Scope of res judicata in special payment order proceedings and express requirement for suretyship under Civil Code

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2020, reclamata A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea la plata următoarelor sume: 907.111,49 RON - debit principal reprezentând rest de plata din acordul nr. x/IF - 19.07.2018, respectiv contravaloarea ratelor 5 -15 din acord; 108.807,34 RON - reprezentând rest de plata din cheltuielile urmărire debit necenzurate, conform acord de plată nr. x/19.07.2018; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 988 din 13 aprilie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost admisă acţiunea privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.; a fost obligată pârâta la plata sumelor de 907.111 RON, cu titlu de debit principal; 108.807,34 RON, rest de plată din cheltuielile de urmărire debit; 16.257 RON, cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 1854 din 7 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 988 din 13 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat; a fost obligată apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 400 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel; în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale, respectiv taxa judiciară de timbru pentru care apelantei-pârâte i s-a acordat ajutor public judiciar, în cuantum de 3.989,32 de RON au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În susţinerea căii de atac, recurenta-pârâtă invocă greşita soluţie dată cu privire la critica sa referitor la încălcarea prevederilor art. 425 C. proc. civ., aspect care atrage incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că a invocat în apel faptul că prima instanţă nu a analizat apărările sale, nu a procedat la o motivare a soluţiei de respingere a acestor apărări, întreaga hotărâre bazându-se exclusiv pe argumentele reclamantei.

Recurenta-pârâtă precizează că singura menţiune a apărărilor sale se află la finalul considerentelor hotărârii primei instanţe, pe o întindere de 4 rânduri, respingerea puterii de lucru judecat nefiind motivată în niciun fel.

Ca atare, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel, încălcând prevederile art. 22 C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a respins cererea sa, considerând că hotărârea primei instanţe îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 425 Cod procedură civilă, dar şi în raport de efectul devolutiv al apelului.

Recurenta-pârâtă apreciază că această soluţie este contrară oricărui principiu de judecată, neputând fi acoperită nelegalitatea unei hotărâri, chiar şi din perspectivă formală, întrucât există calea de atac, fiind încălcat principiul dublului grad de jurisdicţie.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a dat o interpretare greşită prevederilor art. 425 C. proc. civ., întrucât a considerat că nu este necesar a se răspunde tuturor argumentelor invocate de părţi, evocând în acest sens jurisprudenţa CEDO, respectiv cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României, cauza Dima contra României, cauza Burzo împotriva României.

Recurenta-pârâtă apreciază că, din perspectiva încălcării principiilor de drept şi ale procesului civil, astfel cum le-a invocat, şi din perspectiva nerespectării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel trebuia să constate nemotivarea hotărârii, neanalizarea unor probe sau apărări esenţiale, făcând ca hotărârea să rămână nemotivată, chiar dacă aparent, în cuprinsul acesteia, sunt inserate argumente ale instanţei care nu constituie veritabile considerente.

Din perspectiva incidenţei motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, recurenta-pârâtă invocă greşita soluţie dată asupra criticii sale ce viza efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel în mod greşit nu a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Contrar motivării instanţei de apel, recurenta-pârâtă arată că prin efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu se limitează posibilitatea judecătorului cererii întemeiate pe dreptul comun de a analiza sub toate aspectele raporturile juridice dintre părţi, în speţă, instanţa având obligaţia de a ţine seama de dezlegarea dată asupra problemei de drept deduse judecăţii (răspunderea sa în calitate de fideiusor).

Efectul pozitiv sau puterea de lucru judecat nu este identică cu autoritatea de lucru judecat, nefiind o veritabilă excepţie, ci o prezumţie care nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că prin sentinţa civilă nr. 1926 din 25 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2019, instanţa care a soluţionat contestaţia sa în anulare a reţinut că raportul juridic principal rezultă din contractul de furnizare nr. x încheiat la 04.10.2017 de creditoare cu debitoarea C. S.R.L., iar prin acordul de plată nr. x/19.07.2018 părţile au încercat concilierea prealabilă, prin clauza din art. 6 a acordului prevăzându-se că semnatara acestuia, B., răspunde indivizibil şi solidar alături de societate, de îndeplinirea obligaţiilor contractuale.

Mai arată recurenta-pârâtă că în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti a statuat în sensul că debitoarea B. are calitatea de asociat unic şi administrator al debitoarei C. S.R.L., parte în contractul de furnizare produse încheiat cu creditoarea, că în această calitate de reprezentant legal al societăţii debitoare şi în exercitarea mandatului de administrator în condiţiile Legii nr. 31/1990, B. a încheiat contractul principal şi acordul de plată din 19.07.2018 şi că a semnat aceste înscrisuri în calitate de administrator al societăţii debitoare, în numele şi pentru aceasta, şi nu în nume personal.

În opinia recurentei-pârâte, a ignora puterea de lucru judecat a hotărârii nr. 1926 din 25 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, cu motivarea că legea conferă creditorului posibilitatea intentăriii unei acţiunii de drept comun, însemnă a lipsi de orice efect acea hotărâre, cu încălcarea ordinii şi stabilităţii juridice.

Puterea de lucru judecat are la bază principiul conform căruia hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre, fiind consacrată atât la nivelul jurisprudenţei naţionale, cât şi la cel al jurisprudenţei CEDO, nefiind limitată la nivelul dispozitivului, ci întinzându-se şi asupra considerentelor.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea şi din perspectiva soluţiei dată criticii sale referitoare la nesemnarea acordului în calitate de fidejusor şi la neîndeplinirea dispoziţiilor art. 2.282 C. civ., fapt ce atrage incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă.

Recurenta-pârâtă susţine că, în ceea ce priveşte fondul litigiului, în raport de art. 2.282 C. civ., instanţa de apel, a redus analiza la un singur aspect, reţinând în esenţă că, faţă de prevederile art. 1.266 şi ale art. 1.268 alin. (3) C. civ., clauza cuprinsă în art. 6 din acordul de plată nr. x/19.07.2018 are natura juridică a unui contract de fideiusiune, întrucât această clauză trebuie interpretată în sensul în care produce efecte şi că, faţă de cuprinsul clauzei de la art. 6, rezultă calitatea în care acesta a fost semnat de către apelanta-pârâtă, respectiv atât în calitate de reprezentant, administrator statutar, al societăţii C. S.R.L., cât şi în calitate de fideiusor, respectiv în nume propriu.

Recurenta-pârâtă consideră că, dând o astfel de interpretare prevederilor contractuale, instanţa de fond a schimbat cauza juridică a actului dedus judecăţii, dar şi voinţa părţilor, neputând fi prezumată că are calitate de fideiusor, cu atât mai mult cu cât în ziua semnării acordului nr. x/IF/19.07.2018 a încheiat şi un alt contract cu reclamanta, nr. 206/19.07.2018, în care, spre deosebire de acordul de plată, se menţionează expres atât calitatea sa de fideiusor (clauza 6), cât şi semnătura prevăzută expres pentru această calitate.

Or, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, nimic nu ar fi împiedicat părţile să menţioneze acest aspect la fel ca în contractul nr. x/19.07.2018, având în vedere obiceiul/cutuma dintre acestea.

Mai precizează recurenta-pârâtă că, astfel cum a arătat instanţelor de fond, existenţa clauzei nr. 6 din acord nu este suficientă, având în vedere că potrivit art. 2.282 C. civ. fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute, pentru a putea produce efecte juridice.

Instanţa de apel, deşi a invocat aceste prevederi, nu a explicat de ce le-a îndepărtat de la aplicare.

Având în vedere că la finalul acordului nr. x/IF/19.07.2018, la rubrica privind semnăturile şi ştampilele părţilor, nu reiese că se semnează de către recurenta-pârâtă şi în calitate de fideiusor, ci doar de administrator al societăţii C. S.R.L. şi că nici în preambulul actului juridic nu apare numele său în calitate de fideiusor, în raport de dispoziţiile imperative ale art. 2.282 C. civ., contrar motivării instanţei de apel, recurenta-pârâtă arată că asumarea ar fi trebuit să fie expresă şi clară.

Recurenta-pârâtă apreciază că observarea semnării cordului doar în calitate de administrator al societăţii debitoare, ar fi putut fi observată de instanţa de apel dacă s-ar fi procedat la studierea înscrisurilor existente la dosar, respectiv a contractulului principal şi a contractului încheiat în aceeaşi zi cu acordul şi susţine că instanţa de apel a schimbat cauza juridică, inclusiv temeiul de drept care a fundamentat motivul de apel, încălcând dispoziţiile art. 22 alin. (6), ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., dar şi jurisprudenţa CEDO.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 Cod procedură civilă.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 19 aprilie 2023, iar la 22 mai 2023, aceasta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea în motivele de casare şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinare a fost comunicată recurentei-pârâte la 29 mai 2023, iar aceasta nu a depus la dosar răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepţia nulităţii invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a respinge excepţia, reţinând că au fost dezvoltate critici de nelegalitate ce se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte reţine că, în susţinerea motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., respectiv a art. 22 Cod procedură civilă şi a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Se impune a se arăta că, din perspectiva criticilor invocate de recurenta-pârâtă, nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Totodată, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanţa de apel a regulilor de procedură, motivat de faptul că nu au fost reţinute criticile sale ce vizau nemotivarea hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Aceste critici nu reprezintă, însă, decât nemulţumirea recurentei-pârâte cu privire la argumentele expuse de către instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate, fără a se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte arată că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei recurate nici din perspectiva criticii ce vizează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, respectiv a considerentelor expuse în sentinţa civilă nr. 1926 din 25 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019.

Din perspectiva autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească ce soluţionează în tot sau în parte fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Articolul 431 alin. (2) Cod procedură civilă instituie prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, în sensul că oricare parte procesuală are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Din interpretarea dispoziţiilor legale enunţate rezultă că autoritatea de lucru judecat operează şi atunci când efectul hotărârii relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi, fără posibilitatea ca acestea să mai poată fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior, astfel că, atunci când este chemat să se pronunţe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu ţină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat îşi extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Puterea de lucru judecat este reglementată pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice în garantarea dreptului prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dezlegările date printr-o hotărâre judecătorească definitivă se prezumă absolut că exprimă adevărul care constituie raţiunea şi fundamentul hotărârii, nemaiputând fi contrazise printr-o altă hotărârea judecătorească, în caz contrar s-ar încălca principiul res judicata pro veritate habetur, dar şi principiul securităţii juridice.

Însă, în speţă, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa civilă nr. 698 din 14 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă cererea formulată de creditoarea A. S.R.L., în contradictoriu cu debitoarea B.; a fost obligată debitoarea ca în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii să plătească creditoarei suma de 908.105,15 RON, reprezentând contravaloare facturi fiscale, suma de 4.833.025,25 RON, penalităţi de 0,1% pe zi de întârziere, calculate până la data de 22.01.2019, precum şi penalităţi de întârziere calculate în continuare, până la achitarea integrală a debitului principal de 908.105,15 RON, suma de 108.807,37 RON, reprezentând rest de plată din cheltuielile de urmărire debit necenzurate şi suma de 40 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naţionale a României din data plăţii, reprezentând daune-interese suplimentare minimale, precum şi suma de 500 RON, cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri, debitoarea a formulat cerere în anulare, care a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 1926 din 25 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, instanţa dispunând anularea sentinţei civile nr. 698 din 14 martie 2019 şi respingerea cererii de emitere a ordonanţei de plată, ca neîntemeiată.

Prezintă, aşadar, relevanţă, dispoziţiile art. 1.021 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că, în cazul respingerii unei cereri introduse în această procedură specială, creditorul are posibilitatea de a introduce cererea pe calea dreptului comun, ceea ce autorizează concluzia că soluţia din procedura specială nu i se opune acestuia cu putere de lucru judecat, iar pentru identitate de raţiune nici părţii adverse.

De asemenea, din interpretarea dispoziţiilor art. 1.025 C. proc. civ. reiese că ordonanţa de plată dobândeşte caracter de titlu executoriu şi se bucură de autoritate de lucru judecat, provizorie de la pronunţare şi definitivă ca urmare a neintroducerii cererii în anulare sau a respingerii acesteia, însă numai pentru ipoteza în care cererea este admisă.

Totodată, art. 1.024 alin. (6) Cod procedură civilă dispune în sensul că, în cazul în care instanţa învestită admite, în tot sau în parte, cererea în anulare, aceasta va anula ordonanţa, în tot, sau după caz în parte, pronunţând o hotărâre definitivă, dispoziţiile art. 1.021 alin. (3) şi ale art. 1.022 alin. (2) aplicându-se în mod corespunzător.

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte arată că în mod legal instanţa de apel a apreciat că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, din perspectiva efectului pozitiv, a sentinţei civile nr. 1926 din 25 iunie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, pronunţată într-o procedură specială, în contextul în care C. proc. civ. deschide în acest caz creditorului calea dreptului comun pentru valorificarea aceluiaşi drept.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă invocă greşita soluţionare de către instanţa de apel a criticii sale referitoare la nesemnarea acordului în calitate de fideiusor şi la încălcarea prevederilor art. 2.282 C. civ.

Înalta Curte constată că în susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă invocă faptul că nu a semnat acordul nr. x/IF/19.07.2018 în calitate de fideiusor, că interpretarea dată de instanţă dispoziţiilor contractuale, respectiv art. 6 din acest acord, constituie o schimbare a cauzei juridice a actului dedus judecăţii, precum şi a voinţei părţilor, că instanţa nu a observat contractul nr. x din 19.07.2018 în care se menţionează în mod expres calitatea sa de fideiusor şi semnătura în această calitate, că din acordul încheiat nu reiese calitatea sa de fideiusor şi că a semnat acest act numai în calitate de administrator al societăţii C. S.R.L.

În raport de aceste argumente, Înalta Curte arată că nu este suficientă enunţarea unei critici care reproduce dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că invocarea aplicării greşite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar indicarea normei de drept material în mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare şi modul în care instanţa de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, nemulţumirea recurentei-pârâte legată de hotarârea recurată, de modul în care instanţa de apel a concluzionat asupra stării de fapt, de interpretarea contractului în raport de probele administrate nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că nu se poate reţine că instanţa de apel a schimbat cauza juridică, inclusiv temeiul de drept care a fundamentat motivul de apel, încălcând dispoziţiile art. 22 alin. (6) şi respectiv art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceste critici fiind invocate formal.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L. şi, în raport de dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1854 din 7 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. În temeiul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă B. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 400 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1854 din 7 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 400 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2023.