Restitution of paid invoices barred without contract annulment; res judicata inapplicable to non-parties

Şedinţa publică din data de 24 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 08.03.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 6.232.398,04 RON reprezentând contravaloarea facturilor achitate de aceasta, în lipsa unor documente justificative, care să certifice prestarea serviciilor, astfel cum această obligaţie a fost constatată de Curtea de Conturi, atât prin raportul nr. x/29.11.2016, cât şi prin decizia nr. 11/23.12.2016; obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 793.234,07 RON reprezentând dobânda legală remuneratorie datorată începând cu data de la care pârâta a primit sumele de bani, calculată până la data de 31.03.2019, precum şi a dobânzii legale calculate de la data de 31.03.2019 până la data pronunţării unei hotărâri judecătoreşti executorii, prin care s-a dispus obligarea pârâtei la plata debitului principal în cuantum de 6.232.398,04 RON şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data pronunţării unei hotărâri judecătoreşti executorii, prin care s-a dispus obligarea pârâtei la plata debitului principal în cuantum de 6232398,04 RON.

Prin sentinţa nr. 2336/01.10.2021 Tribunalul Bucureşti a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1492 din 7 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului, în subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar pe fond, admiterea apelului, astfel cum a fost formulat, cu consecinţa schimbării hotărârii de primă instanţă, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată., cu cheltuieli de judecată

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a instituţiei puterii lucrului judecat, susţinând că plecând de la premisa nelegală potrivit căreia puterea de lucru judecat este incidentă doar atunci când există identitate de părţi, instanţa de apel înlătură în mod nelegal efectul puterii de lucru judecat a hotărârii definitive pronunţate în dosarul nr. x/2017.

Faţă de soluţia cuprinsă în decizia nr. 4452/2017 pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Bucureşti, instanţa de apel trebuia să observe că în sarcina reclamantei au fost consolidate următoarele obligaţii: i) stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a plaţilor efectuate pentru astfel de servicii, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite; ii) recuperarea prejudiciului stabilit, inclusiv recuperarea beneficiilor nerealizate.

Prin urmare, de vreme ce A. este o filială a A. S.A., licenţiată pentru a desfăşura activitatea de furnizare a energiei electrice, iar A. S.A. este unul dintre organele care coordonează şi controlează activitatea reclamantei, este de necontestat faptul că măsurile dispuse prin deciziile Curţii de Conturi în ceea ce priveşte activitatea sa şi cu atât mai mult aspectele generate de raporturile jurdice încheiate ca urmare a deciziilor societăţii mamă (in speţă, intimata) îi sunt pe deplin opozabile, fiind totodată ţinută să le execute.

Pe cale de consecinţ, măsurile dispuse prin Decizia Curţii de Conturi nr. 11/23.12.2016 şi validate de către Curtea de Apel Bucureşti, fiind opozabile şi obligatorii în ceea ce o priveşte pe intimată, în mod nelegal, instanţa de apel a respins acţiunea în restituire formulata de reclamantă.

In susţinerea înlăturării soluţiei pronunţate în dosarul nr. x/2017, instanţa de apel a interpretat în mod greşit că "Efectul pozitiv al puterii (sau autorităţii) de lucru judecat presupune cu necesitate identitatea de părţi ale celor două litigii (dintre care primul soluţionat definitiv)".

Instanţa în mod eronat interpretează dispoziţiile art. 431 C. proc. civ. alin. (2) C. proc. civ., în sensul că această ipoteză se aplică doar atunci când există identitate dintre părţi, având in vedere că art. 431 reglementează o prezumţie aflată la îndemâna oricăreia dintre părţile unui litigiu, în sensul ca fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, fără a exista identitate de părţi, dacă aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei din urmă.

Aşadar, pentru a putea invoca prezumţia de lucru judecat nu este necesar să fie întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior.

În cauza dedusă judecăţii, este de necontestat faptul că hotărârile judecătoreşti, prin care s-au menţinut măsurile impuse prin Raportul Curţii de Conturi, se bucură de putere de lucru judecat, având în vedere că prin acestea s-a stabilit în mod expres că reclamanta are obligaţia de a recupera sumele de bani de la terţii beneficiari, mai exact de la A. S.A.

Suplimentar, puterea de lucru judecat nu are scopul de a opri judecata celui de-al doilea proces, ci prin aceasta se uşurează sarcina probaţiunii, invocând în faţa instanţei de fond constatări ale unei instanţe anterioare, constatări ce nu pot fi ignorate.

Aceeaşi concluzie a fost reţinută şi in doctrină, indicându-se în acest context decizia nr. 1777/25.06.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.

De vreme ce lipsa documentelor justificative şi, respectiv neefectuarea serviciilor a fost stabilită cu putere de lucru judecat de către Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2017, este evident că soluţia instanţei de apel, fundamentată aproape exclusiv pe imprejurarea că recurenta nu ar fi dovedit aspectul neefectuării serviciilor, a fost pronunţată în mod evident cu nesocotirea efectului pozitiv al chestiunii anterior dezlegate, a susţinut recurenta.

Aşadar, având in vedere că din dreptul comun în materia nulităţii actelor de procedură rezultă că se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 toate neregularităţile procedurale care atrag sansctiunea nulităţii, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale ale procesului civil a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs, este de necontestat ca hotărârea atacată este nulă prin încălcarea art. 174 C. proc. civ.

Subsumat aceluiaş motiv de casare, recurenta a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor privind sarcina probei în procesul civil.

Cu privire la acest aspect, recurenta a susţinut, în sinteză, că instanţa de apel a respins toate argumentele sale pentru faptul că nu a făcut dovada unui fapt negativ, fapt ce putea fi demonstrat prin realizarea obligaţiilor de către angajaţii săi, îmbrăţişând în mod eronat raţionamentul primei instanţe şi, încălcând astfel, formele de procedură.

Prin hotărârea recurată instanţa nu face altceva decât să permită unei părţi să se folosească de împrejurarea că o parte nu poate dovedi un fapt negativ (probă impusă în sarcina pârâtului potrivit dispoziţiilor legale) şi să treacă cu vederea faptul că simpla neprezentare a documentelor justificative este o prezumţie că obligaţiile nu au fost îndeplinite.

O instanţa diligentă în spiritul stăruirii în aflarea adevărului ar fi trebuit să pună în vedere celeilalte părţi să depună aceste documente justificative, şi, mai mult decât atât, ar fi interpelat-o pentru a afla dacă aceste documente există sau nu. In cauza dedusă judecăţii, instanţa de apel nu a întreprins nicio acţiune în acest sens, ci doar s-a rezumat la a aplica principiile generale de drept în mod formal.

Instanţa de apel încalcă normele de procedură care reglementează materia probelor, apreciind în mod nelegal cu privire la obligaţia recurentei de a face dovada unui fapt negativ, având în vedere că dispoziţiile art. 1635 C. civ., stabilesc în sarcina reclamantei doar obligaţia de a proba existenţa plăţii, sarcina probei legată de cealaltă condiţie, respectiv lipsa unui temei în baza căruia să fi fost efectuată plata, neputând fi reţinută în mod legal în sarcina recurentei.

Dacă s-ar accepta o astfel de ipoteză, s-ar ajunge la situaţia eronată în care recurenta ar fi ţinută să probeze un fapt negativ nedeterminat, respectiv faptul că serviciile nu au fost efectuate, cu toate că în mod evident era în sarcina autorului faptului pozitiv de a proba acţiunea, dovada inacţiunii fiind din punct de vedere teoretic imposibil de realizat.

Instanţa, în realitate, sancţionează recurenta pentru o pretinsă nedovedire a susţinerilor cuprinse în cererea de chemare în judecată, ignorând prevederile art. 249 şi urm C. proc. civ., dar şi regulile îndatoririi de a proba, aspect ce se circumscrie noţiunii de încălcare a formelor de procedură în procesul civil, prevăzută şi sancţionată de dispoziţiile art. 174 şi urm C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1635 C. civ.

Recurenta a arătat că modalitatea în care instanţa de apel a apreciat cu privire la incidenţa art. 1635 C. civ., mai exact că acesta "se poate referi doar la actele nelegale care, pe acest motiv, sunt lovite de nulitate cu efect retroactiv, pentru că acesta este sensul şi litera normei respective" este nelegală; totodată, recurenta a prezentat o serie de aspecte reţinute, în opinia sa, în doctrină referitor la incidenţa acestui text de lege.

În continuare, recurenta a solicitat a se observa că raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia "într-adevăr CCR nu poate anula contracte (şi nici chiar plăţi privite ca acte juridice) chiar atunci când constată anumite nelegalităţi, nulitatea pentru nelegalităţi trebuind apreciată de instanţa de judecată învestită cu o astfel de cerere (acţiune) şi, prin urmare, nici instanţa de control a legalităţii rapoartelor CCR nu poate dispune anularea/constatarea nulităţii unor contracte, din moment ce ea a fost învestită cu o cerere cu alt obiect", este unul străin de natura cauzei având in vedere că obligaţia de restituire a plăţii nedatorate nu este nicidecum condiţionată de anularea contractului încheiat între părţi.

Din această perspectivă, în opinia recurentei, este surprinzătoare poziţia instanţei de apel care pare să ignore cu desăvârşire faptul că ne aflam în ipoteza unui contract cu executare succesivă, iar o plată nedatorată este susceptibilă de a da naştere obligaţiei de restituire instituită de dispoziţiile art. 1635 C. civ., fără ca valabilitatea convenţiei părţilor să fie în mod necesar afectată.

De altfel, dispoziţiile Noului C. civ. reglementează, în mod expres, în materia restituirii prestaţiilor nu doar cazul anulării cu efecte retroactive a unui act juridic, ci toate situaţiile în care obligaţia executată este lipsită de cauză (aşadar, şi plata nedatorată).

Pe cale de consecinţă, pe lângă nulitatea contractelor pe care instanţa de apel a invocat-o ca unic motiv de restituire a prestaţiilor, astfel cum de altfel în doctrină s-a reţinut în mod constant, una dintre principalele cauze de restituire, pe lângă nulitatea, rezoluţiunea şi denunţarea actului juridic civil este şi plata nedatorată.

Pe de altă parte, în doctrină s-a stabilit că, atunci când este incident art. 1635 C. civ. "este supus restituirii doar emolumentul pentru ca, uneori, părţile nu mai pot fi repuse exact in situaţia anterioara", aşadar, concluzia instanţei potrivit căreia restituirea prestaţiilor în baza art. 1635 C. civ. poate fi dispusă doar atunci când actul în baza căruia se solicită trebuie să fie anulat este eronată.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, "nu orice nelegalitate înseamnă nulitate, nu orice nulitate are efect retroactiv", astfel că, prin restituirea sumelor de bani solicitate de către recurentă nu s-a solicitat şi o nulitate a contractelor, astfel cum a reţinut instanţa în mod greşit, s-a mai susţinut.

Or, din această perspectivă se observă contrarietatea raţionamentului instanţei, care, pe de o parte, arata că nu orice nelegalitate conduce la declararea nulităţii, pentru ca ulterior să reţină că restituirea plăţii nedatorate se produce doar atunci când actul este declarat nul cu efect retroactiv.

Circumscris motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 478 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se solicită să se observe că argumentul instanţei de apel potrivit căruia plata nedatorată reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, este eronat, aceasta afectând în mod direct soluţia pronunţată de către instanţa de apel.

Sub un al doilea aspect, recurenta arată că în cererea de apel nu a schimbat calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, ci doar a dezvoltat argumentele cu privire la dispoziţiile art. 1635 C. civ., astfel încât solicită invalidarea raţionamentului instanţei de apel potrivit căruia "Invocarea plăţii nedatorate pentru un alt motiv decât a urmări efectele nulităţii (de repunere în situaţia, anterioară) reprezintă vădit în cauza de faţă un fundament juridic al obligaţiei deduse judecaţii, neinvocat în faţa primei instanţe şi prin urmare interzis de art. 478 noul C. proc. civ..", având în vedere ca dispoziţiile art. 1635 C. civ. reglementează în mod expres ipotezele şi premisele obligaţiei de restituire fără a condiţiona restituirea de constatarea în prealabil a nulităţii convenţiei părţilor.

Plata nedatorată nu se referă numai la primirea unor bunuri fără drept, din eroare sau în baza unui act juridic desfiinţat, ci reprezintă orice plată ce a fost făcută fără temei, restituirea nefîind condiţionată de nulitatea contractului cadru în baza căruia-au efectuat prestaţiile.

Prin intermediul memoriului de apel, recurenta a susţinut că a criticat hotărârea tribunalului şi, totodată, a explicitat şi dezvoltat argumentele invocate prin cererea de chemare in judecată, situaţie permisă în mod expres de alin. (4) al art. 478 C. proc. civ.

Aşadar, având în vedere că prin cererea de apel nu a fost schimbat temeiul de drept învederat prin cererea de chemare în judecată, ci doar s-au suplimentat argumentele învederate prin cererea de chemare în judecată, rezultă că hotărârea recurată este nelegală din perspectiva înlăturării motivelor de apel invocate de reclamantă.

După redarea art. 183 din Regulamentul din 29 mai 2014 privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum si valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, recurenta, a concluzionat că, de vreme ce A. este o filială a A. S.A., licenţiată pentru a desfăşura activitatea de furnizare a energiei electrice, iar pârâta A. S.A. este unul dintre organele care coordonează şi controlează activitatea recurentei, măsurile dispuse prin deciziile Curţii de Conturi în ceea ce apriveşte activitatea sa şi, cu atât mai mult, aspectele generate de raporturile jurdice încheiate ca urmare a deciziilor societăţii mamă (în speţă pârâta), îi sunt pe deplin opozabile, fiind totodată ţinută să le execute.

Având în vedere că măsurile dispuse prin Decizia Curţii de Conturi nr. 11/23.12.2016 şi validate de către Curtea de Apel Bucureşti sunt opozabile şi obligatorii în ceea ce o priveşte pe pârâtă, în mod nelegal instanţele fondului au respins acţiunea în restituire formulată în cauză.

De asemenea, este nelegală decizia recurată şi sub aspectul interpretării normelor de drept material care circumstanţiază noţiunea de recunoaştere a dreptului pretins; din această perspectivă, atât acordul de prelungire a prescripţiei, cât şi adresa privind obţinerea unei soluţii fiscale anticipate, reprezintă acte de recunoaştere a debitului, înlăturate în mod nelegal ca urmare a unei interpretări eronate a actului juridic dedus judecăţii.

Relevante pentru prezenta cauză, a mai susţinut recurenta, erau considerentele şi modalitatea în care pârâta a înţeles să motiveze cererea depusă la organul fiscal. Astfel, de vreme ce situaţia premisă este aceea că A. S.A. trebuie să restituie către recurentă întocmai sumele ce fac obiectul demersului judiciar, instanţa de control judiciar este rugată să constate că erau pe deplin întrunite condiţiile pentru calificarea actului ca fiind un act de a recunoaştere a pretenţiilor sale.

Acelaşi raţionament nelegal a fost validat de către instanţa de apel şi în ceea ce priveşte înlăturarea caracterului de act de recunoaştere a pretenţiilor în ceea ce priveşte Acordul de prelungire a prescripţiei nr. 9900-9236/27.06.2017.

Or, în ipoteza în care persoana căreia i se pretinde plata unei sume de bani este de acord cu prelungirea termenului de prescripţie, în mod evident, aceasta recunoaşte şi că datorează dreptul de creanţă al cărui termen de prescripţie este de acord a-l prelungi.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a instituţiei puterii lucrului judecat, precum şi a dispoziţiilor privind sarcina probei în procesul civil.

Criticile recurentei-reclamante, prin care se susţine că instanţa de apel a înlăturat în mod nelegal efectul puterii de lucru judecat a sentinţei nr. 4452/2017 pronunţate în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Bucureşti (rămasă definitivă), interpretând în mod eronat dispoziţiile art. 431 C. proc. civ. alin. (2) C. proc. civ., fiind încălcate, astfel, prevederile art. 174 C. proc. civ.., nu sunt fondate.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat, ea fiind la îndemâna oricăreia dintre părţile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Autoritatea de lucru judecat se poate regăsi doar între părţile din hotărârea iniţială, iar atât timp cât terţul respectiv nu a fost parte la procesul iniţial, extinderea unui tratament similar autorităţii de lucru judecat şi asupra acestuia, nu ar avea o justificare.

Acţiunea dedusă judecăţii în dosarul nr. x/2017 s-a purtat între reclamanta A. S.A. şi pârâta Curtea de Conturi a României, iar efectul pozitiv impune, chiar şi din perspectiva prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ca aspectul dezlegat să vizeze raporturile dintre părţi, iar nu raporturi ale uneia dintre părţi cu terţe persoane.

În acest context, se cuvin a fi amintite şi dispoziţiile art. 435 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora, "hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora.", astfel că, în raport de principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, efectele hotărârii evocate de recurenta-reclamantă nu se pot răsfrânge asupra intimatei-pârâte care nu a fost parte în acel litigiu.

În plus, se observă că art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. este o normă care arată raportul faţă de terţi ca regulă generală. Această regulă constă doar într-o opozabilitate până la proba contrară, aspect diferit de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel.

Din perspectiva analizei pe care prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. o implică, întrucât textul în discuţie impune ca dezlegarea dată prin altă hotărâre judecătorească să privească raporturile dintre părţile cauzei pendinte, maniera în care raporturile juridice dintre recurenta-reclamantă şi alte terţe persoane au fost tranşate, nu poate fi opusă în prezenta cauză cu putere de lucru judecat.

Aşa fiind, instanţa de apel în mod just a reţinut că efectul pozitiv al puterii (sau autorităţii) de lucru judecat presupune cu necesitate identitatea de părţi ale celor două litigii (dintre care primul soluţionat definitiv).

Cât priveşte susţinerea recurentei în sensul că soluţia instanţei de apel este fundamentată aproape exclusiv pe imprejurarea că reclamanta nu ar fi dovedit aspectul neefectuării serviciilor, se observă că instanţa de prim control judiciar a confirmat sentinţa prin care s-a respins acţiunea în restituire, întemeiată pe art. 1635 C. civ., reţinând că ceea ce este esenţial este faptul că nu au fost anulate contractele în discuţie.

În condiţiile în care instanţa de apel a realizat o corectă interpretare şi aplicare a normelor procedurale aferente lucrului judecat nu se poate susţine cu temei încălcarea art. 174 C. proc. civ.

Subsumat aceluiaş motiv de casare, recurenta a invocat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor privind sarcina probei în procesul civil, susţinând, în esenţă, că instanţa de apel încalcă normele de procedură care reglementează materia probelor, apreciind în mod nelegal cu privire la obligaţia recurentei de a face dovada unui fapt negativ, având în vedere că dispoziţiile art. 1635 C. civ., stabilesc în sarcina reclamantei doar obligaţia de a proba existenţa plăţii, sarcina probei legată de lipsa unui temei în baza căruia să fi fost efectuată plata, neputând fi reţinută în mod legal în sarcina recurentei. Or, procedând astfel, instanţa ignoră prevederile art. 249 şi urm C. proc. civ., dar şi regulile îndatoririi de a proba, aspect ce se circumscrie încălcării dispoziţiilor art. 174 şi urm. C. proc. civ.

Aceste critici nu pot fi susţinute cu temei.

Astfel, din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidenţă că se readuc în discuţie chestiuni legate de dovada efectuării/neefectuării serviciilor, acordării consultanţei care, în realitate, vizează probele (procesele-verbale de recepţie, rapoartele de activitate pentru prestaţiile stabilite în contracte, facturile fiscale etc.), situaţia de fapt, respectiv modalitatea de executare a contractelor prin referire la elemente vizând operaţiunea de plată, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitat invocat.

Potrivit art. 249 C. proc. civ. cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Cu alte cuvinte, reclamanta are sarcina dovedirii pretenţiilor prin probe admisibile şi apte să soluţioneze cauza, legiuitorul stabilind limite în ceea ce priveşte posibilitatea administrării oricărei probe dacă aceasta nu este utilă şi pertinentă pentru soluţionarea cauzei.

Modul în care reclamanta a înţeles să-şi dovedească pretenţiile se regăseşte în situaţia de fapt reţinută de instanţă, iar faptul că s-a apreciat că nu au fost dovedite pretenţiile nu reprezintă o chestiune de nelegalitate a deciziei atacate sub aspectul nerespectării normelor procedurale.

Expunerea de către recurentă a situaţiei de fapt ca fiind greşit reţinută, alegaţiile cu privire la sarcina probei, la regulile îndatoririi de a proba, precum şi indicarea generică a textelor de lege care reglementează restituirea prestaţiilor, nu pot atrage incidenţa motivului de casare invocat, ci eventuala netemeinicie a criticilor astfel formulate.

Deşi recurenta-reclamantă a făcut referire la dispoziţiile art. 1635 C. civ., din conţinutul cererii de recurs rezultă că şi această normă legală a fost invocată tot din perspectiva aprecierii probelor de către instanţa de apel, întrucât recurenta nu a criticat modul în care instanţa de apel a interpretat sau aplicat aceste dispoziţii de drept material, ci şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la modalitatea de apreciere a probelor administrate în cauză şi la eficienţa dată acestora de către instanţa de apel, limitându-se la a menţiona că aceste prevederi stabilesc în sarcina reclamantei doar obligaţia de a proba existenţa plăţii şi că sarcina probei legată de lipsa unui temei în baza căruia să fi fost efectuată plata, nu poate fi reţinută în mod legal în sarcina recurentei.

În acest context, se reţine că acest motiv al recursului vizând aplicarea art. 249 şi urm. C. proc. civ., astfel cum a fost susţinut de către recurenta-reclamantă, ar putea reprezenta cel mult o critică vizând situaţia de fapt aşa cum a fost stabilită de către instanţa de apel, care însă nu poate face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanţa de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situaţii de fapt.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Circumscris acestui motiv de casare, recurenta a susţinut interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1635 C. civ., respectiv a prevederilor art. 478 C. proc. civ.

Criticile prin care recurenta susţine că modalitatea în care instanţa de apel a apreciat cu privire la incidenţa art. 1635 C. civ. este nelegală, respectiv cele prin care se susţine că raţionamentul instanţei de apel privitor la unul dintre considerente, este unul străin de natura cauzei, având in vedere că obligaţia de restituire a plăţii nedatorate nu este nicidecum condiţionată de anularea contractului încheiat între părţi, precum şi cele care privesc contrarietatea raţionamentului instanţei, care, pe de o parte, arată că nu orice nelegalitate conduce la declararea nulităţii, pentru ca, ulterior, să reţină că restituirea plăţii nedatorate se produce doar atunci când actul este declarat nul cu efect retroactiv, nu sunt fondate.

Astfel, potrivit art. 1635 alin. (1) C. civ. - fundamentul juridic al pretenţiilor recurentei-reclamante, "restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora".

Acest text normativ enumeră situaţiile în care trebuie să aibă loc restituirea prestaţiilor, cu precizarea că restituirea are loc numai dacă cineva este ţinut "în virtutea legii", la aceasta. Deşi acţiunea de faţă a fost promovată ca fiind una "în restituire", ipoteza propusă de reclamantă fiind aceea a unor prestaţii efectuate în baza unui act juridic constatat ca fiind nelegal, recurenta-reclamantă ignoră faptul că această operaţiune de restituire trebuie să aibă la bază un act juridic desfiinţat cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din motive precizate în textul de lege enunţat.

Analiza dispoziţiilor legale menţionate relevă faptul că textul normativ se poate referi doar la actele nelegale care, pe acest motiv, sunt lovite de nulitate cu efect retroactiv, aspect reţinut în mod corect de instanţa de apel.

Aşa cum a constatat instanţa de prim control judiciar, în virtutea caracterului devolutiv, ipoteza propusă de reclamantă prin acţiunea introductivă nu apare ca atare în prevederile art. 1635 C. civ., iar ceea ce este esenţial în cauză se referă la faptul că nu au fost anulate contractele încheiate între cele două societăţi.

Prin urmare, întrucât contractele dintre părţi nu au fost desfiinţate obligaţia de restituire fundamentată pe dispoziţiile art. 1635 C. civ. nu subzistă.

De altfel, verificând sentinţa tribunalului şi, în condiţiile în care respectivele contracte nu au fost anulate, instanţa de apel a reţinut că motivarea primei instanţe este atât legală şi temeinică, cât şi suficientă pentru justificarea soluţiei adoptate, răspunzând, totuşi prin considerentele deciziei recurate, şi celorlalte aserţiuni ale apelantei.

Din criticile aduse deciziei atacate se desprinde doar nemulţumirea recurentei faţă de soluţia adoptată de instanţă, argumentele prezentate prin memoriul de recurs aducând în discuţie opiniile sale personale şi o serie de aspecte doctrinare care nu au relevanţa atribuită de aceasta şi nici nu se pot constitui în argumente de nelegalitate apte să ducă la admiterea prezentei căi de atac.

Cât priveşte invocarea unui raţionament străin de natura cauzei, precum şi contrarietatea raţionamentului instanţei de prim control judiciar referitor la anumite considerente, Înalta Curte observă că recurenta prezintă doar simple alegaţii sumare cu privire la cele reţinute de curtea de apel, fără a aduce argumente de natură juridică în sensul celor afirmate şi fără a avea în vedere că invocarea plăţii nedatorate pentru un alt motiv decât a urmări efectele nulităţii (de repunere în situaţia anterioară) nu poate fi primită ca fiind temei juridic în apel, faţă de prevederile art. 478 C. proc. civ.

Criticile recurentei referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 478 C. proc. civ., vor fi reîncadrate şi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât acestea vizează reguli de procedură.

Astfel, criticile recurentei prin care se susţine că, potrivit memoriului de apel, a explicitat şi dezvoltat argumentele invocate prin acţiune, situaţie permisă în mod expres de alin. (4) al art. 478 C. proc. civ., nu sunt fondate, în condiţiile în care este de natura evidenţei că, prin raţionamentul expus în cadrul căii devolutive de atac formulate, aceasta a invocat plata nedatorată ca temei juridic al obligaţiei deduse judecăţii, pentru un alt motiv decât a urmări efectele nulităţii (de repunere în situaţia anterioară), deşi, în faţa primei instanţe, a fost indicat ca fundament al pretenţiilor sale art. 1635 C. civ. care reglementează restituirea prestaţiilor, tinzând, astfel să schimbe cauza cererii de chemare în judecată.

Aşadar, întrucât potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi", în mod corect a reţinut instanţa de apel că un fundament juridic al acţiunii, neinvocat în faţa primei instanţe, este interzis de art. 478 C. proc. civ.

În raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a dat eficienţă dreptului de dispoziţie al părţilor, neextinzând analiza la temeiuri care nu au fost invocate în acţiunea introductivă.

Având în vedere considerentele anterioare, celelalte critici ale recurentei referitoare la plata nedatorată nu se mai impun a fi analizate.

Criticile recurentei prin care se susţine că măsurile dispuse prin deciziile Curţii de Conturi în ceea ce apriveşte activitatea sa şi, cu atât mai mult, aspectele generate de raporturile juridice încheiate ca urmare a deciziilor societăţii mamă (în speţă pârâta), îi sunt pe deplin opozabile, fiind totodată ţinută să le execute, precum şi cele prin care se arată că, întrucât măsurile dispuse prin Decizia Curţii de Conturi nr. 11/23.12.2016 şi validate de către Curtea de Apel Bucureşti sunt opozabile şi obligatorii în ceea ce o priveşte pe pârâtă, în mod nelegal, instanţele fondului au respins acţiunea în restituire formulată în cauză, nu sunt fondate.

Sub aparenţa unor critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă invocă, în realitate, faptul că hotărârea din apel este rezultatul interpretării şi aplicării eronate a dispoziţiilor legale prin raportare la situaţia de fapt greşit reţinută.

Aşa cum s-a arătat anterior şi cum a reţinut instanţa de apel, ceea ce este esenţial în cauză este faptul că nu au fost anulate contractele încheiate între cele două societăţi, iar dispoziţiile art. 1635 alin. (1) C. civ., se pot referi doar la actele nelegale care, pe acest motiv, sunt lovite de nulitate cu efect retroactiv.

Înalta Curte constată că, în condiţiile în care nu au fost desfiinţate contractele încheiate între cele două societăţi, nu este incidentă niciuna dintre ipotezele cuprinse în art. 1635 C. civ. şi, pe cale de consecinţă, acest text de lege nu poate fi aplicabil, legal şi temeinic statuându-se astfel de ambele instanţe devolutive.

Cât priveşte chestiunea puterii de lucru judecat reiterată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reaminteşte concluzia prezentată mai sus, în sensul că, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi reţinut, în prezenta cauză, un efect pozitiv de lucru judecat al sentinţei civile nr. 4452/21.11.2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia nr. 1613/16.03.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Susţinerile recurentei, în sensul că decizia recurată este nelegală şi sub aspectul interpretării normelor de drept material care circumstanţiază noţiunea de recunoaştere a dreptului pretins, au în vedere aspecte de netemeinicie, în condiţiile în care aduc în dezbatere chestiuni de apreciere a probatoriului cu referire la acordul de prelungire a prescripţiei, respectiv la adresa privind obţinerea unei soluţii fiscale anticipate, care au fost înlăturate, în opinia recurentei, în mod nelegal, ca urmare a unei interpretări eronate a actului juridic dedus judecăţii.

Cu alte cuvinte, interpretarea probelor de către instanţa de apel este o operaţiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, iar în recurs nu se poate cenzura maniera în care instanţa de prim control judiciar a apreciat şi evaluat probele administrate în cauză.

Aşa find, cum, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aspectele de netemeinicie excedează analizei instanţei de recurs.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei, iar nicio regulă de procedură nu a fost încălcată, nefiind astfel incidente motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1492 din 7 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 mai 2023.