Insurance Dispute Adjudicated Without Arbitration Agreement: ASF Regulation Does Not Waive Mandatory Statutory Requirement for Written Arbitral Convention

Şedinţa publică din data de 24 mai 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin hotărârea arbitrală nr. 24/14.01.2022, Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat Târgovişte a admis acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A; a fost obligată pârâta să achite reclamantei suma de 1951,01 RON, reprezentând diferenţa de sumă neachitată; s-a admis cererea de renunţare la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi de întârziere aferente debitului principal şi la plata sumei de 2050 RON, reprezentând cheltuieli arbitrale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2022, reclamanta B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în temeiul art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) şi al art. 612 C. proc. civ., anularea hotărârii arbitrale nr. 24 din data de 14.01.2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat Târgovişte, în dosarul nr. x/2021 şi suspendarea executării acestei hotărâri.

Prin sentinţa nr. 42/03.03.2022, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială a Curţii de Apel Ploieşti, declinând competenţa de soluţionare a cererii în anulare a hotărârii arbitrale nr. 24/14.01.2022, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2021 şi a cererii de suspendare a executării acestei hotărâri, formulate de reclamanta B. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Prin decizia nr. 60/14.04.2022, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului instanţei supreme în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin decizia nr. 1186/18.05.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Prin decizia nr. 117/22.09.2022, Curtea de Apel Criova, secţia a II-a civilă a admis acţiunea în anulare, a anulat hotărârea arbitrală atacată, a trimis cauza spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a hotărârii arbitrale nr. 24/14.01.2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat Târgovişte.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii acţiunii în anulare.

În susţinere, recurenta a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, sens în care a apreciat că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a afirmat că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin raportare la cele ale art. 7 alin. (3) şi alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, întrucât, în materia soluţionării petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare, consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului pe calea arbitrajului, fără a fi necesară încheierea unei convenţii arbitrale în acest scop, ci în baza cadrului special reglementat de Norma sus-indicată, care atribuie instanţei arbitrale competenţă să judece, la solicitarea consumatorului, litigiul în materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare.

A mai precizat că Norma A.S.F. nr. 18/2017, deşi este un act normativ cu forţă juridică inferioară normelor de procedură, produce efecte de la intrarea sa în vigoare, atât timp cât face parte integrantă din cadrul legislativ şi nu a fost declarată nelegală sau neconstituţională.

De asemenea, a susţinut că Norma în discuţie, în special prevederile art. 7 alin. (3) şi alin. (4) lit. d) din aceasta, precum şi ale art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 93/2012, ale art. 6 alin. (6) din Legea nr. 237/2015 şi ale art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, relevă caracterul special şi derogatoriu al actului normativ, care, în opinia sa, se aplică cu prioritate faţă de norma generală reprezentată de C. proc. civ.

A mai arătat că Norma A.S.F. nr. 18/2017 transpune în legislaţia naţională Directiva nr. 2013/11/UE privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei nr. 2009/22/CE.

În continuare, a susţinut că interpretarea coroborată a prevederilor art. 7 alin. (3) şi alin. (4) lit. d) din această Normă relevă că nu este necesar acordul intimatei pentru a apela la arbitraj în vederea soluţionării litigiului, singura condiţie impusă de textele de lege fiind calitatea de consumator a persoanei care apelează la această procedură de soluţionare alternativă a disputei.

Astfel, a apreciat că lipsa convenţiei arbitrale este complinită de dispoziţiile legale sus-indicate, edictate în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi al promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România de către Consiliul A.S.F.

În concluzie, a subliniat că Norma A.S.F. nr. 18/2018 se completează cu prevederile Legii nr. 132/2017 şi ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, în ceea ce priveşte modul în care eventualele litigii pot fi soluţionate, recunoscând consumatorului dreptul de a opta pentru judecarea litigiului prin conciliere, arbitraj sau mediere.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, se cuvine subliniat că, deşi recursul este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situaţiile în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, criticile recurentei se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că argumentele dezvoltate în susţinerea nelegalităţii deciziei recurate vizează, în realitate, dezlegarea dată de către curtea de apel motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., sub aspectul interpretării şi aplicării normelor legale în materia arbitrajului.

Sintetizând etapele procesuale anterioare ale litigiului, pentru a facilita înţelegerea considerentelor prezentei decizii, Înalta Curte reţine că prin demersul judiciar iniţiat, recurenta, succesor cu titlu particular (cesionar) al persoanei păgubite C., urmăreşte obligarea pârâtei, în calitate de asigurător, la repararea prejudiciului încercat de cedent, constând în cheltuieli cu repararea autovehiculului avariat.

Persoana fizică păgubită a înaintat pârâtei o cerere de despăgubire la 19.07.2021, solicitându-i acesteia să achite în contul reclamantei, în calitate de cesionar, suma de 4.117,29 RON, reprezentând servicii de reparaţie a bunului avariat, sumă pe care pârâta a achitat-o parţial, rămânând un rest de plată de 1.951,01 RON, context în care, la 25.11.2021, reclamanta a sesizat Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat Târgovişte.

Soluţionând excepţia necompetenţei materiale, tribunalul arbitral a reţinut, în principal, că, "având în vedere că soluţionarea litigiului prin arbitraj, în cadrul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, este solicitată de către consumator, precum şi faptul că reclamanta este persoană juridică, (…) sunt aplicabile dispoziţiile Normei nr. 18/2017 a A.S.F. (…) care îmbracă forma unei legi speciale" şi că "ne aflăm în situaţia în care printr-o prevedere legală este constituită o convenţie arbitrală". S-a reţinut astfel că "Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat este competent să soluţioneze cauza", iar, prin sentinţa arbitrală, cererea reclamantei a fost admisă.

Curtea de apel, învestită cu judecarea acţiunii în anulare formulate de pârâta S.C. B. S.A., a găsit fondat motivul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., reţinând, în esenţă, că Norma A.S.F. nr. 18/2017 nu derogă de la dispoziţiile C. proc. civ., astfel că tribunalul arbitral a soluţionat cauza în lipsa unei convenţii arbitrale, sens în care a anulat hotărârea arbitrală şi a trimis cauza Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Această dezlegare este una corectă şi respectă normele legale.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că cererea de arbitrare a fost iniţiată de un profesionist şi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017; alin. (4) al textului legal evocat prevede că "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească (…)".

Deşi art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 face trimitere şi la "acordul entităţii de soluţionare a litigiului", litigiul de faţă nu este plasat în perimetrul celor care pot fi soluţionate de o atare entitate, nici titularul iniţial al creanţei şi nici recurenta neîndeplinind calitatea de "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992. De altfel, recurenta nu a invocat că ar fi învestit instituţia arbitrală ca "entitate de soluţionare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015.

Procedura arbitrajului este reglementată de dispoziţiile imperative din Cartea a-IV-a, Titlurile I şi II C. proc. civ., potrivit cărora arbitrajul se organizează şi se desfăşoară conform convenţiei arbitrate încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Faţă de caracterul lor imperativ, normele în materia arbitrajului sunt de strictă interpretare şi aplicare, orice derogare cu acestea neputându-se realiza, în acord cu prevederile art. 63 din Legea nr. 24/2000, de la dispoziţiile de principiu ale C. proc. civ., decât printr-o normă legală de aceeaşi forţă juridică.

Potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 100/07.03.2017, arbitrajul constituie o excepţie de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Aşadar, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau printr-un act adiţional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

Norma A.S.F. nr. 18/2017 reglementează modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi a brokerilor de asigurare, relevante fiind dispoziţiile art. 4 alin. (3) din această Normă, care prevăd că, dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenţi este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică şi juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislaţiei din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice, pentru soluţionarea litigiului, prin intermediul entităţii de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul nonbancar, iar pe cele juridice, prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acţiona pe calea instanţei de judecată".

Art. 7 alin. (3) din Normă stabileşte că "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare".

Interpretarea sistematică şi gramaticală a textelor de lege citate relevă că acestea nu fac decât să semnaleze existenţa metodelor alternative de soluţionare a litigiilor dintre părţi la care petenţii pot apela, însă, fără a-i exonera pe aceştia de obligaţia respectării condiţiilor impuse de lege, în ipoteza în care decid să acceseze una dintre aceste căi. Normele nu pot fi interpretate în sensul că nu este necesară încheierea unei convenţii arbitrale şi că, optându-se pentru soluţionarea litigiului pe cale arbitrală, societăţile de asigurare acceptă, de plano, orice arbitru şi orice reguli de arbitraj propuse, întrucât o astfel de concluzie nu rezidă din conţinutul normelor legale evocate şi ar fi contrară principiului autonomiei de voinţă.

Dincolo de împrejurarea că litigiul de faţă nu este unul iniţiat de un consumator, chiar dacă, potrivit art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017, conducerea executivă a societăţilor şi brokerilor şi coordonatorul colectivului de analiză şi soluţionare a petiţiilor asigură participarea la procedurile de soluţionare alternativă a litigiilor, precum conciliere prin intermediul D., mediere sau arbitraj, după caz, atunci când se solicită de către consumator, aceste dispoziţii nu instituie un arbitraj impus de lege, care să înlăture obligativitatea încheierii convenţiei arbitrale, ci relevă obligaţia acestor societăţi de a asigura participarea reprezentanţilor lor la soluţionarea disputei pe calea alternativă aleasă de consumator, aspect care nu poate conduce la concluzia că prin această Normă se derogă de la regula generală, înscrisă în art. 548 şi urm. C. proc. civ.

Teza caracterului derogatoriu al acestui act normativ nu poate fi primită nici din perspectiva forţei juridice superioare a dispoziţiilor imperative ale C. proc. civ. în materia arbitrajului, întrucât Norma A.S.F. nr. 18/2017 este emisă în aplicarea Legii nr. 132/2017 (care nu cuprinde nicio derogare de la normele legale în materia arbitrajului), de către o instituţie abilitată de lege în domeniul asigurărilor, înfiinţată şi organizată potrivit O.U.G. nr. 93/2012 şi a Legii nr. 237/2015.

Totodată, interpretarea conferită de recurentă contravine dreptului la un proces echitabil, garantat de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale; relevante în acest sens sunt statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la condiţiile în care art. 6 din Convenţie permite înfiinţarea de instanţe arbitrale pentru soluţionarea anumitor litigii de natură patrimonială între persoane particulare, sintetizate în cauza Suda împotriva Republicii Cehe, par. 48 şi 49, din care rezultă că justiţiabilii nu pot fi împiedicaţi să renunţe la dreptul lor de a se adresa unei instanţe judecătoreşti în favoarea uneia arbitrale, cu condiţia ca această renunţare să fie liberă, licită şi fără echivoc, dar şi că, dacă se referă la un arbitraj forţat, în sensul că arbitrajul este impus de lege, iar părţile nu au nicio posibilitate de a a-şi sustrage litigiul de la decizia unei instanţe arbitrale, aceasta trebuie să ofere garanţiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din Convenţie.

În acest context, fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie impune părţilor concluzia că procedura arbitrajului rămâne deschisă părţilor în ipoteza unei dispute în materia asigurărilor, însă doar în condiţiile prevăzute de art. 548 şi urm. C. proc. civ., Norma A.S.F. nr. 18/2017 nefiind de natură să înlăture cerinţa imperativă a încheierii convenţiei arbitrale între părţile litigante, pentru sesizarea legală a tribunalului arbitral.

Or, de vreme ce între recurentă şi societatea intimată nu a existat o convenţie arbitrară scrisă, a cărei încheiere era esenţială pentru învestirea legală a instanţei arbitrale şi atragerea competentei acesteia în soluţionarea litigiului, "tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperabile", fiind incident motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cum în mod just a reţinut instanţa de apel.

Prin urmare, curtea de apel a soluţionat acţiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor anterior menţionate, dând prevalenţă normelor procesuale imperative ce reglementează procedura arbitrajului şi reţinând în mod just faptul că în absenţa unei convenţii arbitrale, astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 şi urm. C. proc. civ., litigiul de natura celui de faţă este de competenţa instanţei judecătoreşti.

În acest context, constatând că hotărârii recurate nu i se poate imputa niciun viciu de legalitate din perspectiva criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 117/22.09.2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2023.