Abusive nature of bank loan clauses permitting unilateral interest rate modification without transparent contractual criteria

Şedinţa publică din data de 24 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 19.11.2018, sub nr. x/2018, reclamanţii: A., B., C., D., E., F. şi G. au solicitat în contradictoriu cu pârâta H. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că în contractele de credit nr. x/09.11.2007, nr. y/17.12.2007 şi nr. x/23.10.2008 încheiate între reclamanţi şi I. S.A., următoarele clauze sunt abuzive: clauza privind dobânda de referinţa variabilă (care se afişează la sediile I.); clauza privind comisionul de acordare credit (2,5% din valoarea creditului); clauza privind comisionul de administrare (0.05% din valoarea creditului); totodată, s-a solicitat obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor judiciare în valoare de 2.000 RON (onorariu avocat).

Prin sentinţa civilă nr. 2775 din 2 octombrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea privind pe reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. în contradictoriu cu pârâta H. S.R.L. şi intervenienta I. S.A., a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 5 din Contractele de credit bancar pentru persoane fizice nr. 2901/09.11.2007 şi nr. 2973/17.12.2007, în partea care prevede că dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile I., la care se adaugă 1 pct.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5 din Contractul de credit bancar nr. x/23.10.2008, în partea care prevede că dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile I., la care se adaugă 1,50 pct. şi a respins celelalte pretenţii ca neîntemeiate. Totodată, a obligat pârâta şi intervenienta să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 500 RON, fiecare, reprezentând onorariul avocatului, a obligat reclamanţii să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 855 RON, reprezentând onorariul avocatului, a obligat reclamanţii să plătească intervenientei, I. S.A., cheltuieli de judecată în sumă de 1000 RON, reprezentând onorariul avocatului, redus, a compensat în parte cheltuielile de judecată până la concurenţa celei mai mici şi a obligat reclamanţii să plătească pârâtei, H., cheltuieli de judecată în sumă de 355 RON şi intervenientei cheltuieli de judecată în sumă de 500 RON.

Împotriva acestei sentinţe, intervenienta I. S.A. a formulat apel, prin care a solicitat modificarea în parte a sentinţei civile nr. 2775 din 2 octombrie 2019 a Tribunalului Bucureşti, în sensul înlăturării soluţiei de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5 din Contractul de credit nr. x/09.11.2007, Contractul de credit nr. x/17.12.2007 şi Contractul de credit nr. x/23.10.2008 (privitor la "dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile I.") şi obligarea intimaţilor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea apelului declarat în prezentul litigiu.

Împotriva sentinţei mai sus menţionate şi pârâta H. S.R.L. a formulat apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei şi, în consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, precum şi obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 471 A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au fost respinse, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-pârâtă H. S.R.L. şi de apelanta-intervenientă I. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 2775 din 2 octombrie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi D., B., C., G., F. şi E..

Împotriva deciziei civile nr. 471 A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs pârâta H. S.R.L., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, critică decizia instanţei de apel susţinând, în esenţă, că întreaga motivare a instanţei de apel are la bază o interpretare greşită a textelor de lege aplicabile în cauză, privind faptul că termenii folosiţi în cuprinsul clauzelor atacate ca fiind abuzive nu ar fi clari, neechivoci şi exprimaţi în mod inteligibil şi, faţă de acest aspect, intimaţii - reclamanţi nu au avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale, acest element conducând şi la îndeplinirea celorlalte condiţii, respectiv cu privire la reaua credinţă a profesionistului şi la dezechilibrul creat între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

De asemenea, mai arată recurenta, instanţa a reţinut că aceste clauze nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, dând posibilitatea doar băncii de a revizui oricând rata dobânzii curente, creând astfel un dezechilibru contractual.

Prin urmare, toate condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 ar fi îndeplinite prin raportare la faptul aceste clauze nu ar fi fost exprimate în termeni clari şi inteligibili.

Precizează că din interpretarea art. 4 din Legea nr. 193/2000 rezultă că în aprecierea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie să se tină cont de următoarele condiţii cumulative, care în cazul de faţă nu au fost îndeplinite: clauza să nu se refere la preţul contractului (în măsura în care clauza este exprimată într-un limbaj uşor inteligibil); clauza să nu fi fost negociată direct; clauza să fie contrară bunei credinţe; clauza să fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, având în vedere prima dintre cele patru condiţii amintite, apreciază că o intervenţie din partea instanţei de judecată asupra componentelor de preţ ale contractului de credit ar reprezenta o imixtiune oprită atât de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cât şi de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, care a făcut obiectul studiului CJUE în Cauza C484/2008 şi C26/2013.

Rata dobânzii, alături de comisioane reprezintă preţul contractului, respectiv elementul cheie despre care banca îşi informează clienţii de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenţei între bănci.

Judecătorul nu poate interveni şi aduce ingerinţe nepermise unui element esenţial al convenţiilor, respectiv preţul contractelor de credit, pentru că s-ar produce un dezechilibru contractual în defavoarea sa, consecinţa fiind diminuarea semnificativă a DAE, cu care împrumutatul a fost de acord la momentul semnării Contractului de credit.

În consecinţă, subliniază recurenta-pârâtă, rata dobânzii sau cuantumul comisioanelor nu pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergând atât dispoziţiile din legislaţia naţională, cât mai ales prevederile comunitare.

Din analiza graficului de rambursare, care reprezintă o parte integrantă a contractelor de credit, rezultă fără echivoc faptul că acel comision de administrare este prevăzut ca o parte importantă a preţului creditului ce intră în valoarea totală plătibilă cunoscută şi asumată de contestator, prestaţie cuvenită recurentei în schimbul acordării serviciilor de administrare a creditului şi care a fost avută în vedere de ambele părţi la momentul încheierii contractului.

Cu privire la caracterul negociat al clauzelor, solicită a se observa faptul că instanţa de apel reţine că nu s-ar fi negociat clauzele denunţate ca abuzive însă, aminteşte recurenta, lipsa negocierii nu este suficientă pentru anularea unor clauze pretins abuzive, condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 trebuind îndeplinite cumulativ.

De altfel, în opinia recurentei, nici condiţia privind negocierea clauzelor contractuale nu este îndeplinită.

Dobânda, comisioanele şi scadenţa obligaţiilor de plată sunt elementele esenţiale ale contractului de credit în general, constituind pentru împrumutaţi preţul contractului şi termenul de plată. Împrumutatul este direct interesat de astfel de elemente astfel încât ele ar trebui să fie primele care sunt luate în considerare la încheierea contractului şi acceptarea condiţiilor de creditare.

Mai mult, intimaţii-reclamanţi au avut la dispoziţie o gamă variată de produse de creditare, atât din partea I. - aşa cum rezultă din art. 2.10 şi urm. din condiţiile generale de creditare, cât şi din partea altor instituţii de creditare, iar alegerea acestora le-a aparţinut în totalitate.

Prin urmare, intimaţii au avut posibilitatea negocierii clauzelor contractuale în întregime şi trebuiau să cunoască acest lucru de la încheierea contractului, necunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin/incumbă neputând fi imputabilă Băncii.

In plus, intimaţii-reclamanţi nu au făcut nici dovada relei credinţe a băncii, care nu se prezumă ci trebuie dovedită, şi nici dovada vreunui dezechilibru semnificativ care să fi alterat voinţa acestora şi prin urmare să conducă la anularea clauzelor din contractul de credit.

Cu privire la cerinţa relei-credinţe a comerciantului arată că la momentul încheierii contractului de credit, buna credinţă a comerciantului se putea raporta la dispoziţiile art. 970 alin. (2) din C. civ., respectiv convenţiile obligă la:

"toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea da obligaţiei după natura sa".

Având în vedere că buna credinţă se prezumă, rezultă că pentru a interveni sancţiunea cea mai energică - a nulităţii - trebuie să se demonstreze incidenţa unor factori extrinseci contractului care au condus la vicierea consimţământului dat de către consumatori. O astfel de demonstraţie nu se poate face, aşa cum se încearcă în prezenta cauză, doar cu elemente intrinseci ale contractului sau cu speculaţii fără fundament.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, clauzele au fost exprimate în termeni simpli, obişnuiţi, astfel încât o persoană cu un minim de pregătire şi interes putea avea o reprezentare mentală a efectelor contractelor pe care şi le asuma sub semnătură şi despre care declară că i-au fost explicate şi au fost înţelese, mai ales în contextul în care ar fi avut şi opţiunea stabilirii unei dobânzi fixe pe întreaga perioadă de creditare sau a unei dobânzi variabile stabilite exclusiv în funcţie de un alt indice de referinţă decât dobânda de referinţă a băncii.

De altfel, nu poate fi negat faptul că intimaţii-reclamanţi au avut reprezentarea mentală a tuturor obligaţiilor ce le incumbă pe toată perioada de nouă ani scursă până în momentul promovării prezentei acţiuni.

În contract, mai susţine recurenta, nu s-a utilizat un limbaj greu de înţeles de natură să altereze consimţământul consumatorului, contestatorul neputând susţine în mod serios că formularea clauzelor ar fi lipsită de claritate.

Noţiunea de dobânda de referinţă variabila proprie băncii este utilizată inclusiv în cuprinsul actelor normative privind protecţia consumatorilor, respectiv O.G. nr. 21/1992, sens în care sub nicio formă nu se poate reţine existenţa unor formulări neclare, neinteligibile în cuprinsul contractului.

Consumatorul, precizează recurenta, putea opta pentru mai multe tipuri de dobânzi, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 2.10 şi urm. din condiţiile generale de creditare care reglementează atât dobânzi fixe cât şi dobânzi variabile, stabilite în funcţie de diferite elemente, respectiv dobânda variabilă de referinţă a băncii, indicii de tipul Euribor/Robor, dobânda de referinţă revizuibilă semestrial.

Restituirea creditului bancar împreună cu accesoriile agreate prin contract se circumscrie însuşi scopului contractului, în considerarea căruia Banca a acordat acest împrumut. în funcţie de situaţia personală a împrumutaţilor, de capacitatea financiară etc, poate diferi marja fixă sau dobânda promoţională din primul an contractual, însă dobânda de referinţă variabilă a Băncii nu suferă modificări în funcţie de persoana împrumutatului, pentru a se putea susţine o atitudine de rea credinţă a Băncii în raport de persoana reclamantului.

Altfel spus, dobânda reprezintă parte din preţul contractului.

În acest context, apreciază că se impune a fi menţionat că declararea nulităţii pentru caracter abuziv al clauzelor nu reprezintă o adaptare a contractului, în funcţie de necesităţile împrumutatului, ci o veritabilă sancţiune pentru comerciantul abuziv, care a indus în eroare consumatorul, ascunzându-i la momentul încheierii contractului, toate obligaţiile pecuniare ce îi incumbă.

Solicită a se observa că în ceea ce priveşte înţelesul clauzelor defăimate ca abuzive, privind dobânda şi comisioanele percepute de Bancă, acestea sunt extrem de limpezi în formulări, iar pe de altă parte intimatul - reclamant nu a probat că ar fi cerut explicaţii Băncii, iar aceasta din urmă a refuzat să i le ofere.

Rezumând, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că Banca ar fi ascuns intimatului compunerea dobânzii anuale şi celelalte costuri ale creditului percepute, recurenta-pârâtă consideră că nu se poate reţine în sarcina Băncii reaua-credinţă, condiţie esenţială pentru denunţarea ca abuzivă a clauzei privind dobânda variabilă.

În privinţa condiţiei de a se fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, solicită instanţei de recurs să observe că echilibrul contractual nu echivalează cu egalitatea perfectă între drepturile şi obligaţiile părţilor, o astfel de presupunere şi interpretare a raporturilor juridice echivalând cu totala lipsire de efecte juridice a alin. (6) şi a art. 4 din Legea nr. 193/2000 care, stabileşte că natura abuzivă a unei clauze nu are legătură cu raportul calitate-preţ.

Nu în ultimul rând, menţionează că variaţiile dobânzii în perioada scursă între data încheierii contractului de credit şi data declarării exigibilităţii anticipate nu pot fi considerate împovărătoare, în condiţiile în care numai dobânda legală stabilită de O.G. nr. 9/2000 în vigoare la acel moment, egală cu dobânda de referinţă comunicată de BNR, se situa la un nivel care a oscilat de la 6,87% până la 10,25%.

De asemenea, subliniază că intimaţii-reclamanţi nu au ajuns în imposibilitatea de a achita ratele de credit din cauza modificărilor survenite cu privire la dobândă.

Intimaţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F. şi G. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată; în argumentarea celor susţinute, au anexat întâmpinării practică judiciară, respectiv decizia nr. 310 din 11 februarie 2016 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a Ii-a Civilă.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2022 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. niciuna dintre părţi nu a înţeles să utilizeze de acest drept.

Prin încheierea din 22 martie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-civilă a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 24 mai 2023, pentru judecata recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Prin cererea de recurs, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei atacate în temeiul motivului prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Dintru început, Înalta Curte constată că, în speţă, criticile formulate în etapa apelului au privit soluţia primei instanţe de constatare a caracterului abuziv al art. 5 din Contractele de credit bancar nr. 2901/09.11.2007, nr. 2973/17.12.2007 precum şi nr. x/23.10.2008 în partea care prevede că dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile I. la care se adaugă 1 pct. respectiv 1,5 pct., iar dispoziţia primei instanţe de respingere a celorlalte pretenţii ale reclamanţilor nu a fost contestată de niciuna dintre părţi intrând, astfel, în autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, criticile recurentei cu referire la comisioane nu prezintă relevanţă, în condiţiile în care pretenţiile reclamanţilor pe acest aspect au fost respinse, iar aceştia nu au formulat apel.

De asemenea, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei referitoare la caracterul negociat al clauzelor contestate şi la faptul că intimaţii-reclamanţi nu au făcut dovada relei credinţe a băncii, nu pot fi analizate, întrucât reprezintă aspecte de fapt, iar nu de drept, excedând limitelor analizei instanţei de recurs.

Având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., criticile menţionate anterior nu pot fi examinate, Înalta Curte nefiind în măsură să procedeze la verificarea modului în care instanţa de apel a apreciat asupra elementului de fapt al negocierii, respectiv al relei credinţe a băncii.

Prin criticile formulate în memoriul de recurs, pârâta susţine, în esenţă, că, deşi instanţa de apel a reţinut îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin raportare la faptul că nu ar fi fost exprimate în termeni clari şi inteligibili clauzele defăimate, în opinia sa, acestea au fost exprimate în termeni simpli, obişnuiţi, astfel încât o persoană cu un minim de pregătire şi interes putea avea o reprezentare mentală a efectelor contractelor pe care şi le asumă sub semnătură şi despre care declară că i-au fost explicate şi au fost înţelese, mai ales în contextul în care ar fi avut şi opţiunea stabilirii unei dobânzi fixe pe întreaga perioadă de creditare sau a unei dobânzi variabile stabilite exclusiv în funcţie de un alt indice de referinţă decât dobânda de referinţă a băncii.

În contract, mai susţine recurenta, nu s-a utilizat un limbaj greu de înţeles de natură să altereze consimţământul consumatorului, reclamantul neputând susţine în mod serios că formularea clauzelor ar fi lipsită de claritate.

În privinţa condiţiei de a se fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, recurenta a solicitat instanţei de recurs să observe că echilibrul contractual nu echivalează cu egalitatea perfectă între drepturile şi obligaţiile părţilor, o astfel de presupunere şi interpretare a raporturilor juridice echivalând cu totala lipsire de efecte juridice a alin. (6) şi a art. 4 din Legea nr. 193/2000 care, stabileşte că natura abuzivă a unei clauze nu are legătură cu raportul calitate-preţ.

Înalta Curte reţine că aceste critici nu sunt fondate.

Se observă că ambele instanţe devolutive au analizat clauzele contestate, cuprinse în art. 5 din Contractele de credit nr. x/17.12.2007 şi nr. y/09.11.2007, respectiv nr. x/23.10.2008, prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, reţinând, prioritar, în privinţa respectivei clauze contractuale cuprinse în acest din urmă contract (încheiat după intrarea în vigoare a Legii nr. 363/2007 de modificare a Legii nr. 193/2000, respectiv 31.12.2007) că nu întruneşte cerinţele privind caracterul clar şi inteligibil prevăzut de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte reţine, în primul rând, că dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevăd că "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Textul de lege anterior evocat stabileşte cerinţa ca în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Examenul caracterului abuziv al clauzei privind dobânda este posibil în cauză, întrucât clauza respectivă nu întruneşte cerinţa ca aceasta să fie exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Pentru a conchide astfel, Înalta Curte reţine că exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical. Limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi convenite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a drepturilor şi contraprestaţiilor părţii adverse.

Prin clauza contestată banca îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral dobânda menţionând că dobânda curentă este formată din dobânda variabilă afişată la sediile I. la care se adaugă 1,5 pct., or o astfel de prevedere nu înseamnă stabilirea vreunui cuantum sau a vreunui caracter determinat al dobânzii, ci relevă o putere discreţionară a băncii de modificare a cuantumului preţului contractului.

Înalta Curte reţine că prevederea unui drept de modificare unilaterală a ratei dobânzii în contractul de credit înseamnă că banca îşi rezervă dreptul de a modifica unilateral preţul convenţiei. Această posibilitate nu este în sine abuzivă atât timp cât cauzele modificării sunt definite contractual în mod transparent.

Pentru a îndeplini criteriul transparenţei se impune ca orice clauză inclusă într-un contract să fie redactată în mod clar şi neechivoc, iar pentru înţelegerea acesteia să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate aşa cum specifică chiar art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşa fiind, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în cauză, modalitatea de variaţie a dobânzii nu a fost explicată în cuprinsul contractului, clauza contestată nefiind de natură a respecta principiul transparenţei. Din felul în care sunt redactate clauzele analizate, respectiv prin indicarea faptului că dobânda curentă este formată din dobânda variabilă afişată la sediile I. la care se adaugă 1,5 pct., s-a reţinut că nu se poate deduce, în mod clar şi inteligibil, care va fi evoluţia în timp a dobânzii pe care consumatorul trebuie să o plătească băncii, nu se poate deduce care este mecanismul în funcţie de care poate evolua dobânda, care ar fi formula matematică aplicabilă, care sunt factorii ce determină variaţia dobânzii, respectiv în ce ordine, în ce proporţie şi în ce limite se aplică aceşti factori de variaţie.

Prin urmare, clauza privind modificarea dobânzii nu respectă cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, creând în detrimentul consumatorului, contrar-bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Înalta Curte reţine că sistemul pus în aplicare de Legea nr. 193/2000 porneşte de la premisa poziţiei de inferioritate în care se află consumatorul în raport cu furnizorul de produse şi servicii, situaţie care face necesară reglementarea unor garanţii adecvate pentru protecţia acestuia, printre care deosebit de importante sunt posibilitatea de negociere, precum şi informarea completă şi precisă asupra condiţiilor contractuale, pentru ca astfel consumatorul să prefigureze în mod real consecinţele pe care obligaţiile asumate le vor produce în patrimoniul său.

Legea nr. 193/2000 (în formele în vigoare la adoptarea fiecărui contract) a prevăzut caracterul abuziv al clauzelor cum sunt cele din speţă care dau dreptul băncii de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv (întemeiat) care să fie precizat în contract, caracterul abuziv al acestor clauze fiind astfel recunoscut în mod expres de legiuitor.

În acest context, Înalta Curte reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 în forma în vigoare la data încheierii celor trei contracte, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din Legea nr. 193/2000.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Astfel, motivul care să justifice dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale trebuie să respecte, la rândul său, cerinţele de transparenţă impuse mecanismului de modificare a ratei dobânzii, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, astfel cum în mod corect au reţinut ambele instanţe devolutive, clauzele contestate de către intimaţi necuprinzând niciun criteriu în funcţie de care să varieze dobânda contractuală.

Trebuie observat că, din interpretarea punctului 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13, care este asemănătoare cu forma punctului l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare întrucât nu sunt indicate în contract motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 5 din cele trei contracte de credit, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contractele de împrumut ce fac obiectul cauzei, sunt unele de adeziune, clauzele cuprinse în acestea fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea reclamanţilor de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.

Înalta Curte reţine că, deşi pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi sub condiţia informării de îndată a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Se reţine că motivul specificat în contract este necesar să fie suficient de clar pentru a permite realizarea unui control adecvat şi eficient şi pentru a se stabili dacă majorarea dobânzii a fost justificată. Întrucât, potrivit art. 969 C. civ., convenţia reprezintă legea părţilor, o clauză contractuală trebuie să fie formulată astfel încât consumatorul să poată anticipa că, în situaţia în care intervine o anumită situaţie, se produce o anumită consecinţă.

Motivul specificat în contract nu îndeplineşte această condiţie, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite profesionistului să aplice această clauză conform interesului său şi în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte reţine că modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte, or contractele de credit nu oferă un indiciu clar, obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

Clauza prevăzută la art. 5 din cele trei contracte de credit nu respectă exigenţele Legii nr. 193/2000, nefiind exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil şi nepermiţând consumatorului să determine mecanismul prin care banca urma să determine şi să modifice dobânda.

Prin urmare, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că dobânda trebuie să varieze în funcţie de criterii transparente, banca trebuind să aibă un motiv prevăzut în contract pentru modificarea dobânzii, astfel încât nu se poate susţine că o asemenea obligaţie nu îi incumba băncii.

De asemenea, corect s-a reţinut că optarea consumatorului pentru o dobândă variabilă nu exclude obligaţia băncii de a insera în contract criterii clare în funcţie de care dobânda să varieze faţă de prevederile exprese ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, respectiv ale lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000 (în ambele sale variante).

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Instanţa de apel, în mod corect, a constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5 din cele trei contracte din perspectiva posibilităţii modificării dobânzii, această constatare reliefând faptul că banca nu poate proceda la modificarea dobânzii în lipsa unor criterii clare de variaţie.

În aceste condiţii, hotărârea instanţei de apel, care a confirmat sentinţa tribunalului, privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind modificarea dobânzii este legală, criticile aduse acesteia fiind neîntemeiate.

Aşadar, ambele instanţe devolutive au apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea criticii recurentei-pârâte prin care s-a susţinut că în mod neîntemeiat s-a reţinut caracterul abuziv al clauzelor privind modificarea dobânzii, întrucât aceste clauze nu au fost negociate direct cu consumatorii-reclamanţi, fiind încălcate principiile bunei-credinţe şi creându-se astfel în detrimentul acestora un dezechilibru semnificativ, care nu poate fi înlăturat, decât prin anularea lor.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta H. S.R.L.

În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport de cererea formulată de intimata-intervenientă, urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziţii şi a obliga recurenta-pârâtă H. S.R.L. la plata sumei de 18.832,08 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-intervenientă I. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă H. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 471 A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă H. S.R.L. la plata sumei de 18.832,08 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-intervenientă I. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2023.