Abusiveness of variable interest margin, loan origination fees, and income seizure clauses in consumer credit contracts

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, secţia Civilă, la 16 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pârâta D. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată la art. 6.3 în contractul de credit pentru nevoi personale cu garanţie imobiliară - refinanţare nr. x/07.03.2008 şi eliminarea acesteia;

- stabilizarea cursului de schimb CHF pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanţi la cursul CHF valabil la data încheierii contractului (2.338,3 RON), începând cu data scadenţei primei rate şi până la finalizarea raporturilor contractuale, precum şi restituirea sumelor achitate de reclamanţi cu acest titlu;

- obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare pentru convenţia de credit, cu respectarea ratelor stabilite iniţial la cursul valutar avut în vedere în momentul accesării împrumutului;

- constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzută la art. 1.3 lit. c) din contract, privind obligaţia reclamanţilor de a achita un comision de conversie de 3,0% (minim 100 EUR sau echivalentul în RON, CHF) aplicat la soldul creditului, în cazul în care solicită modificarea valutei sau altor condiţii ale creditului, iar banca acceptă acest lucru;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 1.3 lit. b) din contractul de credit, privind impunerea unui comision de rambursare anticipată şi la posibilitatea unilaterală a băncii de a modifica acest comision şi a clauzei prevăzute la art. 5.5 privind dobânda penalizatoare;

- constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 1.3 lit. a) din contractul de credit, privind impunerea unui comision de acordare (2.886 CHF = 6.748,33 RON) şi, în consecinţă, înlăturarea clauzei şi restituirea sumelor achitate cu acest titlu;

- constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzute la art. 4.4 privind posibilitatea băncii de a încheia poliţe de asigurare pe cheltuiala reclamanţilor;

- constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzute la art. 9.12 privind posibilitatea băncii de a încasa toate veniturile prezente şi/sau viitoare, până la concurenţa sumelor datorate;

- constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzute la art. 5.1 din contractul de credit, referitoare la posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda şi marja dobânzii, precum şi a clauzei prevăzute la art. 1.2 privind marja variabilă a băncii;

- constatarea ca abuzivă a clauzei prevăzute la art. 5.2 şi 6.2. din contract, prin care, după primele 6 luni de contract, pentru o perioadă de 3 ani, banca va calcula şi va percepe lunar doar dobânda;

- obligarea pârâtei la recalcularea nivelului dobânzii percepute în temeiul contractului de credit, astfel: în principal, marja băncii fixă în valoare de 4.3% + valoarea indicelui de referinţă LIBOR 3M, acest calcul aplicându-se până la stingerea creditului, în subsidiar, revenirea la dobânda iniţială prevăzută în contract, precum şi restituirea sumelor percepute în plus, cu titlu de dobândă;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1175, art. 1341, art. 1202, art. 14 din Noul C. civ., O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva Consiliului 93/13/CEE/1993.

Prin sentinţa civilă nr. 2743/2018 din 16 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Judecătoria Cluj-Napoca, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Cluj-Napoca, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 2348/2021 din 02 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. în contradictoriu cu pârâta D. şi, în consecinţă:

- a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit nr. x/07.03.2008: art. 1.3 lit. a) privind comisionul de acordare, art. 1.3 lit. c) privind comisionul de conversie, art. 5.1 privind posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral dobânda şi marja dobânzii şi art. 9.12 privind posibilitatea băncii de a încasa toate veniturile prezente şi/sau viitoare, până la concurenţa sumelor datorate;

- a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul că, a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 2.886 CHF încasată cu titlu de comision de acordare, precum şi sumele încasate cu titlu de dobândă contractuală peste dobânda de 4,3 % + LIBOR la 3 luni;

- a admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor cu privire la cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei art. 1.3 lit. b) privind comisionul de rambursare anticipată din contractul de credit nr. x/07.03.2008 şi a respins această cerere ca lipsită de interes;

- a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii A., B. şi C. cât şi pârâta D..

Prin decizia civilă nr. 312/2022 din 24 mai 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 2348 pronunţate la 02.12.2021 în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

- a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.2 privind marja variabilă a dobânzii din contractul de credit nr. x/07.03.2008;

- a păstrat restul dispoziţiilor deciziei atacate;

- a respins apelul declarat de D. S.A. împotriva aceleiaşi decizii;

- a respins cererea intimaţilor A., B. şi C. privind obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta D. S.A. a formulat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate cu consecinţa admiterii apelului formulat de aceasta şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată şi respingerii în integralitate a apelului formulat de intimaţii-reclamanţi, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Prin memoriul de recurs a susţinut că decizia recurată este nelegală, întrucât este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, respectiv a prevederilor Legii nr. 193/2000, a O.U.G. nr. 21/1992, precum şi a O.U.G nr. 50/2010, clauzele contractuale analizate neavând caracterul abuziv în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Detaliind, sub un prim aspect, cu privire la prevederile cuprinse în art. 1.2 şi art. 5.1 din contractul de credit, referitoare la împrejurarea că dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia marjei, conform deciziei băncii, faţă de considerentele instanţei de apel, a precizat recurenta că raportul contractual dintre părţi s-a născut la 07.03.2008, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, actul adiţional fiind încheiat în vederea implementării dispoziţiilor ordonanţei, în conformitate cu prevederile art. 95 din aceasta.

A punctat recurenta că modificarea contractuală privind fixarea marjei băncii a reprezentat o obligaţie în sarcina sa, stabilizarea marjei rezultând inclusiv din înscrisurile existente la dosarul cauzei, din graficul de evoluţie a dobânzii reieşind că marja percepută de bancă ulterior intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 nu a fost modificată, fiind în procent fix, de 6,3 pp.

În raport de înscrisurile depuse în probaţiune, pe de o parte, a susţinut că anterior alinierii contractului de credit la prevederile O.U.G. nr. 50/2010 dobânda era variabilă prin raportare la un element obiectiv, care excede controlului său, anume variaţia indicelui de referinţă cu cel puţin 0,25 ppa, iar pe de altă parte, că dobânda datorată de intimaţi s-a diminuat de la momentul achitării primei rate, până în prezent.

Aşa fiind, începând cu anul 2010 posibilitatea băncii de a modifica unilateral marja a fost eliminată din cuprinsul contractului de credit, dobânda fiind compusă din marja fixă a băncii + valoarea LIBOR 3 luni.

A subliniat că, pe lângă obligaţia de a asigura conformitatea contractului de credit cu prevederile legale ale O.U.G. nr. 50/2010, a îndeplinit şi obligaţia de informare pentru a face cunoscute aceste modificări clienţilor băncii.

În opinia recurentei, la aprecierea caracterului abuziv al dispoziţiilor contractuale, instanţa de apel, potrivit principiului tempus regit actum, trebuia să aibă în vedere respectarea de către aceasta a prevederilor legale în vigoare la momentul încheierii contractului de credit, Legea nr. 193/2000 şi O.U.G. nr. 21/1992.

În ce priveşte clauzele prevăzute la art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 din contractul de credit, a precizat că pe întreaga perioadă a derulării contractului de credit nu a intervenit niciodată o modificare a marjei din componenţa dobânzii, unilaterală şi pur discreţionară din partea băncii. De asemenea, a punctat că posibilitatea de modificare a marjei a fost prevăzută în mod expres în cuprinsul convenţiei, în termeni clari şi uşor inteligibili.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, a subliniat că art. 5.1 din contractul de credit nu permitea băncii să modifice rata dobânzii în mod arbitrar şi discreţionar, ci doar în măsura în care indicele de referinţă LIBOR 3M cunoaştea o variaţie de cel puţin 0,25 ppa, conform înţelegerii contractuale.

În pofida faptului că marja de apreciere a băncii a fost majorată cu 2 ppa, (majorare care ar fi permisă din punct de vedere legal şi convenţional), a precizat că după această majorare, dobânda percepută a fost mai mică decât cea de la data contractării creditului, evoluţia acesteia fiind descrescătoare pe parcursul relaţiei contractuale. Prin urmare, nu ar exista un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

În continuare, recurenta a prezentat argumente cu privire la faptul că dispoziţiile contractuale în discuţie respectă prevederile legale în vigoare la momentul semnării contractului de credit.

Astfel, a arătat că stabilirea de dobânzi variabile era permisă de O.U.G. nr. 21/1992, în măsura în care modificarea acesteia era realizată în funcţie de indicii de referinţă ai pieţei, independent de voinţa băncii.

După evocarea dispoziţiilor art. 93 lit. g) pct. 1, 2 şi 3 din O.U.G. nr. 21/1992, a conchis că art. 5.1 din contractul de credit nu are caracter abuziv, întrucât respectă prevederile legale în materie la momentul semnării convenţiei de credit.

În plus, a susţinut că o dovadă concludentă a faptului că art. 5.1 din contractul de credit nu a fost impus intimaţilor, nefiind o clauză standard, preformulată, inclusă în toate convenţiile de credit încheiate de aceasta, ar fi aceea că, în alte contracte de credit de acest tip, încheiate în aceeaşi perioadă dar cu alte persoane, posibilitatea modificării marjei se raporta la variaţia indicelui de referinţă cu mai mult de 0,25 ppa, în speţă, cu 10 ppa.

În opinia recurentei, aceste clauze nu sunt abuzive nici prin raportare la dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 şi la dispoziţiile art. 1 lit. j) din Anexa Directivei nr. 93/13/CEE, nici prin raportare la art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, deoarece sunt exprimate în termeni clari şi inteligibili, se raportează la elemente clare, precis determinate în contract, prevăd un criteriu obiectiv de care banca trebuie să ţină cont la modificarea marjei (variaţia indicelui de referinţă LIBOR la 3 luni), prevăd posibilitatea clară de retragere a consumatorului din contractul de credit în situaţia în care nu este de acord cu modificarea marjei şi notificarea consumatorului cu privire la majorare (art. 5.4 alin. (1) ultim).

Printr-o altă critică, referitor la clauza contractuală cuprinsă în art. 1.3 lit. a), privind comisionul de acordare, recurenta a învederat că instanţa de apel în mod eronat şi cu nesocotirea prevederilor legale a constatat că este abuzivă.

În acest sens, a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la neîndeplinirea, în cauză, a condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, invocate de aceasta în memoriul de apel, astfel că ar fi reţinut în mod nelegal că această clauză nu face parte din obiectul principal al contractului şi că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În argumentare, recurenta a evocat dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, precizând că, o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv, din perspectiva Legii nr. 193/2000 şi implicit al Directivei, dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată.

A susţinut că, raportat la decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-621/17 şi la dispoziţiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, costul total al creditului este format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit".

A concluzionat în sensul în care, comisionul de acordare reprezintă un element care formează costul total al creditului, iar clauza care îl reglementează este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, fiind evident faptul ca natura serviciilor furnizate consumatorului reiese cu certitudine din cuprinsul contractului încheiat.

Raportat la aceste aspecte a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere jurisprudenţa actuală a C.J.U.E. şi să aplice prevederile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000, interpretate prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi a considerentelor expuse în cauza C-621/17, şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv clauzele care se referă la componentele costului total al creditului.

Dintr-un alt punct de vedere, a susţinut că nu este abuzivă clauza privind comisionul de acordare întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest context, în esenţă, a învederat că între data solicitării facilităţii şi acordarea efectivă a creditului, intimaţii au avut la dispoziţie o perioadă de timp suficientă în care puteau să solicite negocierea clauzelor contractuale, însă aceştia nu au formulat o astfel de cerere, acceptând clauzele contractuale prin semnarea contractului.

În ce priveşte dezechilibrul contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, a apreciat că acesta trebuie să fie in rem şi presupune lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante.

Totodată, a precizat că acest comision a fost clar prevăzut în contract, el fiind stabilit în cotă procentuală calculată la suma împrumutată. Prin urmare, primind şi graficul de rambursare, a apreciat că nu există niciun dubiu asupra faptului că intimaţii au cunoscut, de la bun început, la ce se obligă şi care va fi costul acestui comision pe care trebuie să îl plătească.

A punctat recurenta că acest comision, împreună cu dobânda contractuală, face parte din preţul contractului, faptul că la momentul încheierii convenţiei de credit nu exista nicio dispoziţie legală prin care să fie limitat numărul comisioanelor pe care banca le poate percepe clienţilor săi, comisionul de acordare fiind prevăzut în mod legal în contract şi perceput, de altfel, şi de către alte bănci.

A mai arată că, la momentul încheierii contractului, nu exista nicio dispoziţie legală care să-i impună obligaţia de a explica clienţilor raţiunile perceperii acestui tip de comision, respectiv acoperirea cheltuielilor legate de întocmirea şi analizarea dosarului şi obţinerea tuturor informaţiilor legate de client şi bonitatea lui.

Referitor la caracterul presupus abuziv al acestui comision, a apreciat că nu se poate susţine că perceperea acestui comision ar fi creat vreun dezechilibru, chiar nesemnificativ, între drepturile şi obligaţiile părţilor, el fiind cunoscut de la data încheierii contractului. Totodată, a menţionat că acest comision nu disimulează o dobândă mascată, modalitatea de calcul a comisionului fiind simplă iar consumatorii aveau dreptul oricând să solicite rezilierea contractului, cu toate consecinţele ce derivau din acest fapt.

A învederat recurenta că nici clauza prevăzută în cuprinsul art. 1.3 lit. c), comisionul de conversie, nu are un caracter abuziv în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Astfel, a arătat că a acordat un credit în CHF, în considerarea stabilităţii francului elveţian or, dacă împrumutaţii, pe parcursul relaţiilor contractuale, ar dori să îşi convertească moneda de rambursare a creditului în altă monedă decât CHF, fără să achite comisionul de conversie, atunci, practic, ar expune banca, contrar voinţei sale de la momentul încheierii contractului de credit, la un eventual risc valutar.

A punctat că prin introducerea acestui comision, banca nu a obţinut vreun avantaj economic disproporţionat (nu a profitat de pe urma cursului de schimb valutar) şi nici nu a acţionat cu rea-credinţă în relaţiile contractuale, deoarece dobânda creditului a scăzut proporţional cu scăderea valorii indicelui de referinţă, iar variaţiile cursului de schimb valutar nu sunt sub controlul său.

În privinţa clauzei stipulată în cuprinsul art. 9.12 din contractul de credit, a învederat că aceasta reprezintă o măsură de protecţie a recurentei, în situaţia neîndeplinirii de către împrumutaţi a obligaţiilor contractuale, fiind exprimată în termeni clari şi inteligibili şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante. Prin urmare, în mod eronat s-a constatat caracterul abuziv al acesteia şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, acesta fiind analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 07 martie 2023, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părţilor cu menţiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare. La raport nu s-au formulat puncte de vedere.

Intimaţii-reclamanţi, în termen legal, au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocaţial. Totodată, au invocat excepţia nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi excepţia inadmisibilităţii, susţinând că pe calea recursului se pot invoca doar motive de nelegalitate a hotărârii, nu şi motive de netemeinicie.

Prin încheierea pronunţată la termenul din 09 mai 2023, instanţa a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurenta-pârâtă, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 193/2000, a art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, a O.U.G. nr. 21/1992, precum şi a O.U.G. nr. 50/2010, din perspectiva faptului că dispoziţiile contractuale analizate - art. 5.1 coroborat cu art. 1.2 (referitoare la perceperea dobânzii şi la modalitatea de calcul a acesteia), art. 1.3 lit. a) referitoare la comisionul de acordare, art. 1.3 lit. c) privind comisionul de conversie, respectiv art. 9.12 privind posibilitatea recurentei-pârâte, în calitate de Bancă, de a încasa toate veniturile prezente şi/sau viitoare, până la concurenţa sumei datorate - nu au caracter abuziv în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Printr-o primă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, atunci când a apreciat, cu privire la clauzele contractuale inserate în art. 5.1 coroborat cu art. 1.2, că instituie avantaje pentru bancă prin faptul că îi permit să majoreze dobânda în mod arbitrar, creându-se, astfel, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, pentru ca, în final, să reţină caracterul abuziv al acestora, critică ce se impune a fi respinsă ca nefondată pentru considerentele care succed.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din acelaşi act normativ.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, dezechilibru care să poată fi produs, la simpla iniţiativă a profesionistului, prin simpla accesare a clauzei impusă unilateral în contract.

Trebuie observat că, din interpretarea pct. 1 lit. j) din Anexa la Directiva 93/13 CEE, care este asemănătoare cu forma art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

Totodată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată la 26 februarie 2015, Cauza C-143/13 - Matei (ECLI:EU:C:2015:127), la par. 74 a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută dacă în contract era precizat un motiv întemeiat, în convenţia de creditare nu sunt menţionate motivele întemeiate care ar fi putut justifica o atare decizie din partea băncii şi nici formula concretă prin intermediul căreia acestea vor afecta cuantumul dobânzii.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1.2 din contract, pentru primele 6 luni dobânda este de 0% puncte procentuale pe an, iar începând cu a şaptea lună dobânda este variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi de marja variabilă a băncii (stabilită iniţial la 4,3% puncte procentuale pe an); de asemenea, art. 5.1 prevede că dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii.

Astfel de clauze contractuale, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criterii neindicate în contract, prevăzute, aşadar, în mod netransparent.

După cum se poate constata, instanţa de apel a reţinut în motivare că posibilitatea conferită băncii prin intermediul prevederilor de la art. 5.1 din contract de a modifica marja este de natură să producă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât lăsarea la aprecierea recurentei-pârâte a criteriilor în funcţie de care majorează/micşorează dobânda contractuală încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natură să îl prejudicieze pe consumator.

Astfel, în mod judicios s-a reţinut că, deşi clauza contractuală în discuţie face parte din obiectul principal al contractului, în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceasta nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, contractual nefiind definit mecanismul prin care variază dobânda contractuală cu raportare la decizia băncii, noţiunea fiind evazivă, fără precizie, chiar dacă aceasta era ancorată la o anumită variaţie a indicelui de referinţă Libor.

Înalta Curte reţine că, deşi art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi sub condiţia informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Se reţine că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat şi eficient, precum şi pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată.

În cauză, motivul specificat în contract nu îndeplineşte această condiţie, exprimarea fiind una echivocă şi obscură deoarece nu se cunoaşte mecanismul de formare şi determinare a dobânzii, nefiind evidenţiată nicio formulă matematică sau alţi factori accesibili şi verificabili.

Conform art. 5.1 dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, dobânda putând fi modificată în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. Însă, o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter determinat al dobânzii, ci relevă o putere discreţionară a băncii de modificare a cuantumului preţului contractului.

Înalta Curte reţine că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte. Or, contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

Cu alte cuvinte, Banca, la momentul încheierii contractului, era obligată să-i informeze pe consumatori cu privire la cuantumul total al dobânzii sau, în cel mai rău caz, trebuia să ofere informaţii exacte în legătură cu modalitatea în care se va forma cuantumul dobânzii. Formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuia menţionată în mod expres în contract cu precizarea periodicităţilor şi/sau condiţiilor în care intervenea modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării cât şi în sensul micşorării acesteia.

Înalta Curte reţine că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

Caracterul variabil nedeterminabil al marjei băncii, ca element în stabilirea dobânzii contractuale, relevă caracterul abuziv al clauzei înscrise în 5.1 coroborat cu art. 1.2 din contractul de credit acestea nefiind redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, din perspectiva cerinţelor impuse de Legea nr. 193/2000, întrucât, astfel cum în mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel, mecanismul de variaţie a dobânzii prin raportare la o marjă variabilă nu este o clauză care să aibă în vedere elemente clare şi precise, criteriul obiectiv fiind ancorat de decizia băncii, chiar dacă aceasta avea ca punct de plecare o variaţie a celuilalt indice de referinţă, independent de aceeaşi voinţă.

În condiţiile în care prin convenţia de credit nu au fost explicitate situaţiile care pot determina majorarea marjei, posibilitatea recurentei-pârâte de a modifica în mod unilateral marja componentă a dobânzii apare ca fiind discreţionară din partea acesteia şi, întrucât lasă loc subiectivismului, are caracter abuziv.

În acest context, instanţa de control judiciar a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea criticilor recurentei-pârâte în condiţiile în care clauzele contractuale în discuţie nu au fost negociate şi creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului ca urmare a inserării cu rea-credinţă de către profesionist a unui astfel de mecanism de variaţie a dobânzii.

Este irelevantă susţinerea recurentei conform căreia, deşi s-a modificat marja băncii, dobânda plătită de consumator a fost mai mică întrucât caracterul abuziv al unei clauze nu se analizează prin raportare la dezechilibrul efectiv pe care l-a generat, ci la potenţialul de dezechilibrare pe care îl are clauza la iniţiativa şi prin voinţa unilaterală a profesionistului.

Nici susţinerea recurentei conform căreia o astfel de clauză de variaţie a dobânzii contractuale ar fi fost cuprinsă în toate contractele de credit ale băncii nu poate fi primită deoarece simpla inserare a uneia şi aceleaşi clauze în toate produsele bancare oferite de bancă nu generează validitatea respectivei clauze din perspectiva legislaţiei europene şi naţionale de protecţie a consumatorului.

Pe cale de consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a intimaţilor-reclamanţi, întrucât au fost încălcate prevederile art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, fiind îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Se mai reţine că dispoziţiile art. 93 lit. g) pct. 1, 2 şi 3 din O.G. nr. 21/1992, invocate de recurenta-pârâtă în susţinerea cererii de recurs, nu sunt aplicabile în speţă, faţă de data semnării contractului - 07.03.2008, articolul fiind introdus prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte reţine că instanţa devolutivă în mod corect a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 1.2 din contractul de credit, referitoare modalitatea de determinare a marjei variabile a dobânzii.

Printr-o altă critică, referitor la clauza contractuală cuprinsă în art. 1.3 lit. a), privind comisionul de acordare, recurenta a învederat că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la neîndeplinirea, în cauză, a condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, invocate de aceasta în memoriul de apel, ceea ce a condus, în mod nelegal, la reţinerea faptului că această clauză nu face parte din obiectul principal al contractului, respectiv că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Această critică nu poate fi primită pentru considerentele ce succed.

Recurenta-pârâtă a subliniat că o clauză contractuală care priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată, este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000, precum şi faptul că acest comision reprezintă un element care formează preţul contractului, costul total al creditului, raportat la dispoziţiile cuprinse în art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 şi considerentele deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauza C-621/17.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva lipsei posibilităţii de negociere directă şi de opţiune pentru consumator, precum şi a interpretării greşite a noţiunii de "limbaj clar şi inteligibil" al clauzelor.

Astfel, a învederat că, anterior perfectării contractului, clauzele acestuia au fost negociate de părţi, neexistând nicio solicitare din partea intimaţilor-reclamanţi de renegociere a acestora, precum şi faptul că mecanismul de calcul a comisionului de acordare a fost unul transparent, clar prevăzut în contract, natura serviciilor furnizate consumatorului reieşind cu certitudine din cuprinsul contractului, costul acestui comision fiind cunoscut de la bun început.

De asemenea, s-a învederat că instanţa de apel a analizat şi interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000, clauza constatată a fi abuzivă neproducând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei-credinţe, comisionul de acordare credit fiind concret determinat, astfel că intimaţii-reclamanţi au cunoscut întinderea obligaţiilor asumate.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căruia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Însă, la stabilirea obiectului principal al contractului trebuie avută în vedere natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia cu dobândă, obligaţii care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci şi la efectuarea unor alte prestaţii aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se pune întrebarea dacă şi acestea au fost considerate ca fiind esenţiale de către părţi la încheierea contractului şi fac parte din obiectul principal al contractului.

În jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) s-a statuat că acele clauze care nu definesc esenţa însăşi a raportului contractual şi care, în consecinţă, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conţinut a sintagmei "obiect principal al contractului".

Astfel, în cauza Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai, C-26/13, par. 49, C.J.U.E. a oferit unele criterii de interpretare a acestei noţiuni care trebuie avute în vedere ţinând seama de cerinţele aplicării uniforme a dreptului Uniunii.

În acest sens, C.J.U.E. a reţinut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează.

De asemenea, în cauza Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei, C-143/13, par. 50, 51, 53, 54, C.J.U.E. a statuat că "Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, […], termenii "obiectul [principal al] contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii şi, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta.

Revine însă instanţei de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menţionate având în vedere natura, economia generală şi stipulaţiile contractelor vizate, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscriu acestea.".

Aşadar, noţiunea în discuţie a făcut obiectul interpretării realizate de C.J.U.E., în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 267 T.F.U.E. Această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul naţional, examinare ce ar putea reprezenta o problemă de nelegalitate, compatibilă cu etapa recursului, cale de atac nedevolutivă. Dimpotrivă, analiza impune o examinare exhaustivă şi concretă a conţinutului contractului, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept ce au însoţit încheierea unui anumit contract.

În consecinţă, a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului şi, în consecinţă, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanţele de fond, în raport de particularităţile fiecărei speţe.

Cu alte cuvinte, pe calea recursului, limitată la aspecte de nelegalitate, nu s-ar putea critica evaluarea făcută de instanţa de apel cu privire la apartenenţa clauzei la obiectul principal al contractului, ci eventual, doar neaplicarea criteriilor identificate în jurisprudenţa C.J.U.E., ipoteză ce nu este incidentă în cauză.

Comisioanele care, prin chiar denumirea lor, induc ideea unor servicii suplimentare prestate de către instituţia de credit, altele decât împrumutarea sumei de bani, intră sub incidenţa tezei a doua a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE doar în ipoteza în care se invocă, în privinţa acestora, caracterul nejustificat al preţului faţă de serviciile prestate, respectiv proporţionalitatea dintre aceste servicii şi cuantumul comisionului perceput ca echivalent, iar instanţa de apel a făcut o analiză judicioasă din această perspectivă.

Astfel, cu privire la clauzele referitoare la comisioanele de acordare, respectiv de conversie instanţa de prim control judiciar în mod corect a reţinut că reprezintă costuri adiacente încheierii unui contract, astfel că nu pot fi considerate obligaţii principale ale contractului de împrumut, întrucât acesta poate exista şi îşi păstrează cauza juridică şi fără acestea.

Înalta Curte subliniază că nu se poate pune semnul egalităţii între costurile totale ale contractului şi obiectul principal al acestuia, în sens de prestaţie esenţială avută în vedere de părţi. Or, din această perspectivă, chiar dacă ansamblul comisioanelor, privite drept costuri ale unor servicii adiacente prestate de bancă în legătură cu contractul, întregesc costurile acestuia, ele nu pot fi considerate nici obiect principal al contractului şi nici prestaţii esenţiale, de vreme ce ele nu au constituit cauza juridică principală care a determinat banca să acorde împrumutul, cauza principală rămânând dobânda privită ca preţ al împrumutului cu titlu oneros ce a fost acordat.

Prin urmare, raportat la cele mai sus menţionate, precum şi la jurisprudenţa C.J.U.E., Înalta Curte apreciază, asemenea instanţei devolutive, că prevederile contractuale contestate nu fac parte din obiectul principal al contractului.

De asemenea, referitor la caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.3 lit. a) şi c) din contract, privind comisionul de acordare, respectiv de conversie, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, pe baza unei analize cuprinzătoare a conţinutului concret al acestora, a argumentat de ce acestea sunt abuzive, în acord cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, se constată că au fost examinate atât condiţiile informării corecte şi complete asupra costurilor adiacente creditului în contextul în care consumatorul nu a avut prilejul să cunoască consecinţele economice cu privire la patrimoniul său, cât şi a negocierii clauzelor şi criteriile în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al acestora, respectiv condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între prestaţii.

În mod corect s-a reţinut că nu este îndeplinită condiţia negocierii, recurenta-pârâtă (profesionist căreia îi incumba sarcina probei) neproducând nicio dovadă în acest sens, precum şi faptul că aceaste clauze nu sunt clare întrucât nu indică, în concret, contraprestaţiile oferite pentru perceperea sumelor sub denumirea de comisioane, lipsa indicării operaţiunilor efectuate de recurentă şi imposibilitatea verificării lor de către intimaţii-reclamanţi determinând un dezechilibru semnificativ între prestaţii. În plus, recurenta nu a oferit o explicaţie clară şi convingătoare care să lămurească de ce astfel de servicii, de analiză prealabilă a condiţiilor concrete de creditare, sunt taxate exclusiv celor care accesează creditul, deşi servicii similare sunt prestate şi în favoarea potenţialilor clienţi care aleg să nu mai acceseze creditul şi nici de ce aceste servicii trebuie taxate proporţional cu valoarea creditului accesat deşi, în realitate, ansamblul de activităţi de verificare şi analiză sunt, în lini mari, aceleaşi indiferent de cuantumul creditului acordat, o astfel de abordare contractuală, precum şi cea avută de bancă fiind de natură a crea un dezechilibru juridic care generează în mod implicit un dezechilibru patrimonial în defavoarea consumatorului şi în profitul profesionistului-bancă.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevantă fiind în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanţa naţională trebuie să examineze dacă există contraprestaţie pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Aşadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menţionate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanţelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

Cât priveşte comisionul de conversie de 3%, aplicat la soldul creditului, perceput de bancă pentru acoperirea riscului valutar în situaţia conversiei monedei de rambursare a creditului, reţine instanţa supremă că recurenta-pârâtă nu a motivat în concret în ce constă nelegalitatea deciziei instanţei de apel din această perspectivă. Prin urmare, în privinţa caracterului clar şi inteligibil al clauzei inserate la art. 1.3 lit. c) din contract, rămân valabile considerentele exprimate în legătură cu clauza care reglementează comisionul de acordare, instanţa devolutivă în mod corect interpretând faptul că prin modalitatea de reglementare a comisionului de conversie are loc o devoalare a scopului acestui comision, nefiind prestat niciun serviciu consumatorului, iar banca, procedând în acest sens, a poziţionat consumatorul într-o poziţie de inferioritate, în condiţiile în care acesta oricum suporta riscul valutar la restituirea creditului în monedă străină iar o astfel de conversie era oricum condiţionată de acordul băncii. În acest caz dezechilibrul juridic, ce generează evident şi un dezechilibru patrimonial în defavoarea clientului consumator, rezultă din fapul că, prin clauza impusă de bancă, aceasta nu doar că şi-a rezervat dreptul de a fi de acord sau nu cu conversia monedei de rambursare a creditului, în funcţie de cum o astfel de conversie corespunde intereselor sale patrimoniale, dar a căutat să obţină şi un câştig suplimentar, care nu are vreun echivalent în vreo prestaţie a băncii şi nici nu urmăreşte să acopere un eventual prejudiciu pe care aceasta l-ar fi suferit ca urmare a exercitării unui drept potestativ de opţiune al consumatorului.

În concluzie, se reţine că, în analiza caracterului abuziv al clauzelor privind comisioanele în discuţie, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, inclusiv aprecierea posibilităţii consumatorului de a înţelege tipul serviciilor furnizate în schimbul comisioanelor percepute.

Prin urmare, corect s-a reţinut existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât, din analiza efectuată, a rezultat că aceaste clauze nu sunt edificatoare în privinţa contraprestaţiei băncii.

Totodată, se reţine că art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 invocat de recurenta-pârâtă nu este aplicabil în speţă, faţă de data semnării contractului, 07.03.2008, articolul fiind introdus prin O.U.G. nr. 174/2008, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008.

Cu privire la clauza inserată în art. 9.12 din contract, referitoare la posibilitatea băncii de a încasa toate veniturile prezente şi/sau viitoare, până la concurenţa sumelor datorate din contractul de credit, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă nu a motivat în concret în ce constă nelegalitatea deciziei instanţei de apel din această perspectivă, singurele susţineri fiind în sensul că aceasta a fost exprimată în termeni clari şi inteligibili, respectiv că nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, fiind o măsură de protecţie a acesteia în situaţia neîndeplinirii de către consumator a obligaţiilor contractuale.

Contrar aprecierilor recurentei-pârâte, instanţa supremă reţine, asemenea instanţei de prim control judiciar, că aceste prevederi contractuale nu îndeplinesc condiţiile referitoare la claritate şi dezechilibrul semnificativ între prestaţii, întrucât prin inserarea acestor prevederi, recurenta-pârâtă şi-a asigurat o cale de acces rapidă la fondurile consumatorului, clauza conferindu-i dreptul de a se asigura de plata, cu prioritate, a sumelor rezultate din contractul de credit, faţă de alte datorii ale consumatorului.

Or, prin faptul că banca este autorizată să preia disponibilităţi deţinute în orice conturi de consumatori sunt încălcate prevederile legale cu privire la urmărirea bunurilor consumatorului, întrucât există posibilitatea de a se urmări sume care nu sunt supuse executării silite ori de a se retrage un cuantum mai mare decât cel legal, în caz de executare silită, câtă vreme clauza nu conţine circumstanţieri, referitoare la cauzele neplăţii la scadenţă, aspecte ce contravin, pe de o parte, dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 din perspectiva clarităţii, iar pe de altă parte, prevederilor explicite ale art. 729-730 C. proc. civ. referitoare la limitele urmăririi veniturilor băneşti.

Prin urmare, Înalta Curte confirmă concluzia instanţei devolutive potrivit căreia clauza în discuţie are un caracter general, imperativ şi fără nicio posibilitate de control din partea consumatorului, introducerea unei clauze suplimentare în condiţiile în care exista deja clauza prevăzută la art. 6.3 teza a II a din contract (prin care banca putea încasa sume din conturile consumatorului în vederea executării ratelor creditului la scadenţă), se creează un dezechilibru între prestaţiile părţilor, în favoarea recurentei-pârâte, clauza fiind introdusă doar în scopul arogării unor drepturi excesive asupra tuturor veniturilor consumatorului.

Pentru toate considerentele mai sus arătate, Înalta Curte reţine că soluţia pronunţată de instanţa învestită cu soluţionarea apelurilor promovate, întemeiată pe analiza motivelor invocate în cererile de apel, este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare şi interpretare atât a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cât şi a prevederilor Legii nr. 193/2000, incidente în cauză, neputându-se reproşa acesteia încălcarea vreunei norme care ar impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Constatând, aşadar, că nu este incident motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. împotriva deciziei civile nr. 312/2022 din 24 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

În ceea ce priveşte cererea intimaţilor-reclamanţi de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocaţial, Înalta Curte constată că înscrisul aflat la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă B. a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.000 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă D. la plata către intimata-reclamantă B. a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, astfel cum rezultă din chitanţa Seria x nr. x/04.08.2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. împotriva deciziei civile nr. 312/2022 din 24 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă D. la plata către intimata-reclamantă B. a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.