Sovereign condition in credit agreement bars contractual liability for non-disbursement; new nullity defenses barred in cassation

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi, prin administrator special şi administrator judiciar B., a chemat în judecată pârâta C., solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 29.400.027,37 de RON reprezentant prejudiciu material creat prin nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate prin contractul nr. x/27.05.2013, obligarea pârâtei la plata sumei de 23.551.701,20 de RON prejudiciu moral, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 212 din 30 august 2018, Tribunalul Galaţi a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Galaţi, prin administrator special D. şi administrator judiciar B. şi, în consecinţă, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 36.224.127 de RON, cu titlu de despăgubiri materiale. A respins capătul de cerere privind plata daunelor morale, ca nefondat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta C., cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi.

În urma admiterii cererii de strămutare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, sub acelaşi număr, la data de 25 aprilie 2019.

Prin decizia civilă nr. 453 din 3 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a intimatei - reclamante, a fost admis apelul promovat de apelanta pârâtă C. împotriva sentinţei civile nr. 212/30.08.2018, pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata - reclamantă societatea A. S.R.L. - prin administrator judiciar B. şi societatea A. S.R.L. - prin administrator special E., şi a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost respinsă cererea având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor materiale, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Prin aceeaşi hotărâre, a fost admisă cererea de majorare a onorariului formulată de dna expert F., s-a dispus majorarea onorariului de expert de la 3.000 RON la 7.860 RON, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 2430 RON, reprezentând onorariu expert majorat, a fost obligată pârâta la plata sumei de 2430 RON, reprezentând onorariu expert majorat, a fost obligată intimata - reclamantă la plata către apelanta pârâtă a sumei de 194.923,13 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel, compuse din:182.923,13 RON taxă timbru, 2000 RON onorariu expert şi 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri şi a încheierilor din 15 iulie 2020, respectiv 21 octombrie 2020, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei şi încheierilor atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a invocat incidenţa motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., care prevăd că hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (pct. 5); când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii (pct. 6), respectiv când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (pct. 8).

Sub un prim aspect, după expunerea o scurtă expunere a cadrului procesual, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea este nemotivată, întrucât, deşi se reţine că obligaţia Băncii era afectată de modalităţi, respectiv de condiţia ca reclamanta să achite cel mai târziu până la data de 31 mai 2013, din resurse proprii, restanţele înregistrate la bancă, instanţa de apel nu a indicat, în concret, care erau acele sume, care era scadenţa lor, din ce raporturi contractuale sau extracontractuale rezultau.

Procedând în acest fel, fără nicio analiză faptică concretă asupra actelor şi pieselor dosarului, instanţa de apel, nu a motivat cum a ajuns la concluzia că nu s-a îndeplinit evenimentul, deşi pentru dovedirea unui fapt negativ, cum era cazul în prezenta cauză, instanţa ar fi trebuit să indice, în concret, faptul pozitiv contrar, respectiv suma/sumele care erau scadente şi, ipotetic, ar fi trebuit achitate de recurentă.

A susţinut recurenta că indicarea în concret a sumelor şi izvorului acestora trebuia să fie făcută în mod expres de către instanţă, întrucât, aşa cum rezultă din întreg materialul probator, societatea avea o relaţie contractuală complexă cu Banca, în sensul existenţei mai multor contracte de credit/împrumut încheiate cu aceasta.

Exigenţa motivării complete şi corecte a hotărârilor judecătoreşti, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune existenţa unei expuneri complete a raţionamentului instanţei, pe baza căruia a ajuns la soluţia pronunţată prin dispozitiv.

Un al doilea aspect invocat de recurentă, cu referire la incidenţa motivului instituit de pct. 6 al art. 488 C. civ., este cel al contradictorialităţii considerentelor, susţinându-se că acelaşi eveniment din cadrul raportului juridic contractual nu poate primi valenţă atât de condiţie (în sens de modalitate a obligaţiilor), cât şi de cauză de neexecutare a unei obligaţii, care să dea naştere dreptului celeilalte părţi de a opune excepţia de neexecutare, căci, în acest din urmă caz, vorbim de o obligaţie existentă, dar neexecutată de parte pentru alte motive, în vreme ce obligaţia afectată de condiţie, câtă vreme aceasta nu s-a împlinit, nu există.

De asemenea, recurenta a invocat nemotivarea hotărârii sub aspectul neanalizării de către instanţa de apel a excepţiei de nulitate a clauzei 10 alin. (7) din Contract, excepţie invocată din perspectiva dispoziţiilor art. 1249 alin. (2) C. civ.. A precizat că, dintr-o anumită perspectivă, această critică poate fi încadrată şi în prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., pentru nepronunţarea de către instanţă asupra unei apărări, respectiv a încălcării dispoziţiilor art. 5 şi art. 6 C. proc. civ.

În acest sens, se învederează faptul că, pentru prima dată cu ocazia soluţionării apelului, instanţa a calificat art. 10 alin. (7) din Contract ca fiind o condiţie suspensivă de care depindea obligaţia Băncii pentru punerea la dispoziţie a creditului, în condiţiile în care prima instanţă nu a avut în vedere o asemenea calificare a clauzei, respectiv a Contractului. Însă reclamanta invocase excepţia nulităţii clauzei art. 10 alin. (7) din Contract, apărare pe care instanţa de apel nu a analizat-o în niciun fel, în condiţiile în care chiar această prevedere contractuală a primit un efect determinant în pronunţarea soluţiei.

În temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că soluţia instanţei prin care s-a concluzionat că în cauză nu este îndeplinită condiţia faptei ilicite contractuale, este rezultatul greşitei interpretări a legii.

Astfel, a apreciat recurenta că interpretarea dată de prima instanţă clauzelor contractuale este greşită, caracterul eronat al interpretării decurgând din greşita aplicare a prevederilor art. 1270, art. 1266 -1269 C. civ.

S-a arătat că disputa poartă asupra naturii juridice şi întinderii clauzei art. 10 alin. (7) din Contract, care prevedea că:

"tragerile din CNT se vor efectua pe măsura achitării de către S.C. A. S.R.L., din surse proprii, a restanţelor înregistrate la C. (suma tragerilor din credit, nu poate fi mai mare decât valoarea restanţelor achitate din surse proprii, condiţie ce se va menţine până la rambursarea integrală a restanţelor înregistrate la C.), însă achitarea integrală a restanţelor la C. nu se va face mai târziu de 31.05.2013".

Condiţia tragerii, a susţinut recurenta, nu se putea referi la obligaţii din alte contracte, interpretarea instanţei fiind rezultatul încălcării art. 1270 C. civ.. Părţile Contractului nu au înţeles niciun moment să condiţioneze acordarea sumei asumate de către Bancă prin Contractul dedus judecăţii de executarea unor obligaţii de restituire a unor sume din alte contracte de credit.

Totodată, s-a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit Contractul, cu încălcarea art. 1268 alin. (2) C. civ., acordând un sens pe care părţile nu l-au înţeles şi contrar practicii statornice dintre acestea.

Între părţi exista o practică uzuală cu privire la încheierea de astfel de contracte, iar în fiecare caz, aşa cum rezultă şi probatoriul din faţa instanţei de apel, punerea la dispoziţie a sumei se făcea în aceeaşi zi cu încheierea contractului.

Contractul a fost încheiat în sensul în care era deja statornicită practica dintre părţi, în sensul punerii la dispoziţie de îndată a sumelor asumate de Bancă prin acesta, în scopul asigurării capitalului de lucru curent, clauza de la art. 10 alin. (7) din Contract fiind aplicabilă doar ulterior. Altfel, nu ar mai fi existat niciun interes real pentru încheierea acestui contact, în condiţiile în care în ziua contractării se împlinea scadenţa mai multor instrumente de plată, obligaţia asumată de Bancă fiind pură şi simplă.

Interpretarea instanţei de apel ar echivala cu o declarare a scadenţei anticipate pentru toate celelalte contracte de credit şi o renunţare la beneficiul termenelor până la care societatea se obligase să restituie anumite împrumuturi, deşi renunţarea la drept nu se poate prezuma (art. 1268 alin. (4) şi art. 13 C. civ.).

Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal, respectiv cu încălcarea prevederilor legale anterior menţionate, că obligaţia Băncii era una condiţională suspensiv, respectiv că nu s-a îndeplinit condiţia şi, astfel, nu există o faptă ilicită, respectiv o încălcare a obligaţiei de punere la dispoziţie a împrumutului către recurentă.

Dacă s-ar constata că art. 10 alin. (7) din Contract reprezintă o condiţie de care depindea obligaţia Băncii de a pune la dispoziţia recurentei împrumutul agreat, aceasta ar reprezenta, pe de o parte o clauză nescrisă, în condiţiile art. 1402 C. civ., pentru că ar reglementa o obligaţie imposibilă şi care nu este nesigură ca realizare, şi, pe de altă parte, ea ar fi lovită de nulitate, întrucât nu are un obiect determinat sau determinabil, conform art. 1225 alin. (2) C. civ.

A invocat recurenta-reclamantă şi faptul că instanţei de apel nu a făcut nicio referire la regula prevăzută de art. 1555 C. civ., privind ordinea executării obligaţiilor, considerând, ca rezultat al greşitei interpretări şi aplicări a legii, că obligaţia Băncii fusese contractată sub condiţie.

O critică distinctă, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost formulată de recurenta-reclamantă în legătură cu calificarea greşită a faptului raportării abuzive a reclamantei în CIP, respectiv cu încălcarea prevederilor contractului de cont curent a reclamantei, instanţa de apel considerând acest fapt ca fiind extracontractual, deci delictual, în vreme ce acţiunea reclamantei este întemeiată, în drept, pe răspunderea contractuală. Este evident că raportarea s-a produs în interiorul mecanismului contractual complex existent între părţi, obligaţiile de raportare din regulamentele BNR reprezentând norme supletive general obligatorii în contractele bancare.

În ceea ce priveşte nelegalitatea încheierilor pronunţate la 15 iulie 2020, respectiv la 21 octombrie 2020, recurenta apreciază ca fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Ambele încheieri de şedinţă cuprind soluţii ale instanţei de apel cu privire la probatoriul administrat în această etapă procesuală, iar criticile recurentei - reclamante vizează, în mod special, soluţiile de respingere a cererilor acesteia de lămurire, respectiv de refacere a raportului de expertiză.

Astfel, în raport de încheierea de la termenul din 15 iulie 2020, fără a relua obiecţiunile formulate de recurentă pentru acel termen, a apreciat recurenta că hotărârea instanţei de apel este nelegală prin prisma nemotivării sale. În opinia recurentei, nu există absolut nicio argumentaţie în fapt şi în drept din partea instanţei de apel pentru care, pe de o parte, a respins cererea de anulare a raportului, iar pe de altă parte, a încuviinţat doar o parte dintre obiecţiunile reclamantei, respectiv punctele asupra cărora a cerut lămurirea raportului de către expert.

Cât priveşte încheierea de la termenul din 21 octombrie 2020, termen la care s-au pus şi concluziile asupra fondului pricinii, în apel, se arată că soluţia instanţei asupra chestiunii lipsei de specializare a expertului (calificată de aceasta ca o nulitate relativă a raportului), respectiv de refacere a raportului de expertiză este nelegală, fiind incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, asupra cererii de anulare a raportului de expertiză, pe care instanţa a respins-o ca fiind tardiv formulată, soluţia este nelegală, întrucât, în realitate, nu se putea pune problema unei nulităţi pe care să o soluţioneze separat de cererea de refacere a raportului de expertiză, ce fusese depusă în termen.

Soluţia încalcă prevederile art. 338 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin, 1 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, în realitate, motivul reclamantei nu reprezenta o veritabilă nouă cerere de anulare a raportului de expertiză, ci un argument în susţinerea cererii de refacere a raportului de către un nou expert, formulată în termen, însă prorogată de către instanţă.

De asemenea, a considerat recurenta că, în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. faţă de soluţia dată cererii de refacere a raportului de expertiză, soluţia fiind complet nemotivată.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. S.A. Sucursala Galaţi a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, motivat de faptul parte din argumentele reclamantei au la bază susţineri şi apărări care depăşesc cadrul acţiunii introductive, fiind formulate în recurs, pe de o parte, cu depăşirea limitelor învestirii primei instanţe, dar şi cu depăşirea efectului devolutiv al apelului, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil.

În subsidiar, intimata - pârâtă a solicitat instanţei să respingă recursul, ca nefondat, arătând, în esenţă, că decizia şi cele două încheieri atacate au fost motivate cu respectarea exigenţelor legale şi că decizia instanţei de apel nu conţine o motivare contradictorie.

Cu referire la art. 10 alin. (7) din Contract, intimata a arătat că aceasta nu reprezintă o clauză îndoielnică, în sensul art. 1268 C. civ., şi că susţinerile privind nulitatea clauzei pentru lipsa caracterului determinat/determinabil, caracterul nescris al aceleiaşi clauze şi încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor art. 1555 C. civ. privind ordinea executării obligaţiilor, invocate pentru prima dată în recurs, sunt neîntemeiate.

În ceea ce priveşte calificarea raportării recurentei - reclamante la Centrala Incidentelor de Plăţi, intimata a precizat că instanţa de apel nu a reţinut, aşa cum susţine recurenta, că acesta ar fi un fapt delictual, ci doar că operaţiunea de raportare nu a avut loc în baza contractului de credit, ci în baza contractului de cont curent, astfel cum este reglementat prin Regulamentul nr. 1/2012 emis de Banca Naţională a României, contract ce nu a făcut obiectul analizei în cauză.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei invocate de partea adversă şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, arătând că obiectul şi motivele recursului se nasc, sub aspectul posibilităţii invocării lor, doar ulterior pronunţării hotărârii din apel, iar în raport cu faptul că acţiunea a fost admisă de prima instanţă de fond, cu un alt raţionament decât cel expus de instanţa de apel, nu a existat posibilitatea efectivă de a invoca criticile expuse în memoriul de recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2022, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimată, apreciind că aspectele invocate de intimată cu privire la o parte dintre criticile formulate de recurenta - reclamantă se impun a fi examinate cu ocazie soluţionării recursului, neconstituind un fine de neprimire a căii de atac exercitate de parte.

Prin aceeaşi încheiere, Înalta Curte a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia în şedinţă publică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând, în cadrul controlului de legalitate, încheierile şi decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurenta - reclamantă şi temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Cu privire la recursul formulat împotriva încheierilor din 15 iulie 2020 şi 21 octombrie 2020, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-reclamante nu conturează o nelegalitate a încheierilor din perspectiva pronunţării acestora cu încălcarea dispoziţiilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a nemotivării sau a întemeierii acestora pe considerente contradictorii.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, prin încheierea din 15 iulie 2020 instanţa de prim control judiciar a motivat atât soluţia de respingere a cererii de anulare a raportului de expertiza întocmit în apel, formulată la primul termen de judecată ce a urmat depunerii raportului de expertiza, cât şi pe aceea de admitere doar în parte a obiecţiunilor formulate reclamantă la acelaşi raport, reţinând că motivele invocate în susţinerea cererii de anulare a raportului de expertiză (s.n. întocmirea raportului de expertiză fără consultarea punctuală a expertului parte al intimatei-reclamante, realizarea lucrării în baza unor documente neagreate de părţi sau cu ignorarea unor înscrisuri, suspiciunile privind întocmirea expertizei în colaborare directă cu expertul parte al apelantei-pârâte) nu sunt motive de natură să atragă anularea lucrării de specialitate, iar obiecţiunile respinse constituie simple nemulţumiri ale părţii faţă de constatările expertului, exprimate prin întrebări cu referire la concluziile raportului de expertiză. Prin aceeaşi încheiere, a fost prorogată soluţionarea cererii reclamantei privind efectuarea unei noi expertize.

Chiar dacă motivarea încheierii este succintă, esenţial, din perspectiva dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. şi a respectării dreptului la apărare, este faptul că aceasta relevă raţionamentul judecătorului, fiind clară şi lipsită de contradicţii şi excluzând arbitrariul.

Cât priveşte încheierea din 21 octombrie 2020, prin aceasta instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 338 C. proc. civ., constatând decăderea intimatei-reclamante din dreptul de a invoca nulitatea raportului de expertiză pentru lipsa competenţei specializate a expertului judiciar desemnat, întrucât motivul suplimentar de nulitate nu a fost invocat odată cu obiecţiunile la raport, respectiv la primul termen de judecată ce a urmat depunerii raportului, şi a respins. motivat cererea intimatei-reclamante privind efectuarea unui nou raport de expertiză, de către un nou expert, reţinând că nu există motive temeinice pentru a dispune o atare măsură.

Trecând la examinarea deciziei atacate, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Între reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâta C. s-a încheiat contractul de credit nr. x/27.05.2013 ce a avut ca obiect "acordarea unui credit de nevoi temporare pe documente necertificate girate în favoarea băncii, în valoare de 684.597,54 de RON".

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a investit instanţa cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 52.951.728,58 RON, compusă din 29.400.027,37 RON, reprezentând prejudiciu material creat prin nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate prin contractul sus-menţionat, şi suma de 23.551.701,21 RON, reprezentând prejudiciu material.

Instanţa de apel a constatat că obligaţia de acordare a creditului, asumată de pârâtă, este afectată de o condiţie suspensivă, stipulată prin art. 10.7 din contract, potrivit căruia "tragerile din CNT se vor efectua pe măsura achitării de către S.C. A. S.R.L., din surse proprii, a restantelor înregistrate la C. (suma tragerilor din credit nu poate fi mai mare decât valoarea restanţelor achitate din surse proprii, condiţie ce se va menţine până la rambursarea integrală a restanţelor înregistrate la C.) însă, achitarea integrală a restanţelor înregistrate la C. nu se va face mai târziu de 31.05.2013."

Pe această bază, întrucât condiţia suspensivă nu s-a îndeplinit, s-a conchis că obligaţia de acordare a creditului în valoare de 684.597,54 RON nu s-a născut, astfel că nu sunt îndeplinite cerinţele prescrise de lege pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei,

Pornind de la această precizare a cadrului procesual şi a limitelor cererii de chemare în judecată, stabilite chiar de reclamantă, şi prealabil examinării motivelor de recurs invocate în legătură cu decizia instanţei de apel, se impune a se preciza că unele dintre criticile din conţinutul recursului sunt apărări invocate omisso medio de către recurenta-reclamantă, obiecţiunea ridicată de intimata-pârâtă sub acest aspect fiind parţial fondată.

Astfel, în motivarea recursului, reclamata invocă pentru prima oară nulitatea clauzei stipulate prin art. 10.7 din contractul de credit nr. x/27.05.2013, din perspectiva art. 1249 alin. (2) C. civ., în raport cu art. 1402 C. civ. (Condiţia imposibilă, ilicită sau imorală) şi art. 1225 alin. (2) C. civ. (Obiectul contractului - determinat, sub sancţiunea nulităţii), precum şi calificarea clauzei stipulate prin art. 10.7 ca fiind o clauză îndoielnică, în sensul art. 1268 C. civ., respectiv încălcarea prevederilor art. 1555 alin. (2) C. civ. (Ordinea executării obligaţiilor).

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de casare "nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Consacrând regula inadmisibilităţii criticilor formulate omisso medio, legiuitorul a înţeles să acorde garanţii suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalităţii hotărârii pronunţate în apel.

Relevante, sub aspectul analizat, sunt şi prevederile art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.:

"(2) Părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare si dovezi decât cele invocate la prima instanţa sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (...)

(3) În apel nu se pot schimba calitatea pârtilor, cauza sau obiectul cererii de chemare in judecata si nici nu se pot formula pretenţii noi (...)."

Apărarea recurentei-reclamante, care a arătat că nu a avut posibilitatea efectivă de a invoca aceste apărări în apel, întrucât acţiunea pe care a formulat-o a fost admisă de prima instanţă de fond, cu un alt raţionament decât cel avut în vedere de instanţa de apel pentru respingerea aceleiaşi acţiuni, nu poate fi reţinută, întrucât pârâta a susţinut incidenţa condiţiei suspensive prevăzute de clauza de la art. 10.7 din contractul de credit nr. x/27.05.2013 atât în faţa primei instanţe, cât şi prin apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 212 din 30 august 2018, pronunţată de Tribunalul Galaţi.

Recurenta-reclamantă nu a invocat în faţa instanţelor de fond nulitatea art. 10.7 din contractul de credit nr. x/27.05.2013, nici pe calea acţiunii, nici ca excepţie, ci doar a susţinut, prin cererea de chemare în judecată, că prevederile contractuale de la art. 10 pct. 7 din contract nu au putut fi negociate cu Banca, ceea ce, in opinia acesteia, ar fi reprezentat un "comportament abuziv al paratei?. Or, prima instanţa nu s-a pronunţat/nu a reţinut aceasta apărare, privind lipsa caracterului negociat al clauzei contractuale, iar reclamanta nu a formulat apel, incident sau la considerente, în legătură cu nesoluţionarea acestei chestiuni.

Aplicată cauzei de faţă, respectarea interdicţiei invocării omisso medio a unor apărări noi şi a limitelor efectului devolutiv al apelului, presupune că recurenta-reclamantă nu poate valorifica pentru prima dată în recurs, prin motivarea acestei căi de atac, criticile privitoare la omisiunea constatării caracterului abuziv sau nulitatea clauzei stipulate prin art. 10.7 din contractul de credit nr. x/27.05.2013, prin raportare la dispoziţiile art. 1249 alin. (2) C. civ., art. 1402 C. civ. şi art. 1225 alin. (2) C. civ., ori presupusa încălcare a prevederilor art. 1555 alin. (2) C. civ. şi solicitarea de calificare a clauzei stipulate prin art. 10.7 ca fiind o clauză îndoielnică, în sensul art. 1268 C. civ.

Aşadar, excluzând din cadrul analizei apărările mai sus arătate, Înalta Curte va examina celelalte critici, întemeiate pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea hotărârii, pe de o parte, şi motivarea contradictorie, pe de altă parte.

În opinia recurentei, decizia ar fi nemotivata deoarece, analizând incidenţa condiţiei suspensive menţionate în art. 10.7 din contractul de credit nr. x/27.05.2013, instanţa de apel nu ar fi precizat ce sume erau restante şi ce sume ar fi trebuit să fie achitate de reclamantă până la data de 31.05.2013.

Însă, contrar acestor susţineri, Înalta Curte reţine că o astfel de cuantificare nu era necesară, în condiţiile în care nicicând în cursul procesului reclamanta nu a pretins că şi-ar fi îndeplinit, parţial sau total, obligaţia de a achita, din surse proprii, restanţele înregistrate la C., până cel mai târziu la 31.05.2013, nu a contestat existenţa mai multor contracte de credit/împrumut încheiate cu pârâta şi a restanţelor decurgând din acestea.

Altfel spus, reclamanta, prin poziţia sa procesuală, nu a contestat neîndeplinirea condiţiei suspensive, apărările formulate de aceasta privind alte aspecte decât cel în discuţie, ceea ce a făcut ca problema dovezii faptului pozitiv contrar (plata parţială ori totală a restanţelor) să nu se pună în cauză.

Instanţa de apel a prezentat un raţionament logic şi concis din care rezultă motivarea instanţei cu privire la incidenţa condiţiei suspensive prevăzute de art. 10.7 din contractul de credit.

Sub aspectul motivării contradictorii a hotărârii, recurenta-reclamantă a susţinut că acelaşi eveniment din cadrul raportului contractual, respectiv achitarea restanţelor, nu poate avea o dublă valenţă: condiţie, ca modalitate a obligaţiilor, caz în care obligaţia nu există câtă vreme condiţia nu se îndeplineşte, cât şi cauză de neexecutare a contractului, care să îndrituiască cealaltă parte să invoce excepţia de neexecutare a contractului, caz în care obligaţia există, dar este neexecutată de parte pentru alte motive.

Examinarea considerentelor deciziei recurate nu evidenţiază o atare interpretare duală, contradictorie, a art. 10.7 din contractul de credit nr. x/27.05.2013, ci, după expunerea generică a condiţiilor legale pentru atragerea răspunderii civile contractuale, instanţa de apel reţine în mod concordant că pârâtei îi revenea obligaţia de acordare a unui credit în valoare de 684.597,54 RON, însă această obligaţie este afectată de condiţia suspensivă stipulată prin art. 10.7 din contract. Reclamanta "nu poate cere executarea obligaţiei de la debitor, deoarece nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă, ceea ce înseamnă că obligaţia nu s-a născut".

Prin urmare, susţinerea recurentei-reclamante în sensul că obligaţia intimatei-pârâte, de acordare a creditului în valoare de 684.597,54 RON, ar fi fost calificată de instanţă ca fiind pură şi simplă, este lipsită de orice suport, criticile invocate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. neputând fi primite.

Nefondate sunt şi motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea/aplicarea greşita a prevederile art. 1266 -1269 C. civ., în ceea ce priveşte interpretarea clauzelor contractuale.

Deşi sunt indicate toate textele legale ce reglementează regulile de interpretare a contractului, susţinerile recurentei privesc doar neaplicarea prevederilor art. 1268 C. civ., privind interpretarea clauzelor îndoielnice.

Însă, regulile de interpretare anterior menţionate au incidenţă exclusiv în situaţia existenţei unei clauze neclare, susceptibile de mai multe înţelesuri, chestiune pe care, aşa cum s-a arătat, reclamanta nu a invocat-o în faţa instanţei de apel, deşi prin calea de atac exercitată de către pârâtă se afirma tocmai incidenţei condiţiei suspensive reglementate de art. 10.7 din contractul de credit.

Potrivit art. 10.7 din contractul de credit nr. x/27.05.2013," tragerile din CNT se vor efectua pe măsura achitării de către S.C. A. S.R.L., din surse proprii, a restanţelor înregistrate la C. (suma tragerilor din credit nu poate fi mai mare decât valoarea restantelor achitate din surse proprii, condiţie ce se va menţine până la rambursarea integrală a restanţelor înregistrate la C.) însă achitarea integrală a restanţelor înregistrate la C. nu se va face mai târziu de 31.05.2013."

Pornind de la conţinutul clauzei şi în lipsa invocării unei alte semnificaţii a acesteia, instanţa de apel a apreciat că intenţia pârtilor a fost clar exprimată, în sensul asumării de către pârâtă a obligaţiei de a acorda creditul în valoare de 684.597,54 RON sub condiţia suspensivă a achitării, din surse proprii, de către reclamanta A. S.R.L. a restanţelor înregistrate la Banca, până cel mai târziu la 31.05.2013, tragerile din contractul de credit putând fi efectuate pe măsura achitării restanţelor înregistrate la plata ratelor, exigibile la data încheierii contractului.

De altfel, recurenta susţine aplicarea greşita a normelor de interpretare a contractului dedus judecăţii, dar nu arată care ar fi fost eroarea de interpretare, mărginindu-se să invoce situaţia altor contracte încheiate în trecut între părţi şi să susţină că părţile nu au intenţionat să condiţioneze punerea sumei împrumutate la dispoziţia reclamantei, fără însă ca în faţa instanţelor de fond sau cel puţin în apel să se fi prevalat de caracterul neclar al clauzei stipulate la art. 10.7 din contractul de credit şi de practica statornicită între părţi.

Examinarea acestor aspecte vizează temeinicia acţiunii şi este incompatibilă cu controlul de legalitate ce poate fi exercitat în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

În aceste condiţii, în mod legal instanţa a dat eficienţă regulii interpretării contractului după voinţa părţilor şi principiului forţei obligatorii a contractului, conform art. 1266 şi 1270 C. civ.

Cât priveşte critica distinctă, circumscrisă tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitoare la calificarea greşită de către instanţa de apel a raportării reclamantei în Centrala Incidentelor la Plată ca fiind un fapt extracontractual, nereglementat de contractul de credit nr. x/27.05.2013, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei-reclamante au în vedere încălcarea de către pârâtă a obligaţiilor decurgând din contractul de cont curent.

Or, contractul de cont curent nu a făcut obiectul analizei în cauză, aspect ce rezultă cu evidenţă din examinarea cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta a investit instanţa cu o acţiune având ca obiect obligarea pârâtei la plata unor daune materiale şi morale decurgând din nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate prin contractul de credit nr. x/27.05.2013.

Aceasta cauză a cererii de chemare în judecata rezultă atât din petitul, cât şi din motivarea cererii de chemare in judecată, prevederile contractului de cont curent nefiind nici măcar amintite.

Cum operaţiunea de raportare a A. S.R.L. în Centrala Incidentelor de Plaţi de către subscrisa C. nu a avut loc in baza contractului de credit nr. x/27.05.2013 dedus judecăţii, ci in baza contractului de cont curent, reglementat prin Regulamentul nr. 1/2012 emis de Banca Naţională a României, instanţa de apel s-a mărginit la a constata această situaţie şi caracterul eronat al celor reţinute de prima instanţă prin sentinţa apelată, în sensul că fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ar fi constat în raportarea de către pârâtă a societăţii reclamante în Centrala Incidentelor de Plaţi.

Prin urmare, pretinsa calificarea greşită de către instanţa de apel a raportării reclamantei în Centrala Incidentelor la Plată ca fiind un fapt extracontractual nu există, critica recurentei-reclamante sub acest aspect fiind nefondată.

Având în vedere toate considerentele expuse şi constatând că prin criticile recurentei-reclamante nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă C. a cheltuielilor de judecată în sumă de 20519,71 RON, reprezentând onorariul pentru plata avocatului, conform dovezilor depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. împotriva încheierii din 15 iulie 2020, a încheierii din 21 octombrie 2020 şi a deciziei civile nr. 453 din 3 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar B. la plata sumei de 20519,71 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2023.