Mortgage credit abusive clauses upheld as invalid; bank's appeal against restitution order dismissed

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 9 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C.. solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

- să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4 pct. 4.11 din contractul de credit ipotecar nr. x/7.06.2007, modificat prin acte adiţionale, cu privire la comisionul de administrare de 0,10% şi restituirea sumelor percepute cu acest titlu, începând cu data semnării contractului;

- să constate caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 4.3 din acelaşi contract, raportat la art. III pct. 2-3 din Actul adiţional nr. x/26.06.2009, art. 2 pct. 2.2 din Actul adiţional nr. x/30.11.2010, referitoare la dobânda variabilă şi să dispună restituirea sumei reprezentând diferenţa între dobânda fixă de la data încheierii contractului (4,85%) şi dobânda variabilă percepută ulterior;

- să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar stipulate la art. 5.1 din acelaşi contract; să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar CHF/RON la cursul de la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada contractuală şi restituirea sumelor reprezentând diferenţa de curs valutar;

- să oblige pârâta la plata dobânzii legale pentru sumele a căror restituire se solicită, de la data perceperii lor şi până la data restituirii;

- să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010 şi Directiva nr. 93/13/CEE.

Prin sentinţa civilă nr. 3112 din 13 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii.

Prin încheierea din 11 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus introducerea în cauză a numitei D. ERGASIAS S.A., în calitate de intimată-pârâtă, în temeiul art. 39 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 2499/A din 11 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva acestei decizii, au formulat recurs reclamanţii.

Prin Decizia nr. 1622 din 22 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2499/A din 11 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 1462 din 5 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, rejudecând, a admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3112/13.09.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatele pârâte C. şi D. S.A. şi E. S.A., reprezentantă prin F. S.A. şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că:

- a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 4.11 lit. b) din contractul de credit referitoare la comisionul de administrare şi al clauzei prevăzute de art. 4.3 din contractul de credit cu privire la posibilitatea de modificare unilaterală a dobânzii de către bancă "în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de Bancă";

- a obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare, precum şi a dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective;

- a obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumelor achitate în temeiul clauzei prevăzute de art. 4.3 din contract, constatată ca fiind abuzivă, ca diferenţă între dobânda achitată şi dobânda de 4,85%/an, de la data expirării celor 12 luni de la data tragerii creditului şi până la 26.06.2009, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculate de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective a sumelor;

- a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Împotriva deciziei civile nr. 1462 din 5 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, pârâtele D. S.A. şi C. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, în rejudecare, respingerea apelului declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 3112/13.09.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, ca nefondat.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au învederat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor privind protecţia consumatorului.

Detaliind, au arătat că în mod greşit instanţa de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al clauzelor disputate, contrar dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, de vreme ce atât clauzele care reglementează comisioanele, cât şi cele care reglementează dobânda variabilă, nu pot face obiectul cercetării caracterului abuziv, întrucât acestea reprezintă preţ al contractului, respectiv componente de preţ esenţiale pentru acordarea unui credit, în absenţa cărora contractul nu poate fi încheiat.

În acest sens, au evocat dispoziţiile art. 2 lit. d) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice.

Au considerat recurentele că, din această perspectivă, instanţa nu a efectuat o analiză efectivă, cu toate că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 o impuneau. Totodată, au evocat, pe de o parte, considerentele de la pct. 35 şi 36 din Hotărârea pronunţată la 20 septembrie 2017 de C.J.U.E. în Cauza Andriciuc şi alţii C-186/16, susţinând că C.J.U.E. nu a trasat criteriile de departajare între clauzele care stabilesc prestaţiile esenţiale şi clauzele care au un caracter accesoriu, această sarcină revenind instanţelor naţionale, iar pe de altă parte, considerentul de la pct. 54 din Hotărârea pronunţată la 26 februarie 2015 de C.J.U.E. în Cauza Matei C-143/13, învederând că, în cauză, nu a fost efectuată o astfel de analiză, cu toate că scopul comisionului rezulta, în primul rând, din denumirea acestuia.

De asemenea, au susţinut că dispoziţiile clauzelor constatate a fi abuzive au fost exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, interpretarea instanţei de apel fiind contrară sensului acestei noţiuni, astfel cum a statuat C.J.U.E. în considerentele hotărârii pronunţate în Cauza Gyula Kiss/CIB Bank Zrt. şi alţii C-621/17.

Astfel, au arătat că, în primul rând, caracterul clar şi inteligibil al clauzei trebuie raportat atât la criterii obiective, determinate de legislaţia aplicabilă de la momentul încheierii contractelor de credit, cât şi la criterii subiective, determinate de capacitatea de percepţie şi înţelegere a consumatorului.

În al doilea rând, au învederat că era imperios necesar a se determina elementul supus analizei, care să fie clar şi inteligibil, o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 presupunând analiza caracterului clar şi inteligibil al clauzei, nu raportat la mecanismul tehnico-economic în funcţie de care variază dobânda, ci la caracterul variabil al acestui cost.

Au subliniat recurentele că, în realitate, posibilitatea de înţelegere a consecinţelor economice ale dobânzii variabile se raportează la însuşi caracterul variabil al dobânzii, iar nu la indicatorul utilizat, fiind evident că inclusiv evoluţia condiţiilor de piaţă reprezintă un element imprevizibil pentru ambele părţi contractante, ale căror resorturi economice sunt străine de cunoştinţele consumatorilor. Or, în acest caz, nu la aceste aspecte macro-economice s-a referit legiuitorul atunci când a reglementat caracterul clar şi inteligibil.

S-a mai învederat faptul că împrejurarea constând în aceea că dobânda indicată în forma iniţială a convenţiei de creditare s-a modificat pe parcursul derulării acesteia este o consecinţă a caracterului variabil al dobânzii, astfel cum aceasta a fost stipulată la momentul încheierii contractului, fiind instituită în lipsa unor factori de referinţă reglementaţi expres de lege, cum este în prezent indicele LIBOR, instituţiile bancare stabilindu-şi individual o dobândă de referinţă care era revizuită temporar, în cazul în care aveau loc fenomene majore pe piaţa de capital.

În continuare, au susţinut că această clauză contractuală a fost redactată cu respectarea exigenţelor legislative şi cu practicile/cutumele existente la acel moment, întrucât în anul 2007, nici O.G. nr. 21/1992 şi nici alte dispoziţii legale nu reglementau obligativitatea determinării dobânzii curente în funcţie de un indicator public independent sau detalierea suplimentară a circumstanţelor în care se poate efectua modificarea clauzei referitoare la dobândă.

De asemenea, au punctat recurentele că o astfel de clauză a fost aplicată contractului de credit la iniţiativa reclamanţilor debitori care, deşi au putut opta între dobânda fixă sau variabilă, au ales în mod expres dobânda variabilă, instanţa neputând interveni asupra acordului părţilor.

În acest context, recurentele au apreciat că această componentă a preţului (dobânda variabilă) a fost exprimată în mod clar şi inteligibil.

În privinţa comisionului de administrare, au susţinut autoarele recursului că instanţa de apel nici nu a analizat condiţiile pentru declararea caracterului abuziv al acestei clauze, deşi caracterul abuziv al unei clauze putea fi constatat doar în situaţia îndeplinirii condiţiilor arătate, în mod cumulativ.

Printr-o altă critică, recurentele-pârâte au susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi ale Directivei 93/13, întrucât instanţa nu a analizat în mod efectiv dacă acestea sunt apte să producă un dezechilibru juridic în sensul Directivei 93/13/CEE.

Evocând considerentul hotărârii pronunţate la 16 ianuarie 2014 de C.J.U.E. în Cauza Constructora Principado S.A. împotriva José Ignacio Menéndez Álvarez C-226/12, au susţinut că, atunci când se analizează dezechilibrul dintre drepturile şi obligaţiile părţilor, trebuie avută în vedere abilitatea clauzei pretins a fi abuzivă de a îndepărta conţinutul contractului, în favoarea celui care a stabilit-o, de normele legale aplicabile or, în analiza efectuată, apreciind că instanţa de apel s-a îndepărtat de la exigenţele impuse de legislaţia şi jurisprudenţa în vigoare, considerând acest dezechilibru semnificativ din prisma unor factori pe care dreptul unional i-a înlăturat.

În egală măsură, recurentele au învederat că instanţa de apel nu a arătat, în concret, care este acel dezechilibru şi ce anume îl determină a fi semnificativ.

Totodată, au arătat că, adiacent, instanţa de apel a criticat raportul calitate-preţ al serviciilor prestate de Bancă aferente acestui comision, în condiţiile în care o astfel de analiză nu putea fi făcută, întrucât atât Directiva 93/13/CEE, cât şi Legea nr. 193/2000 exclud în mod expres un "control al clauzelor contractuale în ceea ce priveşte raportul calitate-preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate.", sens în care înţeleg să facă trimitere la paragrafele 54-55 din Cauza Kásler şi Káslerné Rábai C-26/13.

Raportat la argumentele expuse anterior, actele normative incidente, precum şi la jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti, recurentele au conchis în sensul că, pe calea acţiunii în constatarea clauzelor abuzive, nu se pot critica clauzele care privesc comisioanele de administrare, întrucât acestea reprezintă prestaţii esenţiale, clare şi lipsite de echivoc, ce nu pot fi analizate din perspectiva caracterului adecvat al cuantumului plătit de debitori în temeiul lor, faţă de contraprestaţia creditoarei realizată în contul lor. Totodată, au arătat că aceleaşi concluzii se impun şi cu privire la variaţia dobânzii contractuale.

Cât priveşte dobânda curentă variabilă din forma iniţială a convenţiei de creditare, recurentele au învederat că, la momentul acordării creditului, G. S.A. punea la dispoziţia clienţilor o anumită ofertă pentru dobânzile, taxele, comisioanele percepute pentru fiecare tip de credit, oferte care variau în fiecare an în funcţie de mai mulţi factori, iar reclamanţii au acceptat acest mecanism de calcul al dobânzii variabile în cunoştinţă de cauză. De asemenea, au considerat că raţiunea unei clauze care instituie variaţia dobânzii rezidă în recuperarea în timp a aceleiaşi valori a banilor împrumutaţi. Totodată, mai arată că, spre deosebire de debitor, care a contractat o obligaţie cu executare succesivă, creditoarea şi-a asumat o obligaţie cu executare uno ictu.

Faţă de interpretarea instanţei de apel, care a apreciat că redactarea convenţiei de creditare nu este de natură a ilustra în mod concret situaţiile în care dobânda contractuală poate varia, nefiind prezentate, astfel, motivele temeinice prevăzute de art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, recurentele au considerat că variaţia dobânzii în funcţie de "costul surselor de finanţare şi evoluţia dobânzii la creditele ipotecare de pe piaţa bancară din România" nu rezulta din voinţa unilaterală a Băncii, ci din variaţia unor factori externi, în speţă, contextul economic şi macroeconomic în care băncile activează, context care face ca valoarea banilor să sufere, în timp, modificări, astfel încât, prin acordarea de credite pe termen lung, banca se expune riscului devalorizării sumelor contractate.

Astfel, în accepţiunea recurentelor, indiferent că sunt avute în vedere sursele de finanţare şi evoluţia dobânzii în funcţie de piaţa bancară ori indici precum LIBOR, EURIBOR ş.a.m.d., raţiunea textului clauzei este aceeaşi, de a asigura recuperarea în timp a aceleiaşi valori a banilor împrumutaţi. În acest sens, au redat considerentele deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 608/2016.

O altă critică a vizat greşita interpretare şi aplicare a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, recurentele susţinând că, atât timp cât există motivul întemeiat (indexarea costurilor resurselor Băncii), acceptat prin semnarea contractului, nu sunt în ipoteza unei clauze abuzive, cum în mod greşit a apreciat instanţa.

Totodată, în contradicţie cu interpretarea instanţei de apel, au mai arătat că, din cuprinsul tezei a doua a alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 reiese că nu poate fi considerată abuzivă clauza care îi conferă profesionistului dreptul de a modifica rata dobânzii curente în ipoteza în care, după ce a fost notificat în prealabil asupra viitoarei modificări, consumatorul a avut suficient timp la dispoziţie pentru a rezilia contractul, indiferent dacă în cuprinsul acestuia este indicat sau nu un motiv întemeiat.

În opinia recurentelor, instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că această posibilitate a băncii a fost dublată de obligaţia acesteia de a informa în mod corespunzător consumatorul cu privire la această schimbare şi că, în termen de 10 zile, acesta avea dreptul de a-şi exprima dezacordul cu privire la modificare.

Cu referire la clauza care instituie comisionul de administrare lunară a creditului, au arătat că, prin semnarea contractului de credit, debitorii au agreat să plătească un comision de administrare în cuantum de 0,1% plătibil lunar, ce a fost eliminat odată cu încheierea primului act adiţional.

De asemenea, evocând un considerent din decizia recurată, au învederat că instanţa în mod greşit a stabilit că, în speţă, este aplicabilă Legea nr. 190/1999 (art. 15), întrucât textul de lege invocat nu cuprinde drepturi şi obligaţii ale consumatorului, prevederile acestui act normativ nefiind aplicabile raportului dedus judecăţii, atât timp reclamanţi nu au făcut dovada că realizează activităţi din investiţii imobiliare.

În aprecierea recurentelor, împrejurarea că reclamanţi au obţinut un credit în vederea achiziţionării unui imobil în interes personal, iar pentru garantarea executării obligaţiilor, a fost instituit un drept de ipotecă în favoarea băncii, nu transformă contractul de credit imobiliar într-un contract de credit ipotecar; în acest sens, au evocat considerentele unei decizii de speţă (nr. 1671/14.05.2014) pronunţată în recurs de secţia a II-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a mai susţinut că, deşi reclamanţi au criticat perceperea comisionului de administrare prin prisma cuantumului acestuia şi a lipsei unei nominalizări cu privire la serviciile efectuate, instanţa şi-a depăşit limitele învestirii, făcând aplicarea unei legislaţii neinvocate de către aceştia.

De asemenea, în opinia recurentelor, caracterul adecvat al acestor prestaţii nu poate face obiectul analizei sub aspectul caracterului disproporţionat, câtă vreme acest cost a fost exprimat în mod clar şi inteligibil, conform art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

În continuare, au explicat raţiunea perceperii acestui comision şi, totodată, au învederat că Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, prevede în mod expres că preţul contractului de credit include, pe lângă marja de profit, şi acoperirea tuturor cheltuielilor aferente creditului.

Au mai susţinut recurentele că modalitatea de redactare a clauzei contractuale privind comisionul de administrare este neechivocă, fiind menţionată expres suma datorată cu acest titlu, astfel încât întinderea obligaţiei a fost cunoscută încă de la momentul încheierii contractului de credit.

După redarea prevederilor art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, au învederat că, fiind în prezent în mod expres reglementat de legiuitor, comisionul de administrare credit nu poate fi considerat în acelaşi timp şi abuziv pe cale jurisprudenţială, aşa cum susţin reclamanţii.

În opinia recurentelor, furnizorul de servicii financiare este îndreptăţit să perceapă atât preţul aferent folosinţei sumelor împrumutate, dar şi să îşi acopere cheltuielile generate de administrarea creditului pe întreaga perioadă de derulare a acestuia, toate acestea în condiţiile în care împrumutatul a cunoscut de la început valoarea acestor costuri pe care le-a acceptat odată cu semnarea contractului de credit.

În fine, susţinând lipsa oricărei interdicţii existente atât în prezent, cât şi la data încheierii convenţiei de creditare în ceea ce priveşte perceperea comisionului de administrare, recurentele au conchis în sensul că, în speţă, clauza referitoare la comisionul de administrare lunară a creditului este perfect legală şi în concordanţă cu voinţa părţilor exprimată prin semnarea contractului de credit, nefiind de natură a crea în vreun fel un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 25 ianuarie 2022, intimaţii-reclamanţi au formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 martie 2023, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din 09 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurentele-pârâte, în baza motivelor de recurs şi a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentele-pârâte au susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CEE, a Legii nr. 190/1999, respectiv a O.G. nr. 50/2010 în ceea ce priveşte aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. b) din Contractul de credit nr. x/07.06.2007 referitor la comisionul de administrare, respectiv la art. 4.3 cu privire la posibilitatea Băncii de modificare unilaterală a dobânzii variabile "în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de Bancă".

Instanţa supremă reţine că, prin decizia nr. 1622 pronunţată la 22 septembrie 2020, în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2499/A din 11 decembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel, pentru a se relua analiza caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.11 lit. b), respectiv art. 4.3. din contractul de credit dedus judecăţii, referitoare la comisionul de administrare respectiv la posibilitatea Băncii de modificare unilaterală a dobânzii variabile "în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de Bancă.".

Prin decizia de casare, instanţa de recurs, reţinând că instanţa de apel s-a raportat la clauzele contestate stabilite prin contractul iniţial, ignorând modificările aduse respectivelor clauze prin actele adiţionale nr. x/26.06.2009 şi nr. y/30.11.2010, a dispus ca, în rejudecare, instanţa de apel să efectueze o analiză exhaustivă şi concretă atât a comisionului de administrare, cât şi a dobânzii, cu obsevarea atât a contractului iniţial, cât şi a celor două acte adiţionale prin care aceste clauze au fost modificate.

Raportat la considerentele reţinute de instanţa de casare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentelor-pârâte, instanţa de apel, în rejudecare, efectuând analiza cererii de apel din perspectiva aspectelor tranşate prin decizia de casare, în limitele şi în funcţie de reperele stabilite de instanţa de recurs.

Prin urmare, criticile recurentelor-pârâte vor fi analizate din perspectiva limitelor trasate prin decizia de casare, potrivit dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ. şi a considerentelor reţinute în decizia recurată.

Astfel, contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, reţine instanţa supremă că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în rejudecare, nu a pronunţat o hotărâre cu încălcarea normelor destinate protecţiei consumatorilor.

Potrivit recurentelor, atât clauza privind comisionul de administrare cât şi cea referitoare la modificarea (variaţia) dobânzii fac parte din obiectul principal al contractului, reprezentând preţul contractului şi, fiind exprimate într-un limbaj uşor inteligibil, ar fi excluse de la controlul caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Critica nu poate fi primită pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Conform art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE "Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.".

Această prevedere a fost transpusă în dreptul intern prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi plată, pe de o parte, şi nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte. Singura condiţie pe care legea o impune este ca aceste clauze să fie exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

La stabilirea obiectului principal al contractului trebuie avută în vedere natura juridică complexă a contractului de credit, întrucât acesta nu se limitează doar la acordarea împrumutului şi restituirea acestuia cu dobândă, obligaţii care, indiscutabil, fac parte din obiectul principal al contractului de credit, ci şi la efectuarea unor alte prestaţii aflate în strânsă legătură cu acordarea creditului, astfel încât se impune a se impunea ca instanţele de fond să lămurească dacă şi acestea au fost considerate ca fiind esenţiale de către părţi la încheierea contractului şi fac parte din obiectul principal al contractului.

Deşi fac referire la exceptarea de la analiza caracterului abuziv al clauzei ce defineşte obiectul contractului, în condiţiile în care sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, nici Legea nr. 193/2000 şi nici Directiva 93/13 nu definesc noţiunea de obiect al contractului.

Însă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin hotărârea pronunţată la 30 aprilie 2014, Cauza C-26/13 - Kásler şi Káslerné Rábai (ECLI:EU:C:2014:282), a oferit unele criterii de interpretare a acestei noţiuni care trebuie avute în vedere ţinând seama de cerinţele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, în măsura în care termenii unei dispoziţii de drept a Uniunii (respectiv Directiva 93/13), care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre în sensul de a stabili domeniul de aplicare al acesteia, trebuie să primească o interpretare autonomă şi uniformă.

În acest sens, C.J.U.E. a reţinut că, în fapt, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului", în sensul acestei dispoziţii, trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului şi care, ca atare, îl caracterizează.

De asemenea, prin hotărârea pronunţată la 26 februarie 2015, Cauza C-143/13 - Matei (ECLI:EU:C:2015:127), C.J.U.E. a statuat că "Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal, termenii "obiectul [principal al] contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte," nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care, pe de o parte, permit, în anumite condiţii, creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii şi, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta.

Revine însă instanţei de trimitere sarcina să verifice această calificare a clauzelor contractuale menţionate având în vedere natura, economia generală şi stipulaţiile contractelor vizate, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscriu acestea.".

În raport de statuările C.J.U.E. din Cauza Kasler şi Cauza Matei, prin care se aduc explicaţii suplimentare referitoare la comisioanele ori prevederile care pot fi incluse în noţiunea de "obiect principal al contractului" şi de modul de exprimare, de prefigurare a dobânzii în contractul de credit, Înalta Curte constată, confirmând concluzia instanţei de apel, că, în absenţa oricărui criteriu transparent, clar, intelegibil şi verificabil, în funcţie de care poate fluctua dobânda, acea clauză de variaţie a dobânzii, deşi se referă la dobândă - obiect principal al contractului (preţ al împrumutului) - nu satisface cerinţele de claritate şi inteligibilitate la care se referă atât Directiva cât şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât nu permite consumatorului, în concret, nici să cunoască şi nici să verifice realitatea cauzelor concrete ale eventualei fluctuaţii.

Critica privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 nu poate fi primită, deoarece alin. (3) al art. 4 din actul normativ menţionat instituie o prezumţie relativă a caracterului nenegociat al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată doar prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia, ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii, întrucât instanţa de apel, în urma analizării probatoriului administrat, a reţinut că recurentele-pârâte nu au făcut nicio dovadă în acest sens.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.".

În ce priveşte noţiunea de "clauză abuzivă", art. 3 din Directiva nr. 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună-credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

În acest sens se reţine că, în ambele reglementări, atât în dreptul intern cât şi în legislaţia comunitară, se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv. De altfel, nici legea naţională şi nici Directiva nr. 93/13 nu exclud, de principiu, posibilitatea existenţei unor clauze abuzive în ipoteza în care anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una din clauze a fost negociată cu consumatorul.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că banca nu a negociat efectiv şi direct cu consumatorii clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incumba, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 coroborat cu art. 249 C. proc. civ., prezumţia relativă instituită de lege nefiind răsturnată.

În aceste condiţii, în mod corect s-a reţinut că este vorba despre un contract de adeziune, reclamanţii fiind obligaţi să îl semneze în forma stabilită de pârâte, neavând posibilitatea de a influenţa în niciun mod vreuna din prevederile acestuia, putând doar să adere sau nu la el, consumatorii fiind privaţi de o informare corectă şi completă asupra tuturor condiţiilor de creditare.

Instanţa supremă reţine şi că lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ.

În plus, criticile recurentelor-pârâte prin care se tinde să se demonstreze caracterul negociat al clauzelor şi posibilitatea reală a consumatorilor de a lua cunoştinţă despre condiţiile contractuale la data semnării vizează aspecte factuale ale cauzei, incompatibile cu cercetarea ce se poate face de instanţă în calea extraodinară de atac a recursului, faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. Cu toate acestea, instanţa supremă subliniază că este necesar a se distinge între posibilitatea de negociere, urmare a comunicării clauzelor contractuale către consumator, şi negocierea concretă şi efectivă a clauzelor cu privire la care a fost invocat caracterul abuziv, profesionistul fiind dator a proba negocierea efectivă iar nu posibilitatea de negociere care ar fi existat.

Astfel, a doua dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

Instanţa supremă reţine şi că, potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, "sunt considerate clauze abuzive cele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.".

Aşadar, clauzele care dau posibilitatea băncii să modifice rata dobânzii, în lipsa unor criterii prezentate explicit în contract, sunt clauze abuzive, întrucât nu conţin criterii bine individualizate care să permită consumatorului obişnuit să verifice întrunirea condiţiilor de aplicare a clauzelor şi modul de aplicare efectivă a clauzelor de către bancă.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că modul de redactare a clauzei referitoare la modificarea (variaţia) dobânzii lasă la latitudinea discreţionară a creditoarei stabilirea indicelui de referinţă pe care-l va aplica drept criteriu de variaţie, în condiţiile în care în contract nu au fost stipulate criterii obiective în funcţie de care dobânda ar urma să fie modificată.

Acest fapt este de natură să creeaze o imprevizibilitate de natură să ofere un avantaj patrimonial băncii, care, prevalându-se de această clauză, poate să majoreze dobânda oricând şi cu oricât, afectând, în mod evident, şi interesele economice ale debitorilor, producându-se un dezechilibru semnificativ în patrimoniul reclamanţilor, condiţie pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor.

Instanţa supremă reţine că expresa calificare a dobânzii ca fiind variabilă nu este de natură a permite băncii să modifice rata dobânzii decât prin raportare la un mecanism care să fi fost stipulat în contract şi care să conţină criterii clare şi previzibile, astfel încât să permită consumatorilor să determine întinderea obligaţiilor asumate.

Or, în baza unei analize pertinente, instanţa de apel a reţinut în mod just că, din modul de redactare a clauzei privind modalitatea de variaţie a dobânzii contractuale, nu se poate reţine că banca a acţionat în mod corect faţă de consumatorii aflaţi deja într-o poziţie dezavantajoasă din punct de vedere al negocierii, aceştia neputând şti când şi cum va evolua nivelul dobânzii şi nici nu li s-a conferit elemente suficiente în baza cărora să poate verifica corectitudinea acestei eventuale fluctuaţii.

În condiţiile în care consumatorii au fost constrânşi de natura contractului să îl semneze în forma stabilită de bancă, neavând posibilitatea de a influenţa în niciun mod vreuna din prevederile acestuia, consumatorii aflându-se pe poziţie de inferioritate, în raport cu banca, Înalta Curte constată că, în mod judicios, instanţa de apel a constatat caracterul abuziv atât al clauzei privind comisionul de administrare, până la momentul eliminării acestuia din contract, prin art. 2.5.1 din condiţiile speciale ale actului adiţional nr. x/26.06.2009, cât şi al celei privind posibilitatea de modificare unilaterală a dobânzii de către bancă "în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă stabilit de Bancă.".

Totodată, se constată că în mod corect instanţa de apel, aplicând principiul retroactivităţii efectelor nulităţii clauzelor privind comisionul de administrare, respectiv posibilitatea de modificare unilaterală a dobânzii de către bancă, şi al restabilirii situaţiei anterioare, a dispus, pe de o parte, restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de administrare, de la data încheierii contractului şi până la data eliminării comisionului prin actul adiţional nr. x/26.06.2009, cu dobânda legală aferentă, iar pe de altă parte, restituirea sumelor achitate în temeiul clauzei prevăzute de art. 4.3 din contract, ca diferenţă între dobânda achitată şi dobânda de 4,85% an, de la data expirării celor 12 luni de la data tragerii creditului şi până la 26.06.2009, cu dobânda legală aferentă.

Nici critica prin care se susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu poate fi primită.

Reţine Înalta Curte că dispoziţiile precitate, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.".

Astfel, se impune a se reţine, pe de o parte, faptul că "motivele întemeiate" prevăzute la alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, având în vedere şi modificările aduse prin actul adiţional nr. x/26.06.2009, se reţine că C.J.U.E. în Cauza Matei la pct. 74 a arătat că, "aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta, în ceea ce îl priveşte.".

Contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, potrivit cărora motivul întemeiat ce a determinat modificarea dobânzii l-a reprezentat indexarea costurilor resurselor Bancii, acceptat de consumatori prin semnarea contractului, Înalta Curte constată că potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare, acestea aveau dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă în contract exista precizat un motiv întemeiat, or în convenţia de creditare nu sunt menţionate motivele întemeiate care ar fi putut justifica o atare decizie din partea băncii şi nici formula concretă prin intermediul căreia acestea vor afecta cuantumul dobânzii.

Totodată, întrucât clauza îi permite creditorului să modifice în mod unilateral nivelul dobânzii, ridică problema previzibilităţii pentru consumatori a majorării acestor costuri în funcţie de un criteriu neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Prin urmare, se constată că instanţa de apel în mod just a reţinut, prin raportare la jurisprudenta C.J.U.E., că această clauză nu respectă condiţia de transparenţă, respectiv de redactare într-un limbaj inteligibil. Examinând cuprinsul clauzei, practic se reglementează dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, fără să se arate concret motivul care generează şi condiţiile în care vor opera modificările, rezultând că aceste aspecte sunt lăsate exclusiv la aprecierea arbitrară a băncii, ele fiind necunoscute consumatorilor.

Reţine instanţa supremă că, deşi alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi sub condiţia informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Motivul specificat în contract nu îndeplineşte însă această condiţie, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său şi în detrimentul consumatorului.

Modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse în ceea ce îl priveşte or, în cauză. contractul de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

În consecinţă, se impune a se reţine faptul că prin clauza constatată ca fiind abuzivă, a fost afectată situaţia juridică a consumatorilor, întrucât au fost încălcate prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Cât priveşte critica privind greşita aplicare a prevederilor Legii nr. 190/1999 (art. 15), întrucât textul de lege invocat nu cuprinde drepturi şi obligaţii ale consumatorului, prevederile acestui act normativ nefiind aplicabile raportului dedus judecăţii, atât timp cât reclamanţii nu au făcut dovada că realizează activităţi din investiţii imobiliare, reţine instanţa supremă că aceasta este nefondată.

În preambulul contractului de credit ipotecar nr. x/07.06.2006 se menţionează în mod expres faptul că "Prezentul contract a fost încheiat, guvernat şi semnat în baza dispoziţiilor Legii nr. 190/1999, cu modificările ulterioare, privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare şi a prevederilor Normelor Metodologice nr. 3/2000 de aplicare a Legii nr. 190/1999 emise de B.N.R. şi C.N.V.M.", obiectul contractului constituindu-l imobilul situat în Bucureşti, B-dul x, Nr. cadastral x.

Diferenţa dintre un contract de credit ipotecar şi unul imobiliar o reprezintă faptul că, în cazul creditului ipotecar, legiuitorul impune condiţia garantării creditului acordat cu ipotecă chiar asupra imobilului ce face obiectul investiţiei, în timp ce pentru creditul imobiliar este acceptată orice formă de garanţie reală, mobiliară sau imobiliară.

Aşa fiind, de vreme ce potrivit dispoziţiilor art. 6 din contract, asupra imobilului ce face obiectul contractului a fost instituită ipoteca pentru garantarea creditului ipotecar acordat conform art. 1.1 din contract, în raport şi de cele menţionate în preambulul contractului de credit ipotecar încheiat între părţi, iar părţile s-au raportat, aşa cum rezultă din preambulul contractului inclusiv la dispoziţiile Legii nr. 190/1999, nu se poate susţine că prevederile Legii nr. 190/1999 nu ar fi aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Nici critica subsidiară a recurentelor privind justificarea inserării comisionului de administrare în contract nu poate fi primită. Plecând de la premisa conform căreia comisioanele reprezintă costuri ale unor servicii prestate de bancă în interesul clientului consumator, instanţa observă, din lectura argumentelor prezentate de recurente prin cererea de recurs, că acestea nu au fost în măsură să explice nici care anume au fost serviciile prestate efectiv în interesul exclusiv al consumatorului, în schimbul acestui comision şi nici de ce costul acestor servicii trebuie calculat procentual, fiind diferit în funcţie de soldul rămas în plată, de vreme ce pretinsele servicii efectuate erau aceleaşi în fiecare lună din perioada de derulare a contractului.

De asemenea, nici criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, ce reglementează comisionul de administrare, nu pot fi primite, întrucât actul normativ pretins încălcat a intrat în vigoare la 21 iunie 2010, ulterior semnării contractului dintre părţi (07.06.2007) şi eliminării comisionului de administrare (prin condiţiile speciale ale actului adiţional nr. x/26.06.2009), dispoziţiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 stipulând în mod expres că "prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66-69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50-55, ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66-71.".

Tot nefondate sunt şi susţinerile recurentelor referitoare la caracterul esenţial al comisionului de administrare în cadrul contractului convenit de părţi. În afară de faptul că acest aspect, ce priveşte determinarea caracterului esenţial sau nu în contract, reprezintă un aspect de temeinicie, apanajul exclusiv al instanţelor de fond, care nu poate fi cenzurat în cadrul controlului exclusiv de legalitate pe care îl poate face instanţa de recurs, Înalta Curte subliniază că nu se poate pune semnul egalităţii între costurile totale ale contractului şi obiectul principal al acestuia, în sens de prestaţie esenţială avută în vedere de părţi. Or, din această perspectivă, chiar dacă ansamblul comisioanelor, privite drept costuri ale unor servicii adiacente prestate de bancă în legătură cu contractul, întregesc costurile acestuia, ele nu pot fi considerate nici obiect principal al contractului şi nici prestaţii esenţiale de vreme ce ele nu au constituit cauza juridică principală care a determinat banca să acorde împrumutul, cauza principală rămânând dobânda privită ca preţ al împrumutului cu titlu oneros ce a fost acordat.

Pentru toate aceste considerente, care pot susţine, de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurentele-pârâte deciziei recurate, instanţa supremă reţine că soluţia pronunţată de instanţa învestită cu rejudecarea apelului este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare şi interpretare atât a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cât şi a prevederilor Legii nr. 193/2000, incidente în cauză, neputându-se reproşa acesteia încălcarea vreunei norme care ar impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Constatând, aşadar, că nu este incident motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1462 din 05 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1462 din 05 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.