Cassation annulled for factual arguments masquerading as material law violation in civil procedure.

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 20 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 251.920,68 RON, echivalentul a 51.156,60 Euro, la cursul BNR aplicabil la data cererii, reprezentând daune-interese ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate prin contractul nr. x/19.12.2019.

Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtei şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3075/2021 din 7 decembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă cererea de chemare în judecată.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 251.920,68 de RON, cu titlu de daune-interese.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.105,82 RON, din care 6.124,68 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru şi 4.981,14 RON, reprezentând onorariu de avocat.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 91/2023 din 23 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul pârâtei, ca nefondat.

A fost obligată apelanta la plata sumei de 3.798,90 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în întregime a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Totodată, au fost solicitate cheltuieli de judecată.

Prealabil susţinerii motivelor de recurs, recurenta a expus situaţia de fapt.

A arătat astfel că, în executarea contractului dintre părţi, având ca obiect vânzarea-cumpărarea unei cantităţi de 2.000 mt de grâu la preţul de 150 euro/mt, cu livrare în perioada 25.06.2020 - 31.08.2020, recurentei i s-a refuzat în mai multe ocazii descărcarea mărfii în locaţiile agreate verbal cu intimata, aspect ce a făcut practic imposibilă executarea.

Apoi, dezvoltând motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.352 C. civ., potrivit cărora "Fapta victimei înseşi şi fapta terţului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forţei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere."

S-a arătat că materialul probator avut în vedere de curtea de apel nu a dovedit fără dubiu faptul că recurenta a retras din proprie iniţiativă autocamionul cu numărul de înmatriculare x încărcat cu marfa destinată executării contractului.

De asemenea, s-a învederat că în mod greşit instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia doar pe raportul întocmit de firma superintendentă, SGS, fără a audia martorii C. şi D., persoane care puteau fi ascultate în vederea stabilirii situaţiei de fapt, în sensul că recurenta nu a putut să-şi execute obligaţiile din cauza refuzului intimatei de a primi marfa, cu consecinţa invocării clauzei penale din contract şi îmbogăţirii intimatei fără justă cauză.

Potrivit recurentei, raportul întocmit de SGS nu poate fi considerat relevant în ceea ce priveşte neexecutarea de către recurentă a obligaţiilor contractuale, câtă vreme indicatorii din raport nu au fost reanalizaţi în condiţii independente, prin compararea valorilor reţinute cu privire la calitatea cerealelor, cu valori similare din alte controale ale unor diferite firme de superintendenţă în analiza cerealelor, proba cu expertiza nefiind admisă în faţa instanţei de apel.

S-a mai susţinut că aflarea adevărului în ceea ce priveşte refuzul intimatei de a primi marfa nu poate fi realizat decât prin audierea martorilor propuşi şi realizarea unor măsurători ale mărfii refuzate. În acest sens, recurenta citează dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Concluzionând, recurenta a arătat că instanţa de apel, respingând proba cu martori propusă de recurentă şi luând în considerare un raport care nu a fost analizat de experţi independenţi numiţi în cursul judecăţii, nu a administrat un probatoriu din care să rezulte fără dubiu susţinerile intimatei-reclamante, cu consecinţa aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1.352 C. civ.

La data de 4 mai 2023 a fost înregistrată întâmpinarea invocată de intimata E. S.R.L., prin care a fost invocată excepţia nulităţii recursului, ca urmare a neîncadrării criticilor în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, luând în examinare cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, reţine următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi cod, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancţiunea nulităţii în cazul în care motivele invocate de recurent nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la nelegalitatea hotărârii din perspectiva dreptului substanţial, respectiv la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Instanţa încalcă dreptul material atunci când nu identifică regulile de drept aplicabile în cauză ori, deşi le identifică, le încalcă în litera sau spiritul lor, interpretându-le eronat ori, deşi le interpretează corect la un nivel abstract, aplicarea acestora situaţiei de fapt se face într-o manieră eronată, contrară sensului şi scopului pentru care au fost edictate.

Invocarea valabilă a acestui motiv de casare presupune enunţarea principiilor sau a regulilor de drept aplicabile, modul în care, în aprecierea recurentului, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecăţii şi discordanţa acestei interpretări cu cea oferită de către instanţa de apel prin hotărârea recurată.

Aşadar, teza încălcării sau aplicării greşite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputându-se invoca prin enunţuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Motivul de recurs nu este invocat procedural atunci când, deşi se invocă nelegalitatea hotărârii, în realitate este criticată situaţia de fapt reţinută sau modul de interpretare a probelor ori alte elemente care, deşi au şi o semnificaţie juridică, acestea implică un grad mare de apreciere a instanţelor de fond, care sunt suverane în ce le priveşte.

În cauză, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, nefiind relevate motive de nelegalitate în privinţa deciziei pronunţate în apel.

Cererea de chemare în judecată a vizat obligarea pârâtei la plata sumei de 251.920,68 RON, reprezentând daune-interese ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor asumate prin contractul nr. x/19.12.2019.

Reclamantei i-au fost admise pretenţiile în primă instanţă, apelul formulat de pârâtă împotriva sentinţei pronunţate de tribunal fiind respins ca nefondat.

Prin cererea de recurs pârâta invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.352 C. civ., arătând, în esenţă, că neexecutarea contractului dintre părţi este imputabilă reclamantei înseşi, care a refuzat primirea mărfii, împrejurare care putea fi dovedită numai cu martorii propuşi şi corelată cu proba de cântar şi imaginile prezentate instanţei de apel.

Se reţine că, deşi invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.352 C. civ., recurenta nu indică în concret cum anume au fost încălcate prevederile legale referitoare la cauza exoneratoare de răspundere invocată, constând în fapta victimei sau a terţului.

Or, pentru a invoca valabil această critică, subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se impunea ca partea să arate în ce constă raţionamentul greşit al instanţei de apel, astfel încât să rezulte aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material.

În realitate, ceea ce se impută instanţei de prim control judiciar este situaţia de fapt reţinută, prin raportare la probele administrate, recurenta arătând că în mod greşit curtea de apel a avut în vedere la pronunţarea soluţiei raportul întocmit de firma de superintendenţă, fără a fi audiaţi martorii propuşi de către apelanta-pârâtă, spre a dovedi refuzul reclamantei de a recepţiona marfa pe care pârâta s-a obligat să o livreze conform contractului.

Cu alte cuvinte, prin cererea de recurs partea tinde să demonstreze o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond în etapele procesuale anterioare şi care a determinat stabilirea culpei sale contractuale.

De asemenea, evocând dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., privind rolul activ al judecătorului, pârâta îşi exprimă dezacordul cu privire la faptul că nu i-a fost încuviinţată proba cu martori şi urmăreşte substituirea aprecierii instanţei de apel în acest sens.

Prin raportare la aceste susţineri ale recurentei, aminteşte Înalta Curte că situaţia de fapt astfel cum a fost reţinută în fond, utilitatea şi concludenţa probelor solicitate de părţi, precum şi modalitatea de apreciere a probelor administrate în etapele devolutive ale litigiului sunt aspecte sustrase cenzurii instanţei de recurs.

Recursul este o cale extraordinară de atac al cărei scop este verificarea deciziei recurate exclusiv din perspectiva legalităţii, cu referire la motivele de casare strict şi limitativ prevăzute de lege, iar nu rejudecarea litigiului în fond, cu posibilitatea reevaluării faptelor deduse judecăţii.

În consecinţă, criticile recurentei privitoare la situaţia de fapt reţinută, relevanţa oferită de instanţă anumitor mijloace de probă din dosar şi respingerea unor probe pe care, contrar celor reţinute de instanţele de fond, partea le consideră concludente în ceea ce priveşte culpa reclamantei sunt aspecte ce vizează temeinicia hotărârii pronunţate în apel, nefiind critici de nelegalitate.

Nu mai puţin, Înalta Curte constată că, prin memoriul de recurs, pârâta reiterează criticile de fond formulate, anterior, pe calea apelului declarat împotriva hotărârii de primă instanţă.

Aceste critici şi-au primit însă rezolvarea prin decizia curţii de apel, această instanţă concluzionând, pe baza probelor administrate coroborat cu prevederile contractuale asumate de părţi, că pârâta nu a reuşit să dovedească faptul că neexecutarea contractului ce i-a fost imputată ar avea drept cauză culpa reclamantei înseşi.

Rezultă astfel că apărările pârâtei referitoare la împrejurările factuale care, în opinia sa, au condus la neexecutarea contractului dintre părţi au fost examinate de curtea de apel, ca instanţă de prim control judiciar, care, în virtutea rolului său devolutiv, rejudecând cauza pe fond, s-a pronunţat asupra acestora prin considerentele hotărârii atacate.

Recursul fiind îndreptat împotriva deciziei pronunţate de ultima instanţă de fond, recurenta avea obligaţia, conform legii, să se raporteze la considerentele instanţei de apel, cu arătarea aspectelor de nelegalitate identificate.

Simpla reluare a alegaţiilor din etapa procesuală a apelului, strict pe aspecte de eventuală netemeinicie a hotărârii recurate, cu ignorarea considerentelor instanţei de apel, nu reprezintă o motivare valabilă a recursului.

Or, controlul judiciar exercitat de instanţa supremă nu se poate realiza dacă partea nu formulează critici de nelegalitate punctuale cu privire la hotărârea atacată, apte să fie încadrate potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, în cauză se impune aplicarea sancţiunii prevăzute la art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 91/2023 din 23 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În raport cu soluţia de anulare a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă E. S.R.L. a sumei de 12.881,98 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 91/2023 din 23 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă E. S.R.L. a sumei de 12.881,98 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 septembrie 2023.