International sale of goods: contractual quality specifications exclude implied conformity standards under CISG

Şedinţa publică din data de 24 mai 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 25.08.2021, A., persoană juridică de naţionalitate italiană, a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să o oblige pe pârâtă la plata sumelor de 1.372.429,80 euro, reprezentând costuri directe şi de 1.044.000 euro, costuri indirecte, pentru acoperirea prejudiciului pretins suportat în vederea înlăturării viciilor bunurilor vândute şi să dispună reducerea preţului de achiziţie cu 70%, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 568/23.03.2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 20.824,09 RON.

Apelul promovat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins, prin decizia civilă nr. 1575/31.10.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; prin aceeaşi hotărâre, apelanta a fost obligată la plata către intimată a sumei de 23.224,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, recurenta a arătat că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi că a fost dată cu încălcarea şi greşita aplicare a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a arătat că instanţa de prim control judiciar a încălcat normele de procedură ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât timp considerentele deciziei pe care a pronunţat-o nu respectă exigenţele motivării corespunzătoare, care să ofere certitudinea analizării efective şi complete a cauzei; astfel, recurenta a subliniat că instanţa de apel s-a rezumat la a indica art. 2.3 din contractul încheiat cu intimata şi la a aprecia că respectiva clauză nu necesită vreo interpretare, deoarece conţinutul ei este clar; în acest context, autoarea căii de atac a apreciat că decizia nu cuprinde nicio menţiune care să se refere la particularităţile inerente unui litigiu vizând comerţul internaţional de bunuri, în special cu privire la practicile statornicite între părţi şi la modul de interpretare a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la Viena în 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 24/1991, convenţie care impune, în opinia sa, un standard de analiză mai ridicat; cum prezentase aceste critici prin memoriul de apel şi fie nu au fost analizate, fie au fost tratate în mod superficial, recurenta a afirmat că decizia atacată reflectă şi nesocotirea limitelor învestirii şi a obligaţiei instanţei de a se pronunţa asupra a ceea ce s-a cerut; a invocat, aşadar, încălcarea art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 4, 8, 9, 35, 36, 38, 39, 50, 67 şi 74 din Convenţia de la Viena asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată în 1980, coroborat cu art. 4.3, 5.1.2 şi 7.1.1 din principiile C. şi art. 1.266 şi 1.268 alin. (2) şi (3) C. civ.

Subliniind că, în lumina acordului internaţional evocat, vânzătorul (intimata) ar fi trebuit să-i predea mărfuri a căror cantitate, calitate şi tip corespund celor care au fost prevăzute în contract şi că, dacă în actul părţilor privit ca instrumentum, nu sunt prevăzute în mod expres detalii cu privire la aceste aspecte, soluţia nu este cea a instanţelor de fond, recurenta a arătat că, într-un asemenea caz, avut în vedere art. 35 alin. (2) lit. a) din Convenţia de la Viena asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată în 1980 (în continuare, CVIM), care prevede că mărfurile nu sunt conforme dacă nu sunt adecvate întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip. În acest sens, a susţinut că argila caolinoasă livrată de intimată este întrebuinţată în mod obişnuit la fabricarea de plăci ceramice, că partea adversă cunoştea acest aspect şi că ar fi trebuit să fie înlăturate susţinerile celei din urmă, potrivit cărora argila ar fi putut fi utilizată şi în alte industrii (cosmetică, farmaceutică, a vopselelor ori a instalaţiilor sanitare). Ca atare, recurenta a apreciat că în mod nelegal instanţele anterioare s-au raportat, în mod exclusiv, la clauza regăsită în art. 2.3 din contract, în care s-a stipulat ca argila să întrunească o condiţie de umiditate, şi că, procedând în acest mod, au nesocotit practicile statornicite între părţi, din care ar reieşi că acestea au agreat ca marfa să îndeplinească şi alte criterii de conformitate, suplimentar faţă de cele agreate prin contract.

În acest context, a invocat art. 4.3 şi 5.1.2 din principiile C., care, în opinia sa, sunt aplicabile faţă de art. 7 din CVIM şi care fac referire la practicile stabilite între părţi, dar şi ale art. 7.1.1, care definesc noţiunea de neexecutare. De asemenea, a criticat aprecierile instanţelor anterioare, care s-au raportat doar la art. 2.3 din contract, considerând că o atare dezlegare încalcă regulile de interpretare ale art. 1.266 C. civ., care prevăd că la stabilirea voinţei concordante se ţine seama, între altele, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

Autoarea căii de atac a subliniat că a susţinut în faţa instanţei de apel că sunt întrunite cerinţele necesare pentru obligarea intimatei la acoperirea prejudiciului cauzat şi că a demonstrat că argila caolinoasă livrată este neconformă în înţelesul art. 35 CVIM, că intimata este răspunzătoare de această neconformitate potrivit art. 36 CVIM, că a supus marfa examinării în cel mai scurt termen posibil, în acord cu dispoziţiile art. 38 CVIM, că a notificat intimatei lipsa de conformitate într-un termen rezonabil, în conformitate cu art. 39 CVIM şi că cererea sa ar fi trebuit să fie admisă, în temeiul art. 50 şi 74 CVIM, dar niciun aspect dintre cele expuse nu a fost analizat şi toate au fost înlăturate, doar în considerarea clauzei de la art. 2.3 din contract.

În continuare, recurenta a afirmat că în mod eronat s-a reţinut, în etapele anterioare ale procesului, că prevederile art. 35 alin. (2) lit. a) şi b) CVIM nu pot fi primite; după ce a prezentat pasaje din doctrină, prin care au fost interpretate aceste dispoziţii, a apreciat că, faţă de relaţia contractuală preexistentă între părţi şi faţă de uzanţele dintre ele, rezultă că acestea au agreat implicit menţinerea standardelor mărfii; a mai arătat că, inclusiv pe pagina sa de internet, se făcea referire, în baza acordului părţilor, la colaborarea cu intimata, fiind astfel notorie întrebuinţarea pe care o dădea argilei; de aceea, a considerat că intimata nu poate invoca faptul că nu ar fi cunoscut scopul pentru care argila era achiziţionată, iar acesta presupunea o calitate a produselor finite determinată deja prin prisma uzanţelor dintre părţi; din această perspectivă, recurenta a apreciat că diferenţa între întrebuinţarea generală ori cea specială se estompează. Prezentând consideraţii doctrinare şi asupra art. 40 CVIM, autoarea recursului a mai susţinut că ar trebui înlăturate apărările intimatei, cât timp neconformitatea este vădită prin prisma relaţiilor anterioare dintre părţi şi a specificului domeniului în care ambele activează.

La 23.05.2023 la dosar a fost înregistrată întâmpinarea depusă de intimată, însă la termenul de astăzi, instanţa supremă, apreciind că aceasta a fost depusă cu depăşirea termenului prevăzut de lege, a aplicat sancţiunea decăderii intimatei din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepţii în afara celor de ordine publică; considerentele de fapt şi de drept care au fundamentat această măsură se regăsesc în practica.

Analizând actele dosarului, precum şi hotărârea atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Aşa cum a fost reţinută în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt care a generat litigiul de faţă derivă din încheierea, între părţi, a contractului de vânzare internaţională de mărfuri nr. x/11.11.2019, în temeiul căruia intimata s-a obligat să-i livreze recurentei 150.000 tone de argilă caolinică într-o perioadă de cinci ani; în art. 2.3 din contract, părţile au agreat ca umiditatea maximă a argilei să fie mai mică de 14%.

Invocând prevederi ale Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri încheiate la Viena în anul 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 24/1991, recurenta a afirmat că utilizează argila pe care o achiziţionează de la intimată ca materie primă pentru producerea de plăci ceramice şi că argila livrată la 17.02.2021 şi la 12.04.2021 are un conţinut ridicat de oxid de fier şi un conţinut scăzut de oxid de aluminiu, fapt ce a făcut necesară amestecarea ei cu produse de calitate superioară, operaţiune care a generat costuri suplimentare şi, ca atare, a prejudiciat-o.

Cererea reclamantei a fost respinsă în primă instanţă, iar hotărârea acesteia a fost păstrată în apel, reţinându-se, în ambele etape procesuale, că singura cerinţă de calitate a argilei, asupra căreia părţile au convenit, era cea regăsită în textul art. 2.3 din contract.

Criticând decizia din apel, recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea atacată va fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, respectiv când a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Examinând primul motiv de recurs, Înalta Curte constată că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, între alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile pe care art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului le oferă, include dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt. Obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, de stilul judiciar şi de tipologia actului de justiţie. Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - desigur, nici ignorarea lor -, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Or, respingând calea ordinară de atac promovată, instanţa de apel a reţinut, într-o manieră sintetică, faptul că părţile au stabilit, în clauza regăsită în art. 2.3 din contract, singura cerinţă de calitate a argilei şi că existenţa acestui acord exclude incidenţa Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri încheiate la Viena în anul 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 24/1991.

O atare dezlegare este corectă şi, reiterând că în jurisprudenţa sa constant s-a statuat că evaluarea motivării unei hotărâri nu se face din perspectiva dimensiunii ei cantitative, ci a celei calitatative, Înalta Curte va verifica în continuare incidenţa celui de-al doilea motiv de recurs, în cadrul căruia recurenta a adus în dezbatere încălcarea art. 4, 8, 9, 35, 36, 38, 39, 50, 67 şi 74 din Convenţia de la Viena asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată în 1980, coroborat cu art. 4.3, 5.1.2 şi 7.1.1 din principiile C. şi art. 1.266 şi 1.268 alin. (2) şi (3) C. civ.

Dintre aceste texte, recurenta a acordat o atenţie deosebită art. 35 şi 36 din Convenţie, construindu-şi întregul raţionament pe premisa aplicării lor extinse; ca atare, analiza va fi, în mod simetric, expusă în cele ce urmează.

Dacă art. 35 alin. (1) din Convenţie instituie în sarcina vânzătorului obligaţia de a preda cumpărătorului "mărfuri a căror cantitate, calitate şi tip corespund celor prevăzute în contract şi ale căror ambalaj sau condiţionare corespund celui prevăzut în contract", dispoziţiile art. 36 stabilesc că "Vânzătorul este răspunzător, în conformitate cu contractul şi prezenta convenţie, de orice lipsă de conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior. Vânzătorul este, de asemenea, răspunzător de orice lipsă de conformitate care apare după momentul indicat în paragraful precedent şi care este imputabilă neexecutării oricărei obligaţii ale sale, inclusiv celei de garanţie potrivit cu care, în timpul unei anumite perioade, mărfurile vor rămâne adecvate întrebuinţărilor lor normale ori unei întrebuinţări speciale sau vor păstra calităţile ori caracteristicile specificate".

Prin urmare, criteriul primar la care analiza trebuie să se raporteze, pentru a stabili măsura în care se poate atrage răspunderea vânzătorului, este cel care derivă din acordul părţilor, materializat în contract.

Chiar şi doctrina citată de autoarea căii de atac apreciază că, în interpretarea prevederilor art. 35 alin. (1) din Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din 11.04.1980, trebuie avute în vedere, în primul rând, cerinţele contractului.

Cum înseşi părţile au identificat caracteristicile mărfii care urma a fi livrată, criteriul primar amintit devine unic şi exclude, astfel, orice referire la eventualele practici statornicite între părţi ori la principiile C., din care ar rezulta, potrivit recurentei, că mărfurile nu sunt conforme dacă nu sunt adecvate întrebuinţărilor la care mărfuri de acelaşi tip servesc în mod obişnuit.

De aceea, va fi înlăturată aprecierea autoarei căii de atac, potrivit căreia părţile ar fi agreat ca marfa să îndeplinească, suplimentar faţă de cerinţa stabilită în contract, şi alte criterii de conformitate, care să vizeze conţinutul de oxid de fier şi de oxid de aluminiu. Mai mult decât atât, natura caolinoasă a argilei ce face obiect al contractului părţilor consolidează concluzia expusă mai sus, indicând faptul că argila este originară, care se găseşte în chiar locul formării ei; aşa fiind, este firesc ca intimata să nu-şi fi asumat cerinţe suplimentare de conformitate faţă de cele care fuseseră agreate contractual. Ca atare, atât timp cât părţile au convenit livrarea unei cantităţi de argilă caolinoasă, a cărei singură condiţie de conformitate presupunea încadrarea ei într-un grad maxim de umiditate, eventuala existenţă a unor defecte, chiar intrinseci mărfii, nu probează că ea nu ar fi fost conformă.

Aceste consideraţii demonstrează caracterul nefondat al criticilor prin care recurenta aduce în dezbatere prevederile art. 4, 8, 9, 38, 39 şi 67 din Convenţie, căci examenul pe care putea şi trebuia să îl facă putea viza numai încadrarea argilei livrate în gradul maxim de umiditate, unica cerinţă de conformitate a calităţii pe care părţile au agreat-o; din această perspectivă, nu are relevanţă nici întrebuinţarea - generală ori specială - pe care recurenta urma să o dea argilei livrate şi nici dacă această destinaţie era sau nu cunoscută de intimată.

Ca atare, în condiţiile existenţei unui acord şi în măsura - necontestată - în care intimata a livrat recurentei argilă care respectă procentul de umiditate stabilit în contract, marfa este conformă, întrucât art. 35 pct. 2 lit. a)-d) din Convenţia de la Viena, care enumeră cerinţele de conformitate, este incident numai dacă părţile nu convin altfel. Din acelaşi motiv, al conformităţii mărfii, Înalta Curte nu poate reţine nici încălcarea art. 67 din Convenţie, care se referă la transferul riscurilor.

Aşa fiind, este inutilă dezbaterea tezei pe care recurenta o propune, asupra necesităţii efectuării unor analize chimice a conţinutului de oxid de fier şi de oxid de aluminiu, care să stabilească măsura în care în marfa livrată putea fi identificată o lipsă intrinsecă de conformitate, care să aibă semnificaţia unor vicii ascunse.

Se cuvine subliniat şi că, în condiţiile stipulării neechivoce, în art. 2.3 din contract, a întinderii obligaţiei asumate, nu este necesar să se apeleze la regulile de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 1.266 şi 1.268 alin. (2) şi (3) C. civ.

În aceste condiţii, recurenta nu este îndreptăţită la acordarea remediilor la care se referă art. 44, 45, 50 şi 74 din Convenţie, iar respingerea pretenţiilor sale, în etapele anterioare ale procesului, este o măsură adoptată în justa aplicare a legii, ce se cuvine a fi păstrată şi în recurs; de aceea, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1575/31.10.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 mai 2023.