Commercial arbitration annulment: Quashed and remanded due to application of implicitly abrogated prescription renunciation rules

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

La 11.12.2020 S.C. A. S.R.L. a înregistrat pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia a II-a civilă o cerere de chemare în judecată a pârâtei S.C. B. S.A., prin care a solicitat obligarea pârâtei la a-i plăti contravaloarea facturilor emise în baza contractului de prestări servicii nr. x/10.11.2003 şi a contractului de furnizare produse şi prestări servicii nr. x/28.09.2011, în sumă de 1.710.615,33 RON, precum şi cheltuielile de judecată.

La 21.05.2021, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile netimbrării acţiunii, lipsei dovezii calităţii reprezentantului legal al reclamantei, necompetenţei generale a Tribunalului Galaţi pentru pretenţiile aferente facturilor emise în baza contractului de prestări servicii nr. x/10.11.2003 şi prescripţiei dreptului material la acţiune; în subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 21.09.2021, Tribunalul Galaţi, secţia a II-a civilă, apreciind că pretenţiile formulate de reclamantă în temeiul celor două contracte atrag competenţe diferite, a dispus disjungerea cererii întemeiate pe contractul de prestări servicii nr. x/10.11.2003 şi formarea unui dosar distinct.

În dosarul astfel format, a pronunţat sentinţa civilă nr. 956/21.09.2021, prin care a admis excepţia necompetenţei generale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie Galaţi.

Prin hotărârea nr. 7/16.06.2022, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Galaţi a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.380.934,33 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/10.11.2003 şi a sumei de 36.109,90 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale, constând în taxă arbitrală şi onorariu avocaţial.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale, S.C. B. S.A. a formulat acţiune în anulare.

Prin sentinţa nr. 15/14.11.2022, Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă a respins atât excepţia inadmisibilităţii cererii în anulare, cât şi cererea în anulare, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei, anularea hotărârii arbitrale şi rejudecarea în fond a pricinii, cu consecinţa respingerii acţiunii, în principal, ca prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată; a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta a arătat că excepţia prescripţiei a fost nelegal admisă, sens în care a susţinut că dispoziţiile art. 1.838 şi art. 1.839 din C. civ. de la 1864 au fost abrogate implicit de art. 26 din Decretul nr. 167/1958; în aceste condiţii, a apreciat că instanţa şi-a încălcat obligaţia de a soluţiona cauza în temeiul legii aplicabile. Recurenta a arătat că, procedând astfel, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 575 alin. (2) raportat la art. 608 alin. (1) lit. h) şi la art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, a invocat doctrina de specialitate care consemnează abrogarea art. 1.838 şi 1.839 din C. civ. de la 1864, precum şi câteva repere jurisprudenţiale privind aceeaşi chestiune şi a prezentat argumente referitoare la incompatibilitatea celor două articole cu regimul prescripţiei instituit prin Decretul nr. 167/1958. A subliniat că, faţă de natura imperativă a acestui act normativ, deducerea unui efect juridic suplimentar de natura unui beneficiu instituit în favoarea celui sancţionat de prescripţie este contrară regimului restrictiv al Decretului nr. 167/1958, caracterizat prin reglementarea exhaustivă a mecanismelor prescripţiei.

Circumscris celui de-al doilea motiv de recurs, autoarea căii de atac a susţinut nelegalitatea sentinţei atacate sub aspectul înlăturării celorlalte critici pe care le-a prezentat curţii de apel, ceea ce echivalează cu refuzul primei instanţe de a analiza apărările cu care a fost învestită.

A mai arătat că, în analiza motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., curtea de apel, deşi a reţinut că norma invocată pretins încălcată este de ordine publică, a apreciat că prin criticile formulate pe calea cererii în anulare s-a urmărit reaprecierea probatoriului şi a situaţiei de fapt reţinute în hotărârea arbitrală, recurenta apreciind că aceste considerente încalcă dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., prin restrângerea ipotezelor normei procedurale într-o manieră incompatibilă cu conţinutul ei, de natură a-i îngrădi accesul efectiv la justiţie.

În continuare, a arătat că toate criticile sale trebuiau analizate, întrucât situaţia de fapt este indisolubil legată de litigiu, chiar şi în cadrul căilor de atac ce vizează legalitatea hotărârii unui organ jurisdicţional. A susţinut că prin acţiunea în anulare a expus critici de nelegalitate, cu argumente care trimiteau direct la dispoziţii legale şi la principii fundamentale ale procesului civil, iar anumite aspecte de fapt relevate în cererea sa, ca o componentă indisolubilă a unei astfel de cereri, nu echivalează cu învestirea instanţei cu o solicitare de reevaluare a probatoriului şi a situaţiei de fapt. Astfel, criticile au vizat interpretarea pe care instanţa arbitrală a dat-o unor dispoziţii imperative ale legii, iar acţiunea în anulare a vizat înlăturarea efectelor juridice contrare ordinii publice, dispoziţiilor imperative ale legii şi principiilor fundamentale ale procesului civil, apărările prin care a criticat modalitatea de interpretare a probatoriului sau greşita reţinere a situaţiei de fapt având caracter subsecvent.

Recurenta a relevat punctual criticile formulate prin acţiunea în anulare şi a afirmat că acestea nu au fost dezlegate prin sentinţa recurată.

O primă critică a vizat nesocotirea normelor imperative ale legii referitoare la puterea de reprezentare şi la capacitatea de a înstrăina, în ceea ce priveşte efectele documentului contabil de informare din 31.12.2017, prin prisma art. 1.179 şi art. 1.295-1.314 C. civ. şi art. 1432 şi art. 1533 din Legea nr. 31/1990 şi a susţinut omisiunea tribunalului arbitral de a constata incidenţa acestor norme imperative şi de a efectua verificări pentru a stabili întinderea puterii de reprezentare a semnatarului documentului contabil imputat, de a ordona probele necesare pentru a lămuri această chestiune; a argumentat că omisiunea unei instanţe de a aplica normele imperative ale legii care guvernează raportul litigios se transpune într-o încălcare a dispoziţiilor art. 20 şi art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

A mai arătat că alte motive ale cererii în anulare nedezlegate de curtea de apel vizau nesocotirea dispoziţiilor imperative ale art. 2.506 alin. (4) şi art. 2.508 C. civ., prin raportare la natura juridică reală a documentului contabil de informare din 31.12.2017 şi ale art. 1.266 şi art. 1.270 C. civ., prin ignorarea efectelor acordului din 2010, în lipsa unei cauze prevăzute de lege, fiind dovada omisiunii tribunalului arbitral de a stabilit corect şi complet situaţia de fapt şi adevărul în cauză şi, prin urmare, a încălcării art. 22 alin. (3) C. proc. civ.

O ultimă critică a privit încălcarea dispoziţiilor procedurale imperative ale art. 22 alin. (2) şi art. 603 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. cu privire la modalitatea în care s-a reţinut întrunirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, recurenta apreciind că acestea nu vizau aspecte de temeinicie, ci de legalitate.

Autoarea căii de atac a susţinut că toate aceste critici, cuprinse în acţiunea în anulare, neanalizate de curtea de apel, fiind calificate drept aspecte care vizau probatoriul sau situaţia de fapt, puteau face obiectul cercetării instanţei din perspectiva dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h), raportat la art. 575 C. proc. civ.

În continuare, a evocat argumente privind importanţa, pentru societate, ordinea publică şi circuitul juridic civil, a instituţiei puterii de reprezentare şi a actelor de înstrăinare încheiate fără cunoştinţa şi acordul prealabil al factorilor de decizie.

A invocat şi dispoziţiile imperative ale Legii nr. 82/1991 a contabilităţii, relevând faptul că operarea unor înregistrări sau radieri din evidenţele contabile se poate face numai în temeiul unor documente justificative, iar cum prescripţia nu operează de plin drept, potrivit art. 2.506 alin. (1) C. civ., instanţa este cea care trebuie să o constate, în acest context fiind esenţială respectarea de către organele cu atribuţii jurisdicţionale a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a subliniat că prin aceste critici a învestit instanţa cu solicitarea de a restabili ordinea de drept, prin înlăturarea acelor efecte juridice care sunt contrare dispoziţiilor imperative ale legii, principiilor fundamentale ale procesului civil şi ordinii publice şi care au rezultat din greşita interpretare a legii.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

La 16.03.2023, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului prin prisma dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Excepţia nulităţii recursului a fost respinsă, în considerarea argumentelor expuse în practicaua prezentei decizii.

Examinând sentinţa atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Atât instanţa arbitrală, cât şi curtea de apel au reţinut că, în considerarea exigibilităţii facturilor emise, sunt incidente, sub aspectul prescripţiei extinctive, atât Decretul nr. 167/1958, cât şi noul C. civ. aceasta este perspectiva în care recurenta şi-a structurat criticile în memoriul de recurs şi constituie premisa pe care se plasează analiza de faţă.

Disputa părţilor poartă, sub un prim aspect, asupra chestiunii abrogării prevederilor art. 1.838 şi 1.839 din C. civ. de la 1864 privind renunţarea la prescripţie, ca efect al adoptării Decretului nr. 167/1958.

Potrivit art. 1.838 din C. civ. de la 1864, "Nu se poate renunţa la prescripţie decât după împlinirea ei", iar potrivit art. 1.839 din acelaşi cod, "Renunţarea la prescripţie este sau expresă sau tacită. Renunţarea tacită rezultă dintr-un fapt care presupune delăsarea dreptului câştigat".

Pe de altă parte, art. 25 din Decretul nr. 167/1958 prevede că "Dispoziţiile prezentului Decret sînt aplicabile şi prescripţiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripţie prevăzute în Decretul de faţă vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui Decret. Cu toate acestea, dispoziţiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripţie, rămân mai departe aplicabile, dacă termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin prezentul Decret", iar potrivit art. 26 din acelaşi decret, "Pe data intrării în vigoare a Decretului de faţă, se abrogă orice dispoziţii legale contrare prezentului Decret, în afara de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decît termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de faţă".

Aşadar, Decretul nr. 167/1958 nu a abrogat expres dispoziţiile art. 1.838 şi art. 1.839 din C. civ. de la 1864, care reglementează instituţia renunţării la prescripţia extinctivă.

În schimb efectul constă în aceea că, astfel cum prevede art. 26, citat mai sus, pe data intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, se abrogă orice dispoziţii legale contrare, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt.

Dispoziţiile art. 1.838 şi art. 1.839 din C. civ. de la 1864 nu numai că nu stabilesc termene de prescripţie mai scurte decât cele instituite de Decretul nr. 167/1958, dar vin în contradicţie flagrantă cu noua concepţie introdusă de decret asupra scopului şi rolului prescripţiei extinctive; de aceea, fiind contrare noii reglementări, au fost abrogate implicit.

Astfel, în timp ce în sistemul C. civ. de la 1864 prescripţia era reglementată, în general, prin norme de ordine privată, în care renunţarea la prescripţie îşi găsea locul firesc, Decretul nr. 167/1958 s-a îndepărtat radical de concepţia anterioară, dând prioritate apărării ordinii publice, interesului general, în detrimentul celui individual; în această concepţie, renunţarea la prescripţie nu îşi mai poate găsi aplicabilitatea. În acest sens, decretul cuprinde şi dispoziţii cu privire la inadmisibilitatea derogării de la normele prescripţiei extinctive, în art. 1 alin. (3) şi aplicarea din oficiu a prescripţiei extinctive, în art. 18, calificată de legiuitor ca excepţie de ordine publică.

Pe temeiul acestor considerente, Înalta Curte reţine caracterul fondat al primului motiv de recurs îndreptat împotriva sentinţei prin care curtea de apel a confirmat hotărârea tribunalului arbitral întemeiată pe prevederi legale abrogate implicit.

În continuare, autoarea căii de atac a susţinut încălcarea principiului rolului activ al instanţei în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., relevând omisiunea curţii de apel de a analiza, prin prisma art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., încălcarea de către tribunalul arbitral a art. 1.179 şi art. 1295-1314 C. civ., a art. 1432 şi a art. 1533 din Legea nr. 31/1990, a art. 1.266, 1.270, 2.506 alin. (4) şi (2).508 C. civ., precum şi a Legii nr. 82/1991.

Toate aceste critici sunt nefondate, întrucât privesc raporturile juridice dintre părţi, cu trimitere expresă la probatoriul administrat în cauză, fără a evoca argumente care să vizeze încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri sau a dispoziţiilor imperative ale legii.

Înalta Curte subliniază că dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. se referă la accepţiunea restrânsă a noţiunii de lege imperativă, privită ca sumă de reguli de conduită cu caracter general, obligatoriu şi impersonal, care stabilesc modul de comportament al subiectelor de drept în cadrul raporturilor juridice civile. Legea imperativă este, în acest sens, diferită de legea părţilor, care, deşi trasează, la rândul său, o conduită obligatorie, are în vedere efectele raportului juridic stabilit între persoane, adică obligaţia părţilor acestuia de a se conforma întocmai regulilor convenite de şi între ele.

Prin urmare, o conduită contrară clauzelor contractuale nu echivalează cu încălcarea unei norme imperative a legii, atunci când partea care o contestă face referire, în acest sens, la dispoziţiile art. 1.266 şi art. 1.270 C. civ., deoarece acest fapt se situează în afara domeniului încălcării legii imperative, fiind o chestiune de temeinicie care excedează controlul de legalitate permis în acţiunea în anulare prin art. 608 C. proc. civ.

Tot astfel, criticile privind încălcarea art. 1.179 şi art. 1.295-1.314 C. civ., art. 1432 şi art. 1533 din Legea nr. 31/1990, care reglementează puterea de reprezentare şi capacitatea de a înstrăina, prin prisma înscrisurilor indicate expres de recurentă, nu vizează nelegalitatea hotărârii arbitrale, deoarece, aşa cum a observat curtea de apel, ar impune analiza fondului raporturilor juridice dintre părţi, exclusă în procedura acţiunii în anulare, statuările sentinţei atacate, sub acest aspect, fiind corecte şi legale.

De altfel, toate aceste chestiuni, invocate şi prin acţiunea în anulare, au fost examinate de curtea de apel, care a răspuns motivelor de nulitate, argumentând că, prin modul lor de prezentare, se referă la aspecte ce impun un control de fond, de temeinicie a hotărârii arbitrale şi le-a exclus din sfera art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., aşa încât este nefondată critica recurentei prin care a susţinut că ele nu au fost avute în vedere.

Pe de altă parte, Înalta Curte subliniază că dispoziţiile art. 2.506 alin. (4) şi (2).508 C. civ., care reglementează recunoaşterea dreptului în folosul titularului a cărui acţiune s-a prescris şi renunţarea la prescripţie, invocate prin raportare la natura juridică reală a documentului contabil de informare din 31.12.2017, nu au caracter imperativ, astfel că în mod legal curtea de apel nu a examinat încălcarea lor, prin prisma motivului reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

În fundamentarea caracterului de ordine privată al acestor norme, se cuvine amintit că, în materia prescripţiei extinctive, elementul de noutate adus de noul C. civ. faţă de reglementarea anterioară vine din schimbarea paradigmei legii asupra prescripţiei, căreia în prezent i se neagă, în regulă, natura imperativă.

Astfel, după C. proc. civ., în art. 2.515 alin. (1), că prescripţia extinctivă este reglementată prin lege, noul C. civ. permite părţilor, în art. 2.515 alin. (3), ca, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege şi prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau cursul ei, prin fixarea începutului acesteia sau prin modificarea cauzelor de suspendare ori de întrerupere. Derogări de acest gen nu sunt permise, potrivit art. 2.515 alin. (5) C. civ., în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.

Totodată, în conformitate cu art. 2.515 alin. (2) C. civ., este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect, o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi aceasta este prescriptibilă sau invers, prin care o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi declarată prescriptibilă.

În considerarea sancţiunii nulităţii absolute, pe care art. 2.515 alin. (6) C. civ. o instituie în ipoteza inserării unor clauze contrare, Înalta Curte impune părţilor concluzia că în materia prescripţiei supuse noului C. civ. au caracter imperativ doar dispoziţiile prin care se reglementează caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al unei acţiuni, cele privind durata minimă sau maximă a termenelor, urmând distincţiile din art. 2.515 alin. (4) C. civ., ca şi cele care vizează durata termenelor de prescripţie, momentul de la care începe să curgă şi cauzele de suspendare ori de întrerupere a cursului, dar doar în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi al acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.

În celelalte cazuri, între care se regăseşte şi cel care a generat litigiul de faţă, în care contractul care fundamentează raporturile dintre părţi are ca obiect prestarea de servicii, părţile putând dispune de dreptul lor la acţiune, regulile privind prescripţia extinctivă au caracter supletiv, de ordine privată, iar nu imperativ. Ca atare, pretinsa lor încălcare în arbitraj nu poate fi cenzurată în controlul judecătoresc, limitat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. doar la ipoteza în care sentinţa arbitrală încalcă dispoziţiile imperative ale legii, ordinea publică ori bunele moravuri.

Reţinând, deci, că sunt fondate doar criticile care au demonstrat că au fost aplicate în speţă prevederi legale abrogate implicit, Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată curţii de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta B. S.A. împotriva sentinţei nr. 15/14.11.2022, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia a II-a civilă.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2023.