Contractual penalty for non-delivery: appellate court’s violation of the principle of disposability by improperly recharacterizing the legal basis of the action

Şedinţa publică din data de 6 iulie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 14.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Vrancea a solicitat instanţei de judecată ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.700.000 RON cu titlu de daune compensatorii, pentru neexecutarea obligaţiei de livrare a cantităţii de 10.000 tone porumb, potrivit Contractului de vânzare nr. x/30.06.2020, precum şi la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3269 din 21 decembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021 s-a admis cererea de chemare în judecată şi a fost obligată pârâta B. S.A. VRANCEA la plata despăgubirii în cuantum de 2.700.000 RON.

La data de 08.07.2022 s-a formulat apel de către apelanta-pârâtă B. S.A. VRANCEA.

Prin decizia civilă nr. 1765/A din 10 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost admis apelul declarat de către apelanta-pârâtă B. S.A. VRANCEA în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3269/21 decembrie 2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021. A fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. VRANCEA ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

Recurenta invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanţei de apel.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se arată că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii prin faptul că a restabilit calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, cu încălcarea obligaţiei de a fi pusă în discuţia părţilor calificarea exactă.

Recurenta solicită instanţei de recurs să constate că temeiul de drept al cererii de chemare în judecată este art. 1538 C. civ. reclamanta urmărind obligarea pârâtei la acoperirea prejudiciului evaluat de către părţi prin clauza penală agreată în contract, respectiv obligarea la plata a 40 % din valoarea produselor nelivrate.

Astfel, instanţa de apel trebuia să verifice dacă există un caz de neexecutare şi să dispună acordarea prejudiciului în cuantumul agreat de părţi prin clauza penală.

În loc să facă acest lucru, instanţa de apel a reţinut că, relevantă pentru soluţionarea cauzei, este clauza referitoare la imposibilitatea fortuită de executare, fără a stabili dacă există un caz care să atragă aplicabilitatea acestei clauze şi fără a realiza o minimă analiză din perspectiva existenţei unui caz de forţă majoră.

Recurenta mai arată că nu a solicitat acoperirea unui prejudiciu generat de încălcarea condiţiilor contractuale stabilite de părţi cu privire la modalitatea în care se realizează notificarea referitoare la un caz de forţă majoră, o astfel de situaţie nefiind nici măcar reţinută de instanţa de apel.

Instanţa de apel a recalificat un argument folosit de recurentă în susţinerea neîntrunirii condiţiilor legale referitoare la un caz de forţă majoră şi l-a reţinut drept temei de drept al acţiunii, fără a fi pus în discuţia contradictorie a părţilor.

De asemenea, instanţa de apel a apreciat greşit că fapta imputată de recurentă ar fi fost nesocotirea de către pârâtă a condiţiilor în care trebuia să notifice existenţa unui caz de forţă majoră, pentru ca în alt paragraf să reţină că temeiul acţiunii l-a constituit neechivoc clauza contractuală de acordare a despăgubirii preevaluate.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că au fost nesocotite dispoziţiile art. 1538 C. civ. deoarece instanţa de apel a apreciat că esenţială în aplicarea clauzei penale este reducerea substanţială a intervalului de timp în care creditorul poate lua măsuri pentru executarea obligaţiilor proprii.

Contrar acestor considerente, recurenta susţine că esenţial pentru aplicarea alin. (2) al textului de lege menţionat este existenţa unui caz de neexecutare situaţie în care creditorul obligaţiei are posibilitatea de a opta între executarea silită în natură a obligaţiei principale şi clauza penală, aşa cum esenţial este din perspectiva alin. (4) al aceluiaşi text de lege, că executarea clauzei penale se poate cere fără a fi necesară dovedirea vreunui prejudiciu. Prin urmare, nu este esenţial caracterul intempestiv sau nu al notificării prin care debitorul notifică eventuala imposibilitate de executare a propriei obligaţii şi nu prezintă nicio relevanţă timpul care se acordă creditorului pentru a lua măsuri în vederea executării propriilor obligaţii faţă de terţi.

Raţionamentul instanţei de apel că posibilitatea de a fi aplicată clauza penală este exclusă întrucât notificarea privind posibila neexecutare contractuală a fost trimisă de pârâtă în luna august 2020, iar nu în aproprierea termenului de executare respectiv ianuarie, februarie 202, este nelegal şi adaugă la lege întrucât constituie o veritabilă limitare şi condiţionare nepermisă de prevederile art. 1538 C. civ. şi de prevederile contractuale.

Recurenta susţine că au fost nesocotite şi dispoziţiile art. 1634 alin. (6) şi 1686 alin. (3) C. civ. întrucât instanţa de apel nu dus până la final raţionamentul referitor la existenţa unei clauze exoneratoare de răspundere, nefiind analizate cazurile stabilite contractual şi nici condiţiile reglementate de art. 1634 alin. (6) şi art. 1686 alin. (3) C. civ., deciziei lispsindu-i indicarea în concret a cazului care ar fi exonerat pârâta de la răspundere.

Instanţa de apel nu a reţinut că nu ar exista o neexecutare a contractului sau că ar exista vreo legătură de cauzalitate între situaţia de fapt şi prejudiciul preevaluat.

Recurenta arată că instanţa de apel a nesocotit art. 1266, art. 1268 alin. (3) şi art. 1269 C. civ.

Referitor la clauza penală se arată că instanţa de apel a interpretat greşit contractul, reţinând că esenţial în aplicarea clauzei penale ar fi reducerea substanţială a intervalului de timp în care recurenta putea lua măsuri pentru executarea obligaţiilor proprii.

Recurenta arată că nu aceasta a fost voinţa părţilor, ci sancţionarea unui comportament culpabil al pârâtei în situaţia în care nu ar fi respectat obligaţia de livrare a produselor, independent de momentul notificării intervenirii unei eventuale imposibilităţi de executare.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, clauza penală nu poate fi asociată perioadei de executare a contractului, respectiv lunilor ianuarie, februarie 2021, ci această clauză se raportează la obligaţia de livrare, obligaţia principală asumată de pârâtă.

Pe cale de consecinţă, este nelegală interpretarea dată de instanţa de apel care a concluzionat în sensul că nu ar exista legătură de cauzalitate între situaţia de fapt şi prejudiciul preevaluat, în contextul în care acesta a vizat nerespectarea obligaţiei de livrare.

Regulile de interpretare ale contractului au fost greşit aplicate şi în privinţa clauzei contractuale referitoare la imposibilitatea fortuită de executare, instanţa de apel neputând impune recurentei un anumit comportament, respectiv achiziţionarea produselor de la un terţ pentru a acoperi neîndeplinirea obligaţiei de către pârât.

Recurenta arată că a contestat invocarea de către pârâtă a imposibilităţii de executare deoarece aceasta avea posibilitatea şi obligaţia legală de a achiziţiona de la terţi bunurile care trebuiau livrate.

Clauza contractuală referitoare la imposibilitatea fortuită de executare este lipsită de echivoc, aceasta fiind stabilită o cauză exoneratoare doar dacă produsele vândute provin exclusiv din recolta proprie a vânzătorului. Prin urmare, forţa majoră ar putea fi invocată drept cauză de înlăturare a răspunderii numai în situaţia în care produsele vândute provin din recolta proprie a vânzătorului.

Aşadar, premisa existenţei unui caz de forţă majoră, conform contractului, nu este îndeplinită.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Înalta Curte a luat în examinare recursul, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi a reţinut următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.,

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii deoarece a recalificat actelele şi faptele deduse judecăţii, fără a le pune în discuţia părţilor.

Critica este fondată.

Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, este reglementat de art. 9 C. proc. civ. şi se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul şi limitele procesului, precum şi de mijloacele procesuale acordate de lege.

Cât priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputând depăşi limitele acesteia.

Nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor părţilor şi se sancţionează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite în aceste condiţii.

Nulităţile decurgând din nesocotirea acestor principii (principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilităţii şi principiul oralităţii dezbaterilor) sunt nulităţi virtuale şi operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

În raport cu aceste consideraţii se constată că recurenta-reclamantă a indicat în susţinerea cererii de chemare în judecată dispoziţiile contractuale prevăzute în teza finală a secţiunii "Răspunderea părţilor" în conformitate cu care:

"În oricare din situaţii, Cumpărătorul în baza art. 1538 C. civ. are dreptul să solicite un prejudiciu în cuantum de 40 % din valoarea produselor nelivrate în perioada şi condiţiile stabilite".

Prin urmare, în soluţionarea cererii formulate de reclamantă, instanţa de apel trebuia să verifice dacă există un caz de neexecutare şi să dispună în consecinţă.

Contrar temeiului de drept invocat de recurenta-reclamantă, instanţa de apel a reţinut că relevantă pentru soluţionarea cauzei este clauza referitoare la imposibilitatea fortuită de executare cauzată de forţa majoră.

Înalta Curte reţine că, în aplicarea principiului disponibilităţii, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în conţinutul cererii de chemare în judecată. Or, procedând la soluţionarea cauzei pe alt temei decât cel menţionat în cererea de chemare în judecată, instanţa de apel a încălcat acest principiu.

Analizând celelalte critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte le va încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. întrucât vizează motivarea contradictorie a hotărârii, ipoteză legală ce se regăseşte în conţinutul acestui motiv.

Astfel cum s-a arătat, recurenta nu a solicitat acoperirea unui prejudiciu generat de încălcarea condiţiilor contractuale cu privire la modalitatea în care se realizează notificarea referitoare la un caz de forţă majoră, pentru ca acest lucru să formeze obiectul analizei temeiniciei acţiunii, ci solicitarea de despăgubiri ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de livrare.

Aşadar, instanţa a motivat decizia din perspectiva unei situaţii cu care recurenta-reclamantă nu a învestit-o, fapt ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Faptul că s-a susţinut de către recurenta-reclamantă neîntrunirea condiţiilor legale referitoare la un caz de forţă majoră nu echivalează cu modificarea petitului acţiunii deoarece o astfel de ipoteză ar fi impus ca instanţa să o pună în discuţia părţilor, lucru care nu s-a întâmplat.

Un alt aspect cu caracter contradictoriu este acela că, deşi se apreciază că fapta imputată de recurenta-reclamantă ar fi fost nesocotirea de către intimata-pârâtă a condiţiilor în care trebuia să notifice existenţa unui caz de forţă majoră, în alt paragraf se reţine că temeiul acţiunii l-a constituit neechivoc clauza contractuală de acordare a despăgubirii preevaluate.

Întrucât nu se poate decela din raţionamentul instanţei care este temeiul contractual avut în vedere la pronunţarea soluţiei, hotărârea astfel pronunţată încalcă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b). C. proc. civ. fapt de atrage casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivarea hotărârii înseamnă obligaţia instanţei de a arăta argumentele pe care se bazează soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile şi apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii reprezintă o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Faţă de incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. care au atras casarea hotărârii, Înalta Curte nu va mai analiza criticile de nelegalitate întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1765/A din 10 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. VRANCEA., va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1765/A din 10 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. VRANCEA.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iulie 2023.