Loan for commercial real estate projects: Consumer status and standing to sue under abusive clauses legislation denied due to professional purpose and high loan amount

Şedinţa publică din data de 24 mai 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 3 aprilie 2018 pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. de dosar x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Sibiu, să se constate nulitatea absolută a clauzelor privitoare la comisionul de acordare, a clauzei privind competenţa de soluţionare a litigiilor de către instanţele din Bucureşti; să se dispună anularea acestor clauze şi înlăturarea lor din contractul de credit şi de garanţie nr. x/2007 şi obligarea pârâtelor la emiterea unui nou grafic de rambursare; să fie obligate pârâtele la restituirea comisionului de acordare, precum şi a dobânzii legale penalizatoare la această sumă; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 9 octombrie 2018, Tribunalul Sibiu a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamantului, invocate de către pârâte.

Prin sentinţa civilă nr. 16 din 29 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamant; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse la pct. 5.1 pct. a) - comision de acordare şi art. 19 (condiţii generale), privind competenţa de soluţionare a litigiilor de către instanţele din Bucureşti, din contractul de credit şi de garanţie nr. x/29.10.2007; au fost obligate pârâtele la restituirea comisionului de acordarea în cuantum de 71.064 euro şi emiterea unui nou grafic de rambursare, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferentă sumei reprezentând comision de acordare, calculată de la data încasării sumei şi până la plata efectivă; au fost obligate pârâtele la plata sumei de 3.500 RON cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 483 din 5 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva încheierii din 9 octombrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 16 din 29 ianuarie 2019, pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018; a fost obligată apelanta la plata sumei de 4.500 RON, cheltuieli de judecată în apel către intimat.

In termen legal, împotriva acestei decizii, pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Sibiu au declarat recurs.

Prin decizia nr. 1315 din 26 mai 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurentele-pârâte B. S.A. şi B. S.A. -Sucursala Sibiu împotriva deciziei nr. 483 din 5 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă; a fost casată decizia atacată şi a fost trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, pentru verificarea calităţii de consumator al intimatului reclamant, în principal, şi pentru examinarea condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte analizarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare.

In rejudecare, prin decizia nr. 49/2022 din 10 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva încheierii din 9 octombrie 2018, pe care a schimbat-o în parte, şi împotriva sentinţei nr. 16/2019 pronunţate de Tribunalul Sibiu în dosar nr. x/2018, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că: a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A. invocată de pârâtă, a menţinut în rest dispoziţiile încheierii apelate şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Sibiu, ca fiind formulată de o persoană care nu are calitate procesuală activă.

A obligat reclamantul la plata sumei de 4156,11 RON cheltuieli de judecată către pârâta B. S.A..

A obligat intimatul A. la plata sumei de 20.402,35 RON cheltuieli de judecată în apel şi recurs către apelantă.

A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 49/2022 din 10 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Recurentul-reclamant A. a invocat incidenţa motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, rejudecând, să se dispună respingerea apelului formulat împotriva încheierii din 9 octombrie 2018, precum şi împotriva sentinţei nr. 16/2019, pronunţate de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2018.

Sub un prim aspect, în argumentarea recursului, se susţine în esenţă, aplicarea greşită a prevederilor art. 2 din Legea nr. 193/2000 - în ceea ce priveşte verificarea condiţiilor pentru stabilirea calităţii de consumator a recurentului-reclamant faţă de dispoziţiile contractuale ce fac obiectul Contractului de credit nr. x/29.10.2007, coroborat cu Contractul de novaţie prin schimbare de debitor nr. 1/18.10.2010.

Se arată că potrivit deciziei nr. 1315 din 26 mai 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în rejudecarea apelului, Curtea de Apel Alba Iulia avea obligaţia de a verifica calitatea de consumator a părţii împrumutate (a debitorului), identificând şi analizând scopul pentru care a fost acordat creditul şi modalitatea în care au fost utilizate sumele împrumutate.

In acest sens, curtea a reţinut faptul că la 29 octombrie 2007, între B. S.A. şi C. (soţia recurentului de la acel moment) s-a încheiat Contractul de credit şi garanţie nr. 5903/29.10.2007, fiind vorba de un contract pentru nevoi personale nenominalizate, în valoare de 282.000 Euro. Precizează că la momentul încheierii contractului (29.10.2007), recurentul-reclamant avea doar calitatea de garant al acestui împrumut.

La 18 octombrie 2010, între părţile contractului de credit menţionat, a intervenit Contractul de novaţie pentru schimbare de debitor nr. 1/18.10.2010. In urma semnării acestui act, recurentul a preluat toate drepturile şi obligaţiile împrumutatului iniţial, respectiv ale lui C., statuându-se la art. 10 din actul de novaţie - "Contractul astfel cum a fost modificat rămâne în vigoare şi produce efecte depline".

In opinia recurentului, în mod eronat, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că acesta a acţionat în scopuri comerciale - în calitate de titular al contractului de credit nr. x/29.10.2007, nefiind probată calitatea de consumator a reclamantului la data semnării contractului de credit, respectiv la data asumării obligaţiilor de plată către bancă B. S.A..

În acest context, subliniază că instanţa trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor privind calitatea de consumator a împrumutatului semnatar al Contractului de credit şi garanţie de la data încheierii contractului bancar, respectiv dacă sunt îndeplinite condiţiile în persoana care a contractat împrumutul - C..

Precizează că, la momentul contractării împrumutului, recurentul avea doar calitatea de garant al creditului, substituindu-se în drepturile şi obligaţiile împrumutatului iniţial abia la 18 octombrie 2010, când a preluat actul de împrumut, în forma de la data respectivă.

Aşa cum s-a reţinut şi în considerentele hotărârii recurate, în analiza obiectivă a calităţii de consumator, nu se poate face abstracţie de elementele fundamentale ale contractului - persoanele semnatare, suma împrumutată, perioada de rambursare, modalitatea de rambursare, forma de creditare, destinaţia creditului.

In acest sens, consideră ca fiind relevant că la momentul acordării sumei împrumutate (persoana care a încasat suma fiind alta decât recurentul), condiţiile de creditare au fost evaluate în funcţie de altă persoana fizică ce a dobândit calitatea de împrumutat, solicitând şi invocând o destinaţie a creditului stabilită în mod direct între părţile semnatare (împrumutat şi împrumutător). Garantul nu a intervenit sub forma atingerii elementelor esenţiale ale contractului, iar conform deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - decizia nr. 763 din 10 martie 2015 şi decizia nr. 441 din 2 martie 2016, persoana fizică, în calitate de garant al restituirii unui împrumut, nu are calitate de consumator în sensul Legii nr. 193/2000.

Prin urmare, recurentul-reclamant apreciază că are calitate procesuală activă motivat de intervenirea Contractului de novaţie nr. x/18.10.2010, prin care a preluat toate drepturile şi obligaţiile debitorului iniţial, împrumutatul C..

Totodată, menţionează că împrumutatul iniţial a fost cel care a fost nevoit a achita comisionul de acordare (prin reţinerea acestei sume din suma acordată spre împrumut - aspecte ce reies din graficele de rambursare ale creditului).

Cu trimitere la cele reţinute de Curtea de Apel Alba Iulia referitor la faptul că împrumutul acordat, de 282.000 Euro, depăşeşte cu mult nevoie uzuale ale unui consumator obişnuit, subliniază că împrumutul a fost acordat în anul 2007, când condiţiile de acordare ale creditelor erau mult mai lejere, fiind de notorietate uşurinţa cu care au fost acordate împrumuturi bancare persoanelor fizice în perioada 2007 - 2008, profitând-se de lipsa unei legislaţii care să impună condiţii restrictive de creditare, dar şi de perioada de boom economic.

Referitor la cerinţele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind îndeplinirea cumulativă a condiţiilor necesare constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, arată că prin decizia de casare nr. 1315 din 26 mai 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că instanţa trebuia să administreze probe care să stabilească dacă împrumutul a fost folosit în scopurile aflate în sfera activităţii comerciale a reclamantului.

In ceea ce priveşte verificarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de acordare în mod fondat s-a reţinut prin decizia nr. 1315 din 26 mai 2021 că: "un consumator trebuie să fie în măsura să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care aceasta le remunerează".

Un profesionist cu studii economice ar putea observa că acest comision se poate interpreta şi ca un comision de administrare, motivat de faptul ca suma de 71.064 euro este rezultatul unui calcul cu trimitere la întreaga perioada contractuală - de la semnare contract (nu acordare împrumut) şi până la maturitatea creditului. Prin modul în care a fost determinată metoda de calcul a comisionului, nu se justifică activitatea prestată de bancă pentru operaţiunea de acordare a creditului (fiind vorba de comision de acordare şi nu de comision de administrare sau de gestiune a contractului).

De asemenea, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, una dintre condiţiile esenţiale pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale este existenţa unui dezechilibru evident între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În acest sens, subliniază faptul că banca a perceput un comision de acordare ce reprezintă 26,26% din suma acordată spre împrumut (comision de 74.064 euro la suma împrumutată de 282.000 euro), ridicând costul creditului fără a modifica dobânda contractuală, element esenţial al unui contract de împrumut oneros, aspect pe care, un consumator obişnuit, nu îl poate înţelege şi nici nu îl poate lua în calcul în analiza unui scenariu în care nu poate duce la maturitate împrumutul,

Pe de altă parte, condiţia esenţială privind transparenţa clauzelor contractuale, stipulată prin Directiva 93/13, nu poate fi redusă la caracterul inteligibil al acestora, în plan formal şi gramatical, ci trebuie înţeleasă în mod extensiv, aşa încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din orice clauză contractuală în ceea ce îi priveşte, conform deciziei pronunţate în cauza C-26/13, Kasler şi Kaslerne Rabai (paragrafele 71, 72, 75).

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. pe fondul recursului a solicitat, în esenţă, respingerea acestuia ca neîntemeiat.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil, în principiu.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2022 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar la data de 15 decembrie 2022, intimata-pârâtă S.C. B. S.A. a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 martie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-civilă a respins excepţia nulităţii recursului, invocată, prin întâmpinare, de intimata-pârâtă B. S.A.; a admis, în principiu, recursul şi a acordat termen la data de 24 mai 2023, pentru judecata recursului.

Analizând recursul declarat de reclamantul A., raportat la temeiurile juridice invocate şi motivele de recurs expuse, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte, analizând decizia recurată, reţine că statuările instanţei de apel sunt corecte, nefiind interpretate greşit dispoziţiile legale invocate de recurent, întrucât, raportat la decizia de casare şi la toate criteriile trasate de legiuitor pentru calificarea unei persoane fizice drept consumator, a examinat împrejurările de fapt concrete privind creditul în discuţie şi, pe baza probatoriului administrat de toate părţile din proces, a stabilit că recurentul-reclamant nu are calitate de consumator şi prin urmare nici calitate procesuală activă.

Trebuie menţionat că, în dreptul român, una dintre condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile o constituie calitatea procesuală activă a celui care iniţiază demersul judiciar, cerinţă care trebuie îndeplinită la declanşarea acţiunii civile prin sesizarea instanţei cu cererea de chemare în judecată.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată reclamantul s-a prevalat de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

În acest context, Înalta Curte reţine că prealabil examinării raportului juridic obligaţional dintre părţi prin prisma legislaţiei protecţiei consumatorului, instanţa trebuie să stabilească dacă, în această relaţie contractuală, una dintre părţi are, în mod incontestabil, calitatea cerută de normele de drept speciale, aplicabile acestei categorii protejate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 se pot prevala de dispoziţiile Legii nr. 193/2000 numai acele subiecte de drept care au calitatea de consumator în sensul Legii nr. 193/2000.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 193/2000, pct. 13 din anexa la Legea nr. 296/2004, art. 2 pct. 2 din O.U.G. nr. 21/1992, art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE, consumator este persoana fizică care, în temeiul unui contract dintre cele care intră sub incidenţa acestor norme legale, acţionează în afara unui scop comercial, profesional; curtea de apel a operat cu acest criteriu legal şi, prin prisma dovezilor prezentate de părţi, a stabilit corect că nu este îndeplinit. În considerentele deciziei recurate, se regăsesc argumentele detaliate ale instanţei de apel cu privire la destinaţia concretă a creditului şi la cuantumul sumei împrumutate, în contextul existenţei şi altor credite considerabile încheiate cu alte bănci în persoana împrumutatului, aspecte ce pot conduce la concluzia că scopul final exclusiv al acestor credite nu a fost satisfacerea nevoilor personale sau familiale ale recurentului-reclamant şi nici achiziţionarea de bunuri.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noţiunii de consumator trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu prevederile art. 2 lit. b) din Directiva Consiliului Uniunii Europene 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 este consumator orice persoană fizică acţionând în scopuri ce se află în afara activităţii sale profesionale, în cadrul contractelor reglementate de directivă.

Înalta Curte aminteşte jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care, prin hotărârile pronunţate în cauzele C-110/14 - Costea vs F. S.A. pct. 22 şi 23 şi C-590/17 - Henri Pouvin şi G. vs H. pct. 26, a stabilit că instanţa naţională are obligaţia să verifice, ţinând seama de ansamblul elementelor de probă şi în special de termenii contractului în cauză, dacă persoana poate fi calificată consumator, iar pentru această examinare, instanţa va ţine seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acel bun sau serviciu.

De asemenea, cu privire la calitatea de consumator, instanţa europeană a arătat, prin hotărârea pronunţată în cauza C-177/22 - JA împotriva Wurth Automotive GmbH, că în ipoteza unei persoane care încheie un contract cu dublă finalitate, pentru o utilizare care se raportează în parte la activitatea sa profesională şi în parte la scopuri personale, persoana ar putea beneficia de normele de protecţie a consumatorului numai în situaţia în care legătura dintre contractul respectiv şi activitatea sa profesională ar fi atât de firavă încât ar deveni marginală şi, prin urmare, nu ar avea decât un rol neglijabil în contextul tranzacţiei considerată în ansamblul său; pentru a se stabili natura activităţii profesionale desfăşurate de persoana ce revendică o calitate de consumator, când contractul încheiat are dublă finalitate, instanţa trebuie să examineze dacă respectivul contract urmăreşte să acopere, într-o măsură care nu este neglijabilă, necesităţi care ţin de activitatea profesională a persoanei în cauză sau necesităţi proprii.

În consecinţă, în analiza obiectivă a calităţii de consumator, aşa cum a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nu se poate face abstracţie de elementele fundamentale ale contractului: suma împrumutată, perioada de rambursare, modalitatea de rambursare, forma de creditare, destinaţia creditului.

Înalta Curte observă că raţionamentul curţii de apel este concordant statuărilor instanţei europene, întrucât a examinat toate împrejurările cauzei şi înscrisurile depuse de ambele părţi pentru lămurirea calităţii de consumator, stabilind că recurentul-reclamant a acţionat în scop comercial, având în vedere că suma împrumutată depăşeşte cu mult nevoile uzuale ale unui consumator obişnuit, că reclamantul are experienţa de afaceri necesară pentru a putea negocia cu profesionistul de pe picior de egalitate (această negociere chiar efectuându-se), precum şi destinaţia reală a creditului, respectiv dezvoltarea unor proiecte imobiliare, vânzarea-cumpărarea continuă şi constantă de imobile, faptul că mecanismul de restituire a fost şi din veniturile obţinute de pe urma activităţilor comerciale.

Astfel, instanţa de apel a acţionat în limitele de competenţă recunoscute de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, care a stabilit că pentru a verifica dacă împrumutatul este consumator în contextul Directivei şi a legii naţionale de transpunere, instanţa national trebuie să ţină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu.

Instanţa de apel a făcut o evaluare a calităţii reclamantului prin raportare la toate probele administrate şi la noţiunea de consumator, astfel cum este definită în norma internă şi în cea europeană, reţinând că scopul creditului a fost străin de satisfacerea unor interese personale ale reclamantului, urmărind scopuri profesionale ale acestuia, în concret finanţarea unor afaceri imobiliare ale societăţilor la care este asociat sau administrator.

Critica recurentului referitoare la soluţia dată asupra lipsei calităţii de consumator în raport de faptul că la momentul încheierii contractulul de credit acesta nu a avut calitatea de împrumutat (de consumator) şi, prin urmare, nu s-ar fi putut reţine excluderea de la sistemul de protecţie oferit de Legea nr. 193/2000, nu poate fi primită, în condiţiile în care calitatea procesuală activă trebuie îndeplinită la momentul declanşării acţiunii civile prin sesizarea instanţei cu cererea de chemare în judecată.

Legislaţia privind protecţia consumatorilor reprezintă o legislaţie specială, a cărei aplicare trebuie subsumată doar situaţiilor în care se poate reţine o astfel de calitate, interpretarea extensivă a dispoziţiilor legislaţiei de protecţie fiind contrară scopurilor acesteia.

Aşa fiind, instanţa de apel a reţinut în mod corect, în raport de starea de fapt stabilită necenzurabilă în recurs, că reclamantul nu poate beneficia de protecţia Legii nr. 193/2000, deoarece nu are calitatea de consumator în sensul legii şi, ca atare, soluţia dată prin încheierea de şedinţă din data de 09.10.2018 asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active este greşită.

Faţă de soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active, instanţa de apel corect nu a mai interpretat cerinţele art. 4 din Legea nr. 193/2000 cu privire la comisionul de acordare şi nu a mai analizat susţinerile reclamantului ce vizează fondul cauzei, examinare care, de altfel, în raport de considerentele anterior reţinute, nu se impune nici în privinţa criticilor formulate din această perspectivă în recurs.

În considerarea celor ce preced şi constatând că prin criticile recurentului nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, motiv pentru care, în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziţii şi a obliga recurentul-reclamant A. la plata sumei de 5.887,53 RON RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs către intimata-pârâtă B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 49/2022 din 10 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant A. la plata sumei de 5.887,53 RON RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă S.C. B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2023.