Dismissal of civil liability claim for unpaid administrator remuneration where termination without just cause is negated by shareholder liability proceedings and prior culpable conduct

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2023

Asupra recursului de faţă, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 4 mai 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017 reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară adoptării hotărârii Adunării Generale Ordinare a Acţionarilor C. S.A. din 19.09.2014, în sensul obligării pârâtei să îi repună în calitatea de administratori.

De asemenea, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Prin cererea completatoare depusă la data de 19 iulie 2017 reclamanţii au solicitat, în subsidiar faţă de capătul principal de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară adoptării hotărârii din 19.09.2014, obligarea pârâtei la repararea prejudiciului în cuantum de 154.000 euro, încercat de reclamanţi ca urmare a încetării mandatelor de administrator printr-o hotărâre a adunării generale a acţionarilor nulă absolut, la care se adaugă dobânda legală de la momentul scadenţei şi până la plata efectivă, după cum urmează: 114.000 euro reprezentând indemnizaţia aferentă funcţiei de administrator şi director general neachitată în perioada octombrie 2014 - aprilie 2016 şi 40.000 euro reprezentând prejudiciu moral, respectiv câte 20.000 euro pentru fiecare reclamant.

La data de 21 septembrie 2017 D. S.R.L., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U. au formulat cerere de intervenţie, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată şi constatarea inexistenţei dreptului reclamanţilor de a fi repuşi în calitatea de administratori ai societăţii C. S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 671 din 19 iunie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a-VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale active, lipsei calităţii procesuale pasive, lipsei de interes şi excepţia prescripţiei, ca neîntemeiate.

A fost respinsă acţiunea principală formulată în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi intervenienţii principali D. S.R.L., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. şi U., ca neîntemeiată.

De asemenea, a fost admisă cererea de intervenţie principală, constatându-se inexistenţa dreptului reclamanţilor de a fi repuşi în funcţia de administratori.

2. Împotriva sentinţei civile nr. 671 din 19 iunie 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a-VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 au formulat apel principal reclamanţii A. şi B..

De asemenea, a formulat apel incident pârâta C. S.A.

Prin decizia civilă nr. 1842 din 16 noiembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021 a fost respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B., ca nefondat.

De asemenea, a fost admis apelul incident formulat de pârâta C. S.A., fiind schimbate considerentele sentinţei civile nr. 671 din 19 iunie 2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, cu privire la data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a formula cererea de chemare în judecată, cu propriile considerente.

Totodată, s-a luat act că intimata-pârâtă va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Împotriva deciziei civile nr. 1842 din 16 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021 au formulat recurs reclamanţii A. şi B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea rejudecării apelurilor formulate împotriva sentinţei civile nr. 671 din 16 iunie 2020.

Totodată, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea greşită a normelor de procedură prevăzute de art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut că "primeşte criticile părţilor reclamante în ceea ce priveşte această omisiune în exercitarea rolului activ de către prima instanţă; cu toate acestea, instanţa de apel apreciază că nu se impune anularea sentinţei, întrucât calificarea juridică a demersului judiciar nu este de natură a afecta dezlegarea dată în legătură cu cererea completatoare".

S-a învederat că aprecierea curţii de apel este rezultatul aplicării greşite/încălcării dispoziţiilor art. 14 alin. (5) C. proc. civ., cu privire la principiul contradictorialităţii, care obligă instanţa de a pune în discuţia părţilor orice chestiune de drept procesual sau substanţial ori de fapt, precum şi de a-şi întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel, deşi a recunoscut expres că s-a produs o încălcare a acestui principiu fundamental, totuşi, cu aplicarea greşită a art. 14 alin. (5) C. proc. civ., a apreciat că nu s-ar impune anularea hotărârii, întrucât nu s-ar fi produs o vătămare, în contextul în care "nu ar fi de natură să afecteze dezlegarea dată cererii".

Au susţinut recurenţii că încălcarea principiului contradictorialităţii atrage automat anularea hotărârii, fără a fi necesară dovedirea unei vătămări, fiind suficientă simpla dovedire a existenţei încălcării.

De asemenea, s-a mai arătat că, în pofida a ceea ce a reţinut instanţa de apel, omisiunea de a pune în discuţia părţilor tipul de răspundere juridică aplicabil reprezintă o chestiune esenţială şi determinantă în formarea convingerii primei instanţe, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., tribunalul avea obligaţia de a oferi reclamanţilor posibilitatea formulării de apărări.

Astfel, prima instanţă a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile legale prevăzute de art. 1.349 C. civ., care reglementează răspunderea delictuală, ci dispoziţiile care reglementează răspunderea contractuală, fără a oferi posibilitatea reclamanţilor de a combate argumentele privind pretinsa aplicabilitate a acestui tip de răspundere.

S-a concluzionat că prima instanţă avea obligaţia să pună în discuţia părţilor această chestiune, neavând posibilitatea să respingă cererea introductivă, motivat de faptul că temeiul juridic ar fi altul decât cel indicat în susţinerea cererii, aşa cum greşit s-a procedat în cauză.

În consecinţă, aprecierea instanţei de apel potrivit căreia chestiunea invocată nu ar avea caracter determinant este nelegală.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1.235, art. 1.236 şi art. 1.325 C. civ.

S-a arătat că instanţa de apel a reţinut că "nu poate exista o suprapunere între noţiunea de cauză a actului juridic, ca şi condiţie de validitate a actului juridic (noţiune de care se prevalează reclamanţii) şi cauza privită ca şi premisă pentru revocarea ad nutum, înţeleasă ca motiv justificat care fundamentează pierderea încrederii administratorilor. Pornind de la aceste observaţii, Curtea consideră că acţiunea în daune-interese ce face obiectul prezentului litigiu nu poate fi fundamentată, ut singuli, pe efectele juridice de drept comun ale nulităţii actului juridic (. . . . . . . . . .). Nu în ultimul rând, această concluzie este susţinută şi de considerentele primei instanţe (...), potrivit cu care voinţa de revocare a mandatului a reieşit şi din hotărârile ulterioare ale adunărilor generale (...) de numire ale altor acţionari".

Într-o primă critică recurenţii au susţinut că mandatul nu a fost revocat, ci a încetat de drept, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, distincţia între cele două instituţii fiind fundamentală.

În al doilea rând, potrivit recurenţilor, din interpretarea coroborată a art. 1.235, art. 1.236 şi art. 1.325 C. proc. civ., rezultă că, pentru a analiza caracterul just/nejust al cauzei, este necesar ca aceasta să existe. Or, în lipsa actului juridic, nu se pune problema calificării cauzei, întrucât aceasta nu există.

Întrucât hotărârea adunării acţionarilor din 19.09.2014 a fost desfiinţată retroactiv ca urmare a constatării nulităţii absolute a hotărârii prin care s-a dispus atragerea răspunderii civile a recurenţilor, moment la care a încetat de drept mandatul, iar pe de altă parte faptul că această hotărâre fost desfiinţată, rezultă că, în lipsa actului juridic de încetare a mandatului, cauza nu există, astfel că nu se poate aprecia dacă aceasta este justă.

S-a susţinut, în al treilea rând, faptul că "anularea hotărârii AGA din 19.09.2014 a fost dispusă pentru motive de formă, ce ţin de organizarea adunării, şi în niciun caz pentru motive care ar conduce la concluzia lipsei cauzei" nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul obligării intimatei la plata despăgubirilor datorate pentru încetarea abuzivă a mandatelor administratorilor prin această hotărâre, în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990.

Relevant este că această hotărâre a adunării acţionarilor, prin care s-a dispus abuziv încetarea mandatelor administratorilor, a fost desfiinţată prin hotărâre judecătorească definitivă, de unde rezultă că aprobarea atragerii răspunderii subsemnaţilor, în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990, care a determinat încetarea mandatelor de administratori, a survenit fără justă cauză.

Potrivit recurenţilor, hotărârea instanţei de apel este nelegală, de vreme ce s-a apreciat că "premisele pentru care instanţa a considerat că revocarea a avut loc pentru motive temeinice au constat în aceea că inclusiv hotărârea AGA din 19.09.2014 a fost anulată având la bază culpa reclamanţilor înşişi, respectiv inacţiunea administratorilor rămaşi (celor 2) de convocare a adunării generale, reţinută prin încheierea 397/30.04.2014), refuzul de a preda registrul, refuzul de a prezida adunarea generală".

Toate aspectele ulterioare hotărârii AGA din 19.09.2014, data încetării fără justă cauză a mandatelor de administrator, astfel cum a fost invocată de intimată, nu prezintă absolut nicio relevanţă, neputând constitui argumente în susţinerea pretinsei culpe în anularea hotărârii adunării acţionarilor.

De asemenea, argumentele privind faptele pretins săvârşite de subsemnaţii, referitoare la "blocarea posibilităţii noului C.A. ales prin hotărârea AGA din 19.09.2014 de a prelua conducerea", "interzicerea accesului altor persoane la conturile bancare ale societăţii" sau "rezilierea contractului de prestări servicii cu firma de pază" sunt nerelevante în raport cu obiectul cererii.

S-a arătat că ceea ce se impune analizat era îndeplinirea/neîndeplinirea condiţiei privind încetarea fără justă cauză a mandatului administratorilor, respectiv verificarea existenţei/inexistenţei cauzei actului juridic prin care s-a dispus această măsură.

Or, întrucât cauza este întotdeauna anterioară sau concomitentă momentului încheierii actului, este evident că nu se pot invoca aspecte ulterioare hotărârii adunării acţionarilor din 19.09.2014.

Au mai relevat recurenţii că aspectele reţinute de instanţă cu privire la pretinsele abuzuri săvârşite de recurentul A., anterior ţinerii adunării generale a acţionarilor din data de 19.09.2014, sunt false şi oricum irelevante în prezentul cadru procesual în contextul anulării hotărârii adunării generale a acţionarilor din 19.09.2014 cu caracter definitiv.

În ceea ce priveşte aşa-zisa "inacţiune de a da curs convocării AGA", se poate constata că reclamanţii, în calitate de administratori, au respectat pe deplin toate prevederile legale, acţionând cu prudenţă şi bună-credinţă în scopul respectării drepturilor tuturor acţionarilor societăţii, inclusiv a celor 1.344 acţio-nari ale căror drepturi au fost recunoscute prin sentinţa penală definitivă nr. 172F/2011.

Potrivit recurenţilor, adresa nr. x/07.08.2013 nu reprezintă un refuz explicit şi nejustificat al consiliului de administraţie privind convocarea unei adunări generale la cererea acţionarilor, de vreme ce prin aceasta se semnalează nelegalităţi cu privire la formularea cererii de convocare, indicându-se concret care sunt impedimentele legale pentru care adunarea acţionarilor nu poate fi convocată, în condiţiile solicitate de D. S.R.L., mai ales că răspunderea pentru legalitatea convocării adunării generale revine exclusiv consiliului de administraţie.

S-a arătat, pe de altă parte, că, prin încheierea nr. 165/17.02.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 555/09.07.2014, instanţa a respins cererea formulată de D. S.R.L., în temeiul art. 119 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, privind autorizarea convocării adunării acţionarilor, având aceeaşi ordine de zi ca cea indicată în adresa nr. x/09.07.2013.

În motivarea soluţiei s-a reţinut că « faţă de dispoziţiile sentinţei penale nr. 172F/20U se pune în discuţie structura întregului acţionariat, cu consecinţe asupra validităţii deciziilor adoptate în adunarea generală », de vreme ce « acţionarilor în cauză trebuie să li se confere dreptul de a participa şi de a vota în adunarea generala ».

Au concluzionat recurenţii că, în condiţiile în care chiar instanţa prin două încheieri a respins cererea de autorizare a convocării adunării acţionarilor, este mai mult decât evident câ nu se poate pune problema existenţei unui refuz nejustificat privind convocarea, aşa cum nelegal a reţinut instanţa de apel.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi la 24 martie 2022 sub nr. de dosar x/2022

La data de 5 mai 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata C. S.A. prin care s-a invocat excepţia nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 23 mai 2022 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenţii A. şi B..

Prin rezoluţia din 23 mai 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului către părţi, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

La data de 2 noiembrie 2022 a fost înregistrat punctul de vedere formulat de recurenţii A. şi B..

Prin încheierea din 16 noiembrie 2022 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare de către intimata C. S.A., fiind admis în principiu recursul şi acordându-se termen de judecată, în şedinţă publică, la 8 februarie 2023.

Prin încheierea din 8 februarie 2023 s-a dispus înlăturarea din citativ a intimaţilor-intervenienţi şi s-a încuviinţat cererea de amânare în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, fiind stabilit termen de judecată la 21 iunie 2023.

4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (5) C. proc. civ. referitoare la principiul contradictorialităţii.

Recurenţii critică raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia, în pofida omisiunii tribunalului de a îşi exercita rolul activ, prin faptul că nu a pus în discuţia părţilor încadrarea juridică a cererii în despăgubiri, a apreciat că nu se impune anularea sentinţei, întrucât nu s-a produs nicio vătămare, calificarea juridică a demersului judiciar nefiind de natură să schimbe dezlegarea dată cererii.

Se susţine că prima instanţă, respingând acţiunea, a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile legale prevăzute de art. 1.349 C. civ., care reglementează răspunderea delictuală, invocate în susţinerea cererii, ci dispoziţiile care reglementează răspunderea contractuală, fără a oferi posibilitatea reclamanţilor de a combate argumentele privind pretinsa aplicabilitate a acestui tip de răspundere.

Or, încălcarea principiului contradictorialităţii atrage automat anularea hotărârii, fără a fi necesară dovedirea unei vătămări, fiind suficientă simpla dovedire a existenţei încălcării dispoziţiilor legale.

Mai mult, în pofida a ceea ce a reţinut instanţa de apel, omisiunea de a pune în discuţia părţilor tipul de răspundere juridică aplicabil reprezintă o chestiune esenţială şi determinantă în formarea convingerii primei instanţe, astfel încât, în temeiul dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., tribunalul avea obligaţia de a oferi reclamanţilor posibilitatea formulării de apărări.

Criticile recurenţilor sunt nefondate.

Pentru invocarea cu succes a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se impune indicarea dispoziţiilor de procedură încălcate şi circumstanţele din care rezultă încălcarea acestora.

Nu mai puţin, este necesară şi o relevanţă a neregularităţii invocate în economia procesului, relevanţă care să constea, în esenţă, într-o vătămare care să reclame casarea.

În cauză, se constată că prin decizia recurată au fost înlăturate criticile apelanţilor reclamanţi referitoare la încălcarea de către prima instanţă a principiului contradictorialităţii.

Instanţa de apel a motivat că, deşi judecătorul nu poate schimba temeiul cererii, în sensul de izvor al dreptului invocat, respectiv act sau fapt juridic, acesta nu este ţinut de textul de lege indicat în susţinerea cererii. Cu alte cuvinte, atunci când faptele expuse în cerere nu se încadrează în textul de lege invocat, instanţa are posibilitatea de a pune în discuţia părţilor acest aspect.

Apoi, observând omisiunea tribunalului de a manifesta rol activ prin raportare la prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în legătură cu temeiul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, instanţa de apel a apreciat că nu se impune anularea sentinţei, întrucât calificarea juridică a demersului judiciar al reclamanţilor nu este de natură a afecta dezlegarea dată cererii în despăgubiri.

A argumentat în acest sens că stabilirea răspunderii civile prin raportare la dispoziţiile art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 nu a avut caracter determinant la pronunţarea soluţiei, prima instanţă raportându-se, cu precădere, la analiza justei cauze.

Din cele de mai sus rezultă că, deşi tribunalul a apreciat că a fost sesizată cu o acţiune în răspundere civilă contractuală, iar nu delictuală, instanţa de prim control judiciar a reţinut că în apel este esenţial să se stabilească dacă cercetarea justei cauze de către prima instanţă corespunde exigenţelor legale.

În egală măsură, a arătat instanţa de apel că, raportat la caracterul devolutiv al apelului, părţile exhibând critici explicite în legătură cu calificarea dată cererii de către prima instanţă, rezultă că apărările şi susţinerile reclamanţilor sunt cercetate nemijlocit de către curtea de apel şi, prin urmare, părţilor li se asigură nemijlocit dreptul la apărare.

Or, instanţa apel, în virtutea rolului său devolutiv, reevaluând actele şi faptele deduse judecăţii, prin raportare la probele administrate, a concluzionat că reclamanţilor li s-a retras votul de încredere din motive întemeiate, culpabile şi, prin urmare, că mandatul nu a fost revocat fără justă cauză, astfel încât aceştia să fie îndreptăţiţi la despăgubiri, cu consecinţa că prima instanţă a exprimat un raţionament corect în justificarea soluţiei pronunţate.

Prin urmare, în contextul în care instanţa de apel a stabilit, la rândul său, că mandatul a fost revocat din culpa reclamanţilor, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, respectiv lipsa justei cauze, rezultă că omisiunea tribunalului de a pune în discuţie natura juridică a răspunderii apare ca lipsită de relevanţă din perspectiva soluţiei de respingere a cererii în despăgubiri.

Ca o consecinţă, în mod judicios a reţinut curtea de apel că omisiunea primei instanţei de a pune în discuţia părţilor tipul de răspundere aplicabil, în condiţiile în care calificarea dată cererii nu a fost determinantă la pronunţarea soluţiei, nu impune anularea sentinţei primei instanţe, întrucât această soluţie nu ar putea conduce la o altă dezlegare a cauzei în fond.

În concluzie, curtea de apel, respingând motivul de apel formulat de reclamanţi în această privinţă, nu a încălcat dispoziţiile de procedură a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii, nefiind incident cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii invocă încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1.235, art. 1.236 şi art. 1.325 C. civ.

Într-o primă critică, recurenţii susţin că, în speţă, mandatul nu a încetat prin revocare, ci a încetat de drept, conform art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, distincţia dintre cele două instituţii fiind fundamentală.

Se reţine că aceeaşi susţinere a fost formulată şi în apel, curtea oferind un răspuns argumentat, în raport cu care recurenţii nu au formulat critici concrete. Or, recursul având ca obiect decizia instanţei de apel, se impunea ca recurenţii să se raporteze la considerentele acesteia şi să le combată, prin expunerea unui raţionament contrar.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în cadrul situaţiei de fapt că mandatul a încetat prin efectul legii, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 155 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, hotărârea adunării generale ordinare a acţionarilor din 19.09.2014 fiind anulată de către instanţă, precum şi că ulterior societatea şi-a numit alţi admnistratori, această numire producând efectul revocării mandatelor anterioare, aspect necontestat de către apelanţii reclamanţi. S-a apreciat, în acest context, că distincţia realizată între încetarea de drept şi revocare nu are nicio relevanţă deoarece încetarea mandatului de administrator, în ambele situaţii, are drept premisă votul de neîncredere al asociaţilor, precum şi că, prin decizia de iniţiere a acţiunii în răspundere, acţionarii şi-au asumat neechivoc şi măsura revocării, determinată de existenţa unor nereguli ce au fundamentat pierderea încrederii. Or, dreptul la daune-interese are ca premisă, în ambele cazuri, dispoziţiile art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, text de lege invocat chiar de către recurenţi în calitate de reclamanţi.

A concluzionat precedenta instanţă că, independent de modul de încetare a mandatului, regimul juridic aplicabil revocării fără justă cauză, în raport de care este valorificată incidenţa dispoziţiilor art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, este acelaşi, respectiv daunele-interese sunt datorate în virtutea exercitării abuzive a dreptului de revocare a administratorului, impunându-se verificarea cerinţei explicit impuse de lege, respectiv inexistenţa unei juste cauze pentru revocare.

Înalta Curte găseşte judicioase considerentele instanţei de apel, distincţia făcută de recurenţi neavând nicio relevanţă în cauză.

Atât decizia de formulare a unei acţiuni în răspundere împotriva administratorului, cu consecinţa încetării de drept a mandatului, cât şi revocarea mandatului sunt măsuri sancţionatorii, având ca numitor comun retragerea votului de încredere.

Caracterul de sancţiune al revocării prin retragerea votului de încredere este cu atât mai pregnant reliefat în cazul adoptării deciziei de antrenare a răspunderii administratorilor, când se urmăreşte recuperarea prejudiciului cauzat societăţii prin acţiunile administratorului.

Prin urmare, în mod corect s-a reţinut prin decizia recurată că determinant în cauză, din perspectiva soluţionării cererii având ca obiect daune-interese, este dacă încetarea mandatului în contextul retragerii votului de încredere din partea acţionarilor s-a produs sau nu din motive întemeiate.

Sub un alt aspect, recurenţii arată că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1.235, art. 1.236 şi art. 1.325 C. civ., rezultă că, pentru a analiza caracterul just/nejust al cauzei, este necesar ca aceasta să existe. Or, în lipsa actului juridic, nu se pune problema calificării cauzei, întrucât aceasta nu există.

Potrivit recurenţilor, având în vedere că hotărârea adunării generale ordinare a acţionarilor din 19.09.2014 a fost desfiinţată retroactiv ca urmare a constatării nulităţii absolute, rezultă că, în lipsa actului juridic de încetare a mandatului, cauza nu există, astfel că nu se poate aprecia dacă aceasta este justă.

Critica va fi înlăturată.

Invocând dispoziţiile 1.235, art. 1.236 şi art. 1.325 C. civ., recurenţii se prevalează de o pretinsă inexistenţă a cauzei obligaţiei sau a contractului, aceasta din urmă fiind înţeleasă ca motivul urmărit la încheierea actului juridic civil, în lipsa căruia actul este anulabil.

Dimpotrivă, sintagma "fără justă cauză, din cuprinsul dispoziţiilor art. 1371 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, invocate de părţi în susţinerea cererii în despăgubiri, se referă la caracterul arbitrar ori abuziv al revocării, iar nu la cauza obligaţiei/contractului.

Or, aşa cum în mod corect a arătat curtea de apel, hotărârea adunării generale ordinare a acţionarilor nu este un contract, ci un act colectiv şi complex, sens în care nu poate exista suprapunere între noţiunea de cauză a actului juridic, în sensul de condiţie de validitate, aspect de care se prevalează reclamanţii, pe de o parte şi justa cauză în sensul de premisă pentru revocarea ad nutum, înţeleasă ca motiv justificat, legitim, care fundamentează pierderea încrederii în administratori.

Mai mult, a mai arătat curtea de apel că acţiunea în daune-interese nu poate fi fundamentată, ut singuli, pe efectele juridice de drept comun ale nulităţii actului juridic civil, precum şi că, în cauză, s-a reţinut că voinţa de revocare a mandatului a rezultat şi din hotărârile ulterioare ale adunării ordinare a acţionarilor, aspect necontestat pe calea apelului.

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat că se impune analizarea caracterului întemeiat al revocării.

În concluzie, instanţa de apel, respingând motivul de apel formulat sub acest aspect, nu a încălcat dispoziţiile art. 1.235, art. 1.236 şi art. 1.325 C. civ. referitoare la cauza actului juridic civil, de altfel, aceste prevederi legale nefiind incidente în cauză.

Într-o altă critică, se susţine că, în pofida a ceea ce a reţinut instanţa de apel, motivele pentru care s-a dispus anularea hotărârii adunării generale ordinare a acţionarilor din 19.09.2014 nu prezintă nicio relevanţă sub aspectul obligării intimatei la plata despăgubirilor datorate pentru încetarea abuzivă a mandatelor administratorilor prin hotărârea anulată, în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990.

În opinia recurenţilor, relevant este că hotărârea prin care s-a dispus abuziv încetarea mandatelor administratorilor, a fost desfiinţată prin hotărâre judecătorească definitivă, consecinţa fiind că aprobarea atragerii răspunderii, în temeiul art. 155 din Legea nr. 31/1990, care a determinat încetarea mandatelor de administratori, a survenit fără justă cauză.

Critica nu vizează legalitatea deciziei recurate.

Înalta Curte reţine că susţinerile privind lipsa de relevanţă a motivelor pentru care s-a dispus anularea hotărârii adunării generale ordinare a acţionarilor din 19.09.2014 vizează evaluarea probelor din dosar.

Justa cauză a încetării mandatului, înţeleasă ca reprezentând motivele imputabile administratorilor care au condus la retragerea votului de încredere anterior acordat, a fost analizată şi stabilită de către instanţele de fond, în raport cu probele administrate.

Or, în recurs, nefiind o cale devolutivă de atac, nu se poate proceda la reaprecierea probatoriului, cu menţiunea că părţile au avut anterior la dispoziţie două etape procesuale în care să îşi susţină şi să îşi dovedească pretenţiile.

Sub un alt aspect, recurenţii susţin că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât s-a apreciat că "premisele pentru care instanţa a considerat că revocarea a avut loc pentru motive temeinice au constat în aceea că inclusiv hotărârea adunării generale ordinare a acţionarilor din 19.09.2014 a fost anulată din culpa reclamanţilor, respectiv inacţiunea administratorilor rămaşi (celor doi reclamanţi) de convocare a adunării acţionarilor, reţinută prin încheierea nr. 397/30.04.2014 în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă), refuzul de a preda registrul, refuzul de a prezida adunarea generală".

Se arată că toate aspectele ulterioare hotărârii adunării generale ordinare a acţionarilor din 19.09.2014, data încetării fără justă cauză a mandatelor de administratori, invocate de intimată, nu prezintă absolut nicio relevanţă, neputând constitui argumente în susţinerea pretinsei culpe a recurenţilor reclamanţi în anularea hotărârii adunării generale ordinare a acţionarilor.

De asemenea, argumentele referitoare la "blocarea posibilităţii noului consiliu de administraţie ales prin hotărârea adunării generale a acţionarilor din 19.09.2014 de a prelua conducerea", "interzicerea accesului altor persoane la conturile bancare ale societăţii" sau "rezilierea contractului de prestări servicii cu firma de pază" sunt nerelevante în raport cu obiectul cererii.

Potrivit recurenţilor, ceea ce se impunea analizat era îndeplinirea/neîndeplinirea condiţiei privind încetarea fără justă cauză a mandatului administratorilor, respectiv verificarea existenţei/inexistenţei cauzei actului juridic prin care s-a dispus această măsură. Or, întrucât cauza este întotdeauna anterioară sau concomitentă momentului încheierii actului, este evident că nu se pot invoca aspecte ulterioare hotărârii adunării generale a acţionarilor din 19.09.2014.

Înalta Curte reţine că prin aceste critici se invocă relevanţa sau, dimpotrivă, lipsa de relevanţă, din perspectiva recurenţilor, a unor împrejurări de fapt şi probe din dosarul cauzei.

Or, aspectele privitoare la situaţia de fapt, astfel cum au fost învederate de către recurenţi, probele administrate şi modul de apreciere a probatoriului ţin de temeinicia hotărârii recurate, iar nu de legalitatea acesteia, neputând fi reluate şi respectiv reexaminate în calea extraordinară de atac a recursului.

Într-o altă critică, recurenţii susţin că aspectele reţinute de instanţă cu privire la pretinsele abuzuri săvârşite de recurentul A., anterior ţinerii adunării generale a acţionarilor din data de 19.09.2014, sunt false şi irelevante în contextul anulării cu caracter definitiv a hotărârii adunării generale a acţionarilor din 19.09.2014.

În ceea ce priveşte pretinsa "inacţiune de a da curs convocării AGA", se poate constata că reclamanţii, în calitate de administratori, au respectat pe deplin toate prevederile legale, acţionând cu prudenţă şi bună-credinţă în scopul respectării drepturilor tuturor acţionarilor societăţii, inclusiv a celor 1.344 acţio-nari ale căror drepturi au fost recunoscute prin sentinţa penală definitivă nr. 172F/2011.

Potrivit recurenţilor, adresa nr. x/07.08.2013 nu reprezintă un refuz explicit şi nejustificat al consiliului de administraţie privind convocarea unei adunări generale la cererea acţionarilor, de vreme ce prin aceasta se semnalează nelegalităţi cu privire la formularea cererii de convocare, indicându-se concret care sunt impedimentele legale pentru care AGA nu poate fi convocată, în condiţiile solicitate de D. S.R.L., mai ales că răspunderea pentru legalitatea convocării adunării generale a acţionarilor revine exclusiv consiliului de administraţie.

Recurenţii nu invocă chestiuni de nelegalitate.

Aceste susţineri vizează modul de apreciere a probelor administrate în cauză.

În concret, recurenţii tind să demonstreze în calea extraordinară de atac a recursului că nu au săvărşit acte sau fapte culpabile care să fi îndreptăţit adunarea acţionarilor să îi revoce din funcţie, arătând că au respectat prevederile legale aplicabile şi au acţionat cu bună-credinţă, în scopul apărării drepturilor tuturor acţionarilor, precum şi că adresa nr. x/07.08.2013, contrar celor reţinute în etapele devolutive ale procesului, nu reprezintă un refuz explicit şi nejustificat al consiliului de administraţie de a convoca adunarea generală a acţionarilor societăţii.

Se impune astfel precizarea că în recurs controlul judiciar este limitat la verificarea legalităţii deciziei, prin raportare la motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se proceda la rejudecarea cauzei, cu posibilitatea reevaluării actelor şi faptelor deduse judecăţii şi a probelor.

Sub un ultim aspect, recurenţii arată că, prin încheierea nr. 165/17.02.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia nr. 555/09.07.2014, instanţa a respins cererea formulată de D. S.R.L. în temeiul art. 119 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 privind autorizarea convocării unei AGA având aceeaşi ordine de zi indicată şi în adresa nr. x/09.07.2013.

În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că «faţă de dispoziţiile sentinţei penale nr. 172F/20U se pune în discuţie structura întregului acţionariat, cu consecinţe asupra validităţii deciziilor adoptate în adunarea generală», de vreme ce «acţionarilor în cauză trebuie să li se confere dreptul de a participa şi de a vota în adunarea generală».

Învederează recurenţii că, în condiţiile în care instanţa, prin două încheieri, a respins cererea privind convocarea adunării generale a acţionarilor, nu se poate pune problema existenţei unui refuz nejustificat în ceea ce priveşte convocarea, aşa cum nelegal a reţinut instanţa de apel.

Şi această critică intră în contradicţie cu cele reţinute de instanţa de apel prin raportare la probele administrate.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a apreciat că în cauză prezintă relevanţă încheierea nr. 397/30.04.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, care a stat la baza organizării adunării generale ordinare a acţionarilor, în cadrul căreia a fost adoptată hotărârea ce a fundamentat pierderea calităţii de membru al consiliului de administraţie. Faptul că în cursul anului 2014 instanţele de judecată au pronunţat hotărâri diferite cu privire la oportunitatea autorizării convocării adunării acţionarilor nu poate înlătura efectele încheierii nr. 397/30.04.2014.

S-a concluzionat, aşadar, de către curtea de apel, că, în condiţiile în care o instanţă a stabilit în mod definitiv necesitatea organizării unei adunări a acţionarilor, revocarea mandatului de administrator se impune a fi analizată prin raportare la acţiunile reclamanţilor în legătură cu efectele acestei hotărâri.

Or, aşa cum s-a arătat în cele de mai sus, instanţa de recurs nu poate păşi pe tărâm probatoriu, pentru a reevalua faptele deduse judecăţii şi probele administrate, astfel încât să poată reţine eventual o altă stare de fapt decât cea stabilită în etapele devolutive ale litigiului.

Prin urmare, în raport cu analiza expusă, nu poate fi reţinut cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând lipsa incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1842 din 16 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1842 din 16 noiembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2023.