488 pct. (8) C. proc. civ. are în vedere exclusiv nesocotirea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (substanţial), aşa cum sunt cele din C. civ. sau celelalte acte normative care reglementează în substanţa lor raporturi juridice dintre destinatarii normelor de drept.

Din perspectiva criticilor formulate şi a prevederilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază legalitatea deciziei instanţei, argumentele invocate de către recurentă şi subsumate acestui caz de casare neputând fi primite ca fondate.

Astfel, deşi autoarea recursului susţine că instanţa devolutivă de atac a răsturnat sarcina probei, Înalta Curte reţine contrariul, întrucât instanţa de apel, prin confruntarea semnăturii de pe confirmarea de sold cu cea aplicată pe cererea de apel incident, a procedat la analizarea situaţiei de fapt în concordanţă cu susţinerile ambelor părţi litigante.

Astfel, în urma probatoriului administrat, a concluzionat că menţionata confirmare de sold nu a fost asumată de persoana care avea dreptul de a reprezenta societatea debitoare, înscrisul neputând avea semnificaţia unui act de recunoaştere a creanţei, înlăturând, totodată, apărările reclamantei privind întreruperea cursului prescripţiei prin recunoaşterea întemeiată pe confirmarea de sold în discuţie.

Reţine instanţa supremă că potrivit dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit convingerii instanţei învestite cu o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs, învestită fiind cu o cale extraordinară de atac şi limitată, în demersul său, la aspecte de legalitate, neputând cenzura modul în care judecătorii din apel au evaluat poziţia procesuală a pârâtului.

De altfel, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să aplice principiul consacrat de art. 249 C. proc. civ., potrivit căruia, de vreme ce reclamantul afirmă mai întâi o pretenţie în justiţie, sarcina probei revine în primul rând, acestuia (actor incumbit probatio). Altfel spus, recurenta-reclamantă era îndatorată să facă dovada existenţei raportului juridic invocat şi să solicite administrarea tuturor probelor pe care le considera utile soluţionării cauzei, în timp ce pârâtul era obligat să probeze faptele ulterioare de natură să modifice sau să stingă raportul juridic respectiv.

În consecinţă, nu se poate reţine o nelegalitate a deciziei de apel, instanţa devolutivă de atac aplicând în mod corect dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. cu privire la sarcina probei.

În ceea ce privesc criticile privind nerespectarea procedurii verificării de scripte prevăzute de art. 302 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în realitate, recurenta-reclamantă impută instanţei de apel faptul că nu a ordonat probe din oficiu or, prerogativele instanţei în materie sunt subsidiare faţă de obligaţiile părţilor de a-şi proba pretenţiile şi apărările, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (1) şi art. 254 alin. (1) C. proc. civ., iar nedispunerea din oficiu a unei probe care nu a fost propusă şi administrată de părţi în condiţiile legii nu poate fi invocată ca motiv de nelegalitate în recurs, potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (6) C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reaminteşte că procesul civil este un proces al intereselor private şi de aceea rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiul disponibilităţii şi principiul contradictorialităţii. Aceasta înseamnă că rolul activ al instanţei, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia, instanţa neavând obligaţia de a ordona anumite dovezi câtă vreme părţile aveau mijloacele procesuale pentru a determina administrarea probelor pe care le apreciau necesare în vederea apărării propriilor interese.

Totodată, se impune a se preciza că norma de procedură prevăzută de art. 302 C. proc. civ. nu este incidentă în cauză, întrucât pârâta nu a contestat semnătura de pe înscrisul în discuţie, în sensul reglementat de art. 301 C. proc. civ., ci, dimpotrivă, a susţinut că aceasta aparţine persoanei menţionate în înscris, contabilului-şef, nedeclarându-l ca fiind fals.

Cum verificarea înscrisului conform procedurii prevăzute de art. 301-303 C. proc. civ. poate fi făcută de instanţă prin simpla comparare a scrierii şi semnăturii de pe înscrisul contestat cu scrierea şi semnătura din alte înscrisuri necontestate, iar instanţa de apel, în rejudecare, a procedat întocmai, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută nicio nelegalitate de ordin procedural din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 302 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că aspectele de neregularitate procedurală invocate de către recurentă nu sunt prevăzute de lege sub sancţiunea expresă a nulităţii, pentru a fi prezumată vreo vătămare părţii interesate din proces şi nici interesul ocrotit de legiuitor nu este unul de ordine publică, astfel că devin incidente dispoziţiile art. 178 alin. (3) lit. b) şi alin. (5) din C. proc. civ. conform cărora neregularităţile săvârşite în cursul judecăţii, trebuie invocate la termenul la care s-a săvârşit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor şi înainte de a pune concluzii pe fond, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai invoca nulitatea relativă a actului. Or, aşa cum se constată, recurenta nu a invocat în faţa instanţei de apel aspectele relevate în cererea de recurs privitoare la răsturnarea sarcinii probei, nu a solicitat nici verificarea de scripte şi nici încuviinţarea unei expertize grafice a scrisului, astfel că nu mai poate reitera aceste aspecte în recurs atât din perspectiva dispoziţiilor mai sus-menţionate cât şi prin raportare la exigenţele art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse.

În ceea ce privesc criticile de nelegalitate cu referire la existenţa teoriei mandatului aparent, constată instanţa că acestea se fundamentează pe o situaţie de fapt diferită de cea reţinută de instanţa de rejudecare, ceea ce se urmăreşte în realitate, fiind reevaluarea de către instanţa de recurs a materialului probator şi reanalizarea situaţiei de fapt însă, în calea extraordinară de atac a recursului, nu are loc o devoluare a fondului cauzei, obiect al judecăţii fiind limitat exclusiv la verificarea legalităţii hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept.

Pentru aceste considerente, instanţa supremă reţine că instanţa învestită cu soluţionarea apelului, în rejudecare, urmând indicaţiile oferite prin decizia de casare, în mod corect a dispus respingerea apelului principal formulat de reclamantă şi admiterea apelului incident promovat de pârâtă, cu consecinţa schimbării sentinţei civile apelate, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerii, ca fiind prescrisă, a acţiunii reclamantei.

Constatând, aşadar, că nu sunt incidente niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei nr. 49/2023 din 1 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei nr. 49/2023 din 1 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.