Cassation review of contract penalty interpretation and adversarial principle compliance in commercial lease non-delivery

Şedinţa publică din data de 24 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, la data de 10.02.2021, sub nr. de dosar x/2021 s-a solicitat: 1. obligarea pârâtei la plata sumei de 184.045,6 euro (în echivalent RON, 897.130,28 RON la data introducerii cererii) cu titlu de daune-interese pentru prejudiciul produs prin neexecutarea obligaţiilor B. rezultate din Contractul de închiriere nr. x/19.09.2019 şi actualizarea acestei sume cu rata inflaţiei de la data de 15.12.2020 şi până la data plăţii efective a sumelor acordate de instanţă; 2. obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 897.130,28 RON, de la data de 15.12.2020 până la data introducerii cererii de chemare în judecată în cuantum de 13.157,31 RON şi ulterior, până la data plăţii efective a sumelor acordate de instanţă; 3. obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Pârâta a depus cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamatei-pârâte la plata sumei de 87783,1485 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat pârâtei-reclamante prin ruperea negocierilor cu privire la finalizarea contractului cu încălcarea principiului bunei-credinţe.

Prin sentinţa civilă nr. 47/11.02.2022 pronunţată de Tribunalul Bacău s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta reclamantă B. S.R.L..

Totodată, s-a respins cererea reconvenţională ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 905/2022 din 14 octombrie 2022, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., după prezentarea situaţiei de fapt şi soluţiilor pronunţate în cauză, recurenta a susţinut că înţelege să critice decizia instanţei de apel în sensul aplicării greşite de către instanţa de fond a normelor de drept material, care reglementează interpretarea contractului, precum şi operarea clauzei penale, dar şi interpretarea şi aplicarea greşită în sensul restrângerii nepermise a art. 8.1 lit. a), propoziţia finală, ipoteza a 2-a coroborat cu art. 8.1. lit. a) partea introductivă şi art. 3.4 din Contract, contractul reprezentând legea părţilor.

Sub aspectul aplicării greşite a normelor de drept substanţial în privinţa aplicabilităţii clauzei de penalităţi, recurenta a susţinut următoarele:

Instanţa de apel a menţinut soluţia instanţei de fond în privinţa cererii recurentei, considerând că nu există o clauză penală contractuală care să vizeze şi neîndeplinirea obligaţiei esenţiale de predare a imobilului la împlinirea termenului limită de 7 luni, ci doar neîndeplinirea obligaţiei de remediere a viciilor/defectelor majore/neconformităţilor de utilizare a imobilului constatate fie cu ocazia predării efective a imobilului prin Procesul-verbal de predare primire la data predării, fie cu ocazia verificării spaţiului închriat ce avea loc cu cel puţin 15 zile înainte de data predării.

În acest fel instanţa de apel a restrâns în mod nepermis şi greşit aplicabilitatea clauzei penale - prin raportare la un pretins caracter specializat al acesteia - strict nu în privinţa celor două aspecte menţionate anterior, restricţionând acordarea de daune-interese moratorii cuantificate anticipat tocmai pentru neîndeplînirea obligaţiei esenţiale de predare a imobilului, în contra voinţei reale a părţilor, deci cu încălcarea normelor privind interpretarea contractului şi a dispoziţiilor contractuale.

În lumina dispoziţiilor prevăzute în partea introductivă şi partea finală, a 2-a ipoteză a art. 8,1 lit. a) din contract, precum şi a clauzei 3.4 din contract, recurenta a susţinut că va demonstra greşita interpretare şi aplicare de către Curtea de Apel Bacău a normelor de drept substanţial incidente.

În acest sens, în ceea ce priveşte temeinicia cererii de reparare a prejudiciului produs prin fapta culpabilă a societăţii B., prin raportare la penalităţile stabilite contractual şi cu privire la interpretarea corectă a contractului, recurenta a susţinut că obligaţia esenţială a societăţii B. faţă de recurentă era de a construi, de a asigura folosinţa asupra spaţiului închiriat, care urma să se construiască, şi de a preda acest spaţiu în stare corespunzătoare de folosinţă în termen de 7 luni de la data încheierii contractului de închiriere (20.04.2020). În mod corelativ, obligaţia esenţială a recurentei era de a achita chiria şi celelalte sume în sarcina sa, de la data predării spaţiului către acesta.

Amintind dispoziţiile art. 3.4 teza a 4-a şi a 5-a din contract, care prin voinţa părţilor instituie un pact comisoriu de ultim grad, în condiţiile art. 1553 şi 1554 C. civ., şi art. 3.4. teza a 2-a din contract privitoare la cauzele de prelungire a termenului de 7 luni, recurenta a conchis că, per a contrario, ivirea altor cauze de întârziere în predare sunt imputabile proprietarului, care va fi penalizat contractual.

Cu privire la obligarea B. la plata sumelor reprezentând daune-interese din neexecutarea culpabilă a obligaţiei societăţii B. de a preda spaţiul închiriat, recurenta a susţinut că a invocat art. 8.1 lit. a) coroborat cu art. 3.4 din Contract, prin raportare la conţinutul acestora, interpretarea a contrario evidenţiată anterior, precum şi la art. 1322, 1350, 1518 şi 1530 - 1549 C. civ.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit cele două clauze contractuale, omiţând să constate că penalitatea contractuală, constând în dublul chiriei zilnice pentru fiecare zi de întârziere, era incidentă în temeiul art. 8.1. lit. a), partea centrală coroborată cu art. 8.1 lit. a), propoziţia finală, teza 1 (pentru cazul neremedierii viciilor/defectelor majore/neconfirmităţilor de utilizare) şi în temeiul art. 8.1 lit. a), partea introductivă coroborat cu art. 8.1, propoziţia finală, teza a 2-a - pentru situaţia nepredării spaţiului închiriat în termenul de 7 luni prevăzut la art. 3.4.

Instanţa de apel îşi sprijină întregul raţionament juridic pe caracterul specializat al clauzei penale, în ideea că părţile nu ar fi înţeles să dea efectivitate clauzei penale şi în ipoteza unei neexecutări totale - deci în caz de nepredare în niciun fel a imobilului -, ci doar în caz de predare neconformă.

Celălalt caz în care se aplica penalitatea era neremedierea viciilor, reglementată tot în art. 8.1 lit. a), partea centrală coroborate cu art. 8.1 lit. a), propoziţia finală, teza 1.

Suntem astfel în situaţia în care prejudiciul suferit de A. a fost evaluat convenţional pentru mai multe cazuri alternative de încălcare a contractului, unul dintre ele fiind exact situaţia nerespectării termenului de predare (unicul termen de predare) de 7 luni de la data încheierii contractului.

Totodată, raţionamentul instanţei de apel ignoră regulile simple de interpretare a clauzelor unui contract, recurenta redând dispoziţiile art. 1266 C. civ. şi art. 1267 din acelaşi cod şi prezentând concluziile sale ce rezultă din metoda de interpretare a contractului.

Cu privire la solicitarea de obligare la plata dobânzii legale penalizatoare, recurenta a arătat că societatea B. era de drept în întârziere cu privire la plata daunelor-interese, relevant fiind art. 2 pct. 15 din contract.

Astfel, la data operării rezilierii, societatea B. datora daune-interese în cuantum de 184.045,6 euro, pentru 232 zile de întârziere, B. fiind de drept în întârziere cu privire la depăşirea termenului de predare a imobilului.

Potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului, societatea B. datorează şi sumele reprezentând actualizarea daunelor cu rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare, din ziua următoare expirării termenului de plată de 5 zile acordat de recurentă (termenul de plată împlinindu-se pe 14.12.2020) până la data plăţii efective a sumelor.

Printr-o altă critică recurenta a susţinut încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, recurenta a criticat omisiunea Curţii de Apel Bacău de a recalifica în apel asupra considerentelor, motivul său de apel referitor la faptul că nu a operat suspendarea de drept a termenului de predare a imobilului în timpul stării de urgenţă din 2020 - dacă ar fi să considerăm că aceste considerente ale instanţei de fond nu fundamentau totodată şi soluţia asupra respingerii pretenţiilor noastre.

Însă, recurenta a arătat că, indiferent de amplasarea în corpul hotărârii, considerentele instanţei de fond referitoare la suspendarea obligaţiei de predare erau considerente ce puteau eventual fundamenta soluţia de respingere a cererii sale, iar nicidecum argumente de respingere a cererii reconvenţionale a societăţii B..

Relaţia dintre pretenţiile recurentei, motivare şi soluţie a urmat această logică - pretenţii derivând din neexecutarea contractului, analizarea condiţiilor de angajare a răspunderii contractuale, cuantificarea prejudiciului.

Instanţa de fond (iar cea de apel a menţinut raţionamentul), a concluzionat că societatea B. răspunde contractual, că recurenta este îndreptăţită la repararea unui prejudiciu, dar că acesta nu a fost dovedit, în lipsa unei clauze penale aplicabile acelei obligaţii neexecutate.

Or, în cadrul stabilirii faptei ilicite, instanţa a analizat şi la ce dată a fost săvârşită această faptă ilicită, tocmai prin stabilirea termenului la care trebuia predat imobilul, conform art. 3.4 din contract. Iar instanţa de fond a stabilit că termenul fusese suspendat pe perioada stării de urgenţă, astfel că fost prelungit cu 2 luni.

Cererea reconvenţionaiă a societăţii B. viza acordarea de daune-interese pentru o obligaţie legală, iar nu contractuală, de bună-credinţă în negocierile pentru încheierea unui act adiţional la contract, deci fără nicio legătură cu stabilirea datei la care se împlinea termenul de predare a imobilului.

Din această perspectivă, recurenta a considerat că argumentele instanţei de fond, referitoare la suspendarea termenului de predare a imobilului, susţineau eventual soluţia de respingere a pretenţiilor sale, iar nu soluţia asupra cererii reconvenţionale a B..

Instanţa de apel nu a luat în calcul aceste aspecte, ci a stabilit, fără a pune în discuţia părţilor, că motivul său de apel nu are legătură cu respingerea cererii de chemare în judecată şi că recurenta nu a atacat soluţia asupra cererii reconvenţionale a B. (deşi nici nu aveam interes să atacăm soluţia).

Cu toate acestea, instanţa de apel ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor acest aspect pur procedural şi mai mult decât atât, dacă instanţa de apel a hotărât să lege acest motiv de apel de soluţia asupra cererii reconvenţionale a B., ar fi trebuit să pună în discuţia părţilor recalificarea acestui motiv de apel în apel asupra considerentelor - ce ar fi susţinut această soluţionare a reconvenţionalei.

Or, a susţinut recurenta, instanţa a procedat într-o manieră confuză, înlocuind practic considerentele instanţei de fond cu propriile considerente asupra acestui chestiuni, dar fără a pune în discuţia părţilor recalificarea apelului său în aceea de apel asupra considerentelor - din moment ce critica a fost găsită întemeiată.

Pentru aceste argumente, recurenta a considerat că instanţa de apel a încălcat normele de procedură ce impun supunerea discuţiei părţilor a tuturor împrejurărilor de fapt sau de drept invocate şi pronunţarea unei hotărâri numai pe baza motivelor şi explicaţiilor care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii, potrivit art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ.

De asemenea, recurenta a considerat că instanţa a încălcat şi prevederile art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., prin omisiunea de a pune în discuţia părţilor recalificarea motivului de apel al reclamantei vizând lipsa suspendării de drept a termenului de predare a imobilului în timpul stării de urgenţă din 2020, într-un apel asupra considerentelor ce au susţinut soluţia de respingere a cererii reconvenţional a B..

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului ca tardiv, iar, în subsidiar, a solicitat anularea recursului, întrucât nu se încadrează în nici unul din motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în alt subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat; de asemenea, a solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Ulterior, recurenta a depus note de şedinţă prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei şi admiterea recursului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, în şedinţa publică din 24 mai 2023, avocatul intimatei-pârâte a arătat că nu mai susţine excepţia tardivităţii recursului, invocată prin întâmpinare.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă, în raport de art. 489 C. proc. civ., urmează a o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că din expunerea argumentelor prezentate în cuprinsul cererii de recurs rezultă critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în unul din motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fondul recursului, Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Observând conţinutul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că, deşi marea majoritate a criticilor expuse de recurenta-reclamantă aduc în dezbatere chestiuni privind probele şi situaţia de fapt, există şi anumite critici de nelegalitate care pot fi analizate de instanţa de recurs, prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv cele prin care se susţine încălcarea regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., "casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Criticile recurentei-reclamante prin care se invocă nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., respectiv art. 22 alin. (2) şi (4) din acelaşi cod, prin aceea că instanţa de prim control judiciar a omis să recalifice în apel asupra considerentelor, motivul său de apel referitor la faptul că nu a operat suspendarea de drept a termenului de predare a imobilului în timpul stării de urgenţă din 2020 şi a stabilit, fără a pune în discuţia părţilor, că motivul său de apel nu are legătură cu respingerea cererii de chemare în judecată, iar, recurenta nu a atacat soluţia asupra cererii reconvenţionale a intimatei B., dar şi prin aceea că nu s-a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor recalificarea acestui motiv de apel, într-un apel asupra considerentelor ce au susţinut soluţia de respingere a cererii reconvenţionale a intimatei B., nu pot fi primite.

Astfel, se reţine că, potrivit art. 14 alin. (5) C. proc. civ., "instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate", iar, potrivit alin. (6) din acelaşi cod, "instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

De asemenea, art. 22 alin. (2) C. proc. civ. prevede că "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc", iar alin. (4) al aceluiaşi text de lege stabileşte că"judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă."

Principiul contradictorialităţii în procesul civil presupune ca orice aspect privitor la litigiu să fie pus în discuţia părţilor, iar actele de procedură şi înscrisurile să fie comunicate între acestea, cu respectarea prevederilor legale, astfel încât să aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanţial sau procedural ori de fapt din dezbatere.

Înalta Curte reţine că instanţa de prim control judiciar, în conformitate cu prevederile art. 477 şi 478 C. proc. civ., care consacră limitele devoluţiunii în apel, a pus în discuţia părţilor toate aspectele relevante pentru soluţionarea cauzei, în condiţiile în care părţile au fost legal citate şi au avut posibilitatea de a-şi spune părerea cu privire la cele invocate.

Instanţa de apel şi-a exercitat atribuţiile de instanţă de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care partea apelantă le-a adus unei judecăţi anterior realizate, demers analitic ce este în deplin acord cu exigenţele ce se impun judecăţii în apel potrivit art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Este de avut în vedere că punerea în operă a principiului contradictorialităţii nu trebuie să însemne întotdeauna şi în mod necesar că instanţa este obligată să pună în mod expres şi direct în discuţia părţilor orice chestiune de fapt sau de drept invocată în proces. Este suficient, sub acest aspect, ca părţile să aibă, în concret, posibilitatea de a-şi spune părerea cu privire la cele invocate, astfel încât, în circumstanţele cauzei, să se poată în mod rezonabil considera că o asemenea posibilitate i-a fost asigurată părţii.

În speţă, instanţa de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, dar şi al întâmpinării, a analizat susţinerile şi apărările formulate pe parcursul procesului, toate părţile având posibilitatea de a uza de garanţiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-şi susţine poziţia asupra problemelor de fapt şi de drept deduse judecăţii.

Mai mult, prin încheierea de dezbateri din 16 septembrie 2022, când cauza a rămas în pronunţare, avocatul intimatei B. S.R.L., actualmente C. S.R.L., cu privire la cererea de apel formulată de reclamanta A., a solicitat respingerea căii de atac, iar în legătură cu argumentul invocat de apărătorul advers, referitor la suspendarea termenului, a subliniat că acesta ţine de considerentele legate de respingerea cererii reconvenţionale şi nu de respingerea cererii de chemare în judecată.

Astfel, se constată că aspectele avute în vedere de instanţă la soluţionarea cererilor de apel au fost cunoscute de apelantă, dezbaterile procesului purtând asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept invocate de părţi în cererile lor deduse judecăţii în apel, părţile au fost legal citate la toate termenele de judecată, iar reclamanta a avut astfel posibilitatea de a-şi expune susţinerile, inclusiv, prin depunerea de concluzii scrise.

Prin urmare, nu se poate reţine o nesocotire a principiului contradictorialităţii garantat de art. 14 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ.

Judecătorul şi-a îndeplinit rolul activ în aflarea adevărului, potrivit art. 22 din C. proc. civ., având în vedere că instanţa a stabilit faptele în baza probelor administrate în cauză, inclusiv a înscrisurilor depuse de reclamantă la dosar.

Este de amintit, în acest punct al analizei, şi conţinutul reglementării care se regăseşte în primul alineat al aceluiaşi art. 22, anume aceea că "judecătorul soluţionează litigiul conform normelor de drept care îi sunt aplicabile".

Astfel, cât priveşte stabilirea de către instanţa de prim control judiciar a faptului că motivul de apel al reclamantei nu are legătură cu respingerea cererii de chemare în judecată şi că aceasta nu a atacat soluţia asupra cererii reconvenţionale a intimatei B., dar şi cât priveşte susţinerea privind înlocuirea considerentelor instanţei de fond cu propriile considerente, respectiv recalificarea apelului său în apel asupra considerentelor, din moment ce critica a fost găsită întemeiată, apreciate de recurenta-reclamantă ca nefiind puse în discuţia contradictorie a părţilor, Înalta Curte reţine că, în realitate, aspectele legate de această statuare constituie o componentă a raţionamentelor logico-juridice prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate. Or, chestiunea legată de stabilirea acestui aspect nu reprezintă un element pe care instanţa era obligată să îl pună în discuţia contradictorie a părţilor, fiind doar o componentă a procesului deliberativ, ce stă la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti adoptate şi care reprezintă o valenţă a principiului iura novit curia (judecătorul cunoaşte legea), care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării, în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse şi care se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice, aparţine, însă, doar instanţei.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine încălcarea principiului contradictorialităţii, câtă vreme nu există o obligaţie a judecătorului de a pune, în discuţia contradictorie a părţilor, componente ale silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluţia pronunţată.

Principiile invocate de recurenta-reclamantă au fost respectate de instanţa de apel, în deplină conformitate cu dispoziţiile art. 20 din C. proc. civ., potrivit cărora "Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege".

Aşa fiind, instanţa de control judiciar nu identifică o nesocotire de către instanţa de apel a principiilor rolul activ al judecătorului şi contradictorialităţii, în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte subliniază că, în speţă, critica recurentei potrivit căreia instanţa de prim control judiciar a omis să recalifice în apel asupra considerentelor, motivul său de apel referitor la faptul că nu a operat suspendarea de drept a termenului de predare a imobilului în timpul stării de urgenţă din 2020 şi a stabilit, fără a pune în discuţia părţilor, că acest motiv de apel nu are legătură cu respingerea cererii de chemare în judecată, iar, recurenta nu a atacat soluţia asupra cererii reconvenţionale a intimatei B., nu prezintă nicio relevanţă, fiind, de altfel, chiar lipsită de interes, în condiţiile în care, apelul său a privit doar soluţia de respingere de către prima instanţă a cererii sale principale ca nefondate, iar aspectele legate de starea de urgenţă de pe teritoriul României şi incidenţa decretelor aferente au constituit argumente avute în vedere de către tribunal la momentul respingerii cererii reconvenţionale, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel.

Faţă de toate aceste considerente, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile recurentei, subsumate de aceasta motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că argumentele expuse în cererea de recurs vizează doar aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, deşi dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că recursul urmăreşte să supună instanţei de recurs examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la metoda de interpretare a contractului, la modul de conduită al intimatei în derularea raporturilor contractuale şi la evaluarea comportamentului acesteia, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

În speţă, se reţine că, deşi recurenta-reclamantă prezintă în mod amplu motivele de recurs, indicând expres mai multe norme de drept material greşit aplicate, aduce, în realitate, în dezbatere doar chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, conduita contractuală a părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, criticile vizând aplicarea greşită a normelor de drept material, care reglementează interpretarea contractului, precum şi operarea clauzei penale, dar şi interpretarea şi aplicarea greşită în sensul restrângerii nepermise a art. 8.1 lit. a), propoziţia finală, ipoteza a 2-a coroborat cu art. 8.1. lit. a) partea introductivă şi art. 3.4 din Contract, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme acestea se referă la modul de conduită a părţilor, la evaluarea comportamentului acestora, fiind astfel aspecte de netemeinicie şi de stabilire a situaţiei de fapt.

Se observă că, sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligaţiilor contractuale asumate prin convenţie, recurenta-reclamantă tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilite, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate.

Simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurentă, reiterarea unor situaţii de fapt, în lipsa unei argumentaţii în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că se readuc în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situaţiei de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel.

De asemenea, nici susţinerile recurentei în ceea ce priveşte temeinicia cererii de reparare a prejudiciului produs prin fapta culpabilă a societăţii B., prin raportare la penalităţile stabilite contractual şi cu privire la interpretarea corectă a contractului, respectiv afirmaţiile acesteia în sensul că ivirea altor cauze de întârziere în predare sunt imputabile proprietarului, că instanţa de apel a interpretat greşit clauze contractuale prevăzute la art. 8.1 lit. a) coroborat cu art. 3.4 din Contract, nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme recurenta nu arată în ce a constat în concret încălcarea sau greşita aplicare a dispoziţiilor legale, ci exprimă doar nemulţumirea faţă de soluţia instanţei.

Interpretarea contractului într-o manieră neconformă sensului reieşit din acordul părţilor, precum şi evaluarea relaţiilor dintre cele două entităţi juridice, constituie, de altfel, şi o ipoteză de analiză corelată a probelor. Stabilirea adevăratei voinţe a părţilor contractante constituie un aspect al etapelor devolutive, iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor propuse şi încuviinţate se poate stabili care a fost conduita părţilor. Or, în recurs instanţa nu poate constata o altă situaţie de fapt decât cea configurată de către instanţa de apel.

Aşa fiind, toate aceste argumente expuse de recurentă sunt chestiuni care privesc situaţia de fapt şi probele administrate, aspecte care, aşa cum s-a arătat în precedent, nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În egală măsură, deşi recurenta indică anumite dispoziţii legale, respectiv art. 1322, 1350, 1518 şi 1530 - 1549 C. civ., art. 1266 C. civ. şi art. 1267 din acelaşi cod, în motivarea recursului, autoarea căii extraordinare de atac s-a rezumat la a-şi exprima nemulţumirea cu privire la metoda de interpretare a contractului, prin susţinerea ignorării de către instanţă a regulilor de interpretare a clauzelor unui contract, aspect ce nu poate fi analizat în această etapă procesuală, instanţa de apel fiind suverană în a aprecia, în baza probatoriului administrat, în raport de circumstanţele cauzei, această chestiune.

Criticile recurentei vizând greşita interpretare a contractului de către instanţa de apel şi reţinerea eronată a situaţiei de fapt rezultată din probe, reprezintă o evaluare de netemeinicie şi nu una de nelegalitate, care să se circumscrie cerinţelor motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei de apel, fără precizarea relevanţei pe care acestea le au faţă de fondul pricinii şi fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă şi legea încălcată, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, recurenta neformulând veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivului de casare invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., drept pentru care susţinerile recurentei subsumate acestuia nu pot fi reţinute de către instanţă ca şi critici de nelegalitate.

În condiţiile în care criticile cu privire la soluţia instanţei de apel asupra modalităţii de soluţionare a cererii principale nu pot fi susţinute cu temei şi având în vedere existenţa unui raport de accesorialitate, argumentele recurentei privind obligarea la plata dobânzii legale penalizatoare şi a sumelor reprezentând actualizarea daunelor cu rata inflaţiei, nu se impun a fi analizate.

Înalta Curte reţine, astfel că, pe de o parte, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondat, întrucât criticile recurentei nu susţin încălcarea unor norme de procedură, iar, pe de altă parte, criticile subsumate de recurentă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi examinate, acestea vizând aspecte de netemeinicie, respectiv de apreciere a probelor şi de stabilire a situaţiei de fapt, care excedează analizei instanţei de recurs.

Pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 905/2022 din 14 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

În considerarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., în raport de cererea formulată de intimata-pârâtă, urmează a se face aplicarea evocatelor dispoziţii şi a obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 13.132,48 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă C. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii invocată de intimata-pârâtă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 905/2022 din 14 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 13.132,48 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă C. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2023.