Allocation of contractual liability for defective construction based on common fault and the role of the site manager in breach of supervision duties

Şedinţa publică din data de 11 mai 2023

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la 4 august 2011 în dosar nr. x/2011, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia să plătească în total suma de 1.415.489,488 RON, din care:

- 738.507,928 RON - reprezentând costul lucrărilor de refacere a pragului de priză, a celor şapte baterii de creştere a păstrăvului - potrivit devizului întocmit de SC "C." S.R.L. Alba - Iulia;

- 41.717,16 RON - reprezentând costul lucrărilor de refacere a conductei de aducţiune a apei, stabilit în devizul financiar întocmit de SC "C." S.R.L. Alba - Iulia;

- 635.264,4 RON - reprezentând câştigul net nerealizat şi pierderile de producţie de păstrăv, în perioada 2009 - 2010, potrivit calculului făcut de expertul D. în raportul de expertiză contabilă extrajudiciară, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile art. 969, art. 1084 din C. civ., art. 3 pct. 8 din Codul comercial.

Prin sentinţa administrativă nr. 178/COM din 28 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal pronunţată în dosarul nr. x/2011 a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi, în consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., împotriva pârâtei B. S.R.L. însă, urmare epuizării căilor de atac, această hotărâre a fost anulată irevocabil, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare.

În rejudecare, prin precizarea acţiunii depusă de reclamantă, la 16 mai 2016, s-a modificat cuantumul daunelor reprezentând câştigul net nerealizat şi pierderile de producţie de păstrăv, la suma de circa 2.000.000 RON, pentru perioada 2009-prezent.

Ulterior, prin precizarea de acţiune înregistrată la data de 28 octombrie 2020, reclamanta a înţeles să-şi precizeze acţiunea introductivă, în urma concluziilor Raportului de expertiză contabilă, pentru:

- 738,507,93 RON - reprezentând costul lucrărilor de refacere a pragului de priză a celor 7 baterii de creştere a păstrăvului, potrivit devizului întocmit de C. S.R.L. Alba Iulia

- 41.717,16 RON - reprezentând costul lucrărilor de refacere a conductei de aducţiune a apei, stabilit în devizul financiar întocmit de C. S.R.L. Alba Iulia

- 653.345 RON - reprezentând pierderea contabilă pe perioada 2009 - 2018

- 2.294.883 RON - reprezentând profitul nerealizat în perioada 2009- 2014.

Prin sentinţa civilă nr. 81/COM/2021 din 6 octombrie 2021, Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă pronunţată în dosarul nr. x/2011:

A respins excepţiile privind lipsa interesului legitim al reclamantei şi lipsa de obiect al acţiunii, invocate de pârâta B. S.R.L..

A respins cererea pârâtei privind compensaţia.

A admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată la data de 28 octombrie 2020, exercitată de reclamanta A. S.R.L. - în insolvenţă, administrată judiciar de E. şi, în consecinţă:

A obligat pârâta B. S.R.L. să-i plătească reclamantei:

- suma de 369.253,96 RON - reprezentând 50% din costul lucrărilor de refacere a pragului de priză a celor 7 (şapte) baterii de creştere a păstrăvului, potrivit Devizului întocmit de C. S.R.L. Alba Iulia;

- suma de 20.858,58 RON - reprezentând 50% din costul lucrărilor de refacere a conductei de aducţiune a apei, stabilit de Devizul financiar întocmit de C. S.R.L. Alba Iulia.

A respins restul pretenţiilor reclamantei.

A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 20.973,32 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, în privinţa excepţiei lipsei de interes, că prin acţiunea dedusă judecăţii, invocând răspunderea civilă contractuală, reclamanta tinde la recuperarea prejudiciului pretins cauzat de pârâtă, prin executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin contractul de antrepriză, încheiat între profesionişti.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut că părţile au încheiat Contractul de antrepriză înregistrat sub nr. x/27.06.2007 - la pârâtă, respectiv sub nr. x/27.06.2007 - la reclamantă, potrivit căruia, pârâta s-a obligat să execute lucrări de construcţii montaj la obiectivul de investiţii Construire Păstrăvărie în Comuna Galda de Jos, Satul Benic, Judeţul Alba, conform proiectului tehnic pus la dispoziţie de către client - reclamantă, precum şi în conformitate cu standardele şi prescripţiile tehnice în vigoare (art. 1 Contract).

De asemenea, s-a reţinut că, potrivit art. 2 din Contract, construcţia va fi realizată potrivit planurilor şi aprobărilor prezentate de client şi care fac parte integrantă din prezentul contract.

Din interpretarea coroborată a celor două clauze contractuale, în conformitate cu regulile de interpretare a contractului prevăzute de art. 977 din C. civ. de la 1864, prima instanţă a constatat că intenţia comună şi expres exprimată a părţilor contractante este în sensul că ambele şi-au asumat în egală măsură implicarea şi responsabilitatea în realizarea corespunzătoare a obiectului Contractului, ambele fiind datoare să respecte aceste obligaţii, conform art. 970 C. civ.

Prima instanţă a reţinut că pârâta nu se poate prevala de inopozabilitatea, în ceea ce o priveşte a modificărilor aduse proiectului tehnic iniţial prin Dispoziţia de şantier nr. 1/26.03.2008 şi Memoriul Tehnico-Justificativ la aceasta. Dimpotrivă, astfel cum rezultă expres din cuprinsul Dispoziţiei de şantier, atât reprezentantul reclamantei beneficiar, cât şi reprezentantul pârâtei constructor, precum şi reprezentantul proiectantului, care au semnat dispoziţia, au convenit efectuarea modificărilor Proiectului tehnic iniţial în sensul celor indicate punctual în cuprinsul Dispoziţiei de şantier, preluate în Memoriul Tehnico-Justificativ.

Aşa fiind, instanţa a apreciat că sunt lipsite de suport apărările pârâtei în sensul răspunderii exclusive a reclamantei, întemeiată pe modificările aduse proiectului tehnic iniţial, prin Dispoziţia de şantier nr. 1/26.03.2008 şi Memoriul Tehnico-Justificativ la aceasta.

S-a mai reţinut că, prin raportul de expertiză judiciară în construcţii întocmit în cauză, au fost confirmate deficienţele prezentate în anexa nr. 2 la procesul-verbal de recepţie finală din 10 noiembrie 2010, care s-au produs sau au fost constatate în perioada de garanţie prevăzută la punctele V 1.1. si 1.2 din contract, expertul apreciind că, deficienţele constatate au putut trece neobservate datorită verificărilor insuficiente efectuate de către Dirigintele de şantier (din partea beneficiarului) şi Responsabilul Tehnic cu Execuţia (din partea constructorului), fără a putea cuantifica partea de răspundere a fiecăruia, datorită faptului că fiecare are atribuţii legale privind verificarea calităţii execuţiei lucrărilor.

Prima instanţă a reţinut că această concluzie se coroborează cu interpretarea clauzelor contractuale privind responsabilitatea ambelor părţi, împreună cu proiectantul, în urmărirea executării conforme a lucrărilor.

În concluzie, instanţa a reţinut culpa comună a reclamantei - beneficiar şi a pârâtei-constructor/antreprenor, referitor la executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate prin Contractul de antrepriză.

În ce priveşte dovada pretenţiilor reclamantei, instanţa a avut în vedere principiul disponibilităţii şi devizul întocmit de SC "C." S.R.L. Alba- Iulia, notificat de reclamantă pârâtei, potrivit căruia, costul total al reparaţiilor pentru pragul de priză, impermeabilizarea bateriilor de peşti şi devierea apei râului, se ridică la suma de 738.507,928 RON, iar costul total al refacerii conductei de aducţiune este de 41.717,16 RON, chiar dacă expertul a indicat o valoare mai mare (47.960 RON).

Prin urmare, s-a reţinut că neexecutarea corespunzătoare a obligaţiilor contractuale derivând din Contractul de antrepriză a cauzat un prejudiciu reclamantei, precum şi că, raportat la clauzele contractului, probele administrate şi prevederile legale privind verificarea calităţii execuţiei lucrărilor, atât reclamanta, cât şi pârâta sunt culpabile în proporţie de 50 % de producerea prejudiciului ce se doreşte a fi reparat.

În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, reclamanta a invocat faptul că, prin neexecutarea corespunzătoare a Contractului de Antrepriză de către pârâta, a pierdut practic şansa realizării indicatorilor din Planul de afaceri întocmit, ceea ce i-ar fi cauzat atât o pierdere contabilă, cât şi imposibilitatea realizării profitului scontat.

A mai reţinut prima instanţă, considerentele deciziei nr. 1450 din 26 aprilie 2018, pronunţate de Înalta Curte, potrivit cărora, pentru ca un prejudiciu cauzat prin "pierderea unei şanse" să fie reparabil prin angajarea răspunderii contractuale, trebuie întrunite mai multe condiţii or, în speţă, reclamanta nu a produs asemenea dovezi.

În ceea ce priveşte excepţia de neexecutare a contractului, instanţa a reţinut că acest mijloc de apărare nu poate fi invocat în speţă, deoarece obiectul litigiului dedus judecăţii nu constă în obligarea pârâtei la executarea unor obligaţii contractuale, pentru ca aceasta să-i poată opune reclamantei neexecutarea de către cea din urmă, a propriilor obligaţii, ci constă în obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat reclamantei prin executarea unor obligaţii contractuale, însă în mod necorespunzător.

Împotriva sentinţei civile nr. 81/COM/2021 din 6 octombrie 2021, precum şi a încheierilor premergătoare din 27.05.2013, 07.09.2015, 10.10.2016, 26.02.2018, 18.05.2020, 2.11.2020, 14.12.2020, 15.02.2021, 15.09.2021 şi a încheierii nr. 50/COM/08.06.2021 pronunţate de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă pronunţată în dosarul nr. x/2011 a declarat apel pârâta B. S.R.L., solicitând admiterea acestuia şi, în principal, desfiinţarea în tot a sentinţei şi încheierilor apelate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Alba, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei şi a încheierilor apelate în sensul: a) admiterii excepţiilor invocate şi respingerii acţiunii; b) admiterii apărărilor formulate şi completării probaţiunii, cu consecinţa respingerii în întregime a acţiunii. Solicită obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată integral, în fond şi apel.

Împotriva sentinţei civile nr. 81/COM/2021 din 6 octombrie 2021 a declarat apel şi reclamanta A. S.R.L. - prin administrator special, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în întregime a acţiunii, aşa cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 385/2022 din 29 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă au fost respinse apelurile formulate de reclamanta A. S.R.L. şi de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 81/COM/2021 6 octombrie 2021 pronunţată de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2011, constatând că prima instanţă a stabilit corect starea de fapt şi a făcut o justă aplicare a legii, context în care a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa atacată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar E. şi administrator special F. a declarat recurs, iar pârâta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva încheierilor din 17 noiembrie 2022 şi 15 decembrie 2022, precum şi împotriva deciziei civile nr. 385/2022 din 29 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar E. şi administrator special F. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 5 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, în principal, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului împotriva sentinţei civile nr. 81/COM/2021 din 6 octombrie 2021 pronunţată de Tribunalul Alba, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată şi acordarea cheltuielilor de judecată.

Primul motiv de recurs fundamentat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel prin raportare la faptul că a fost încălcat principiul procesual de drept non reformatio in pejus, cu referire la dispoziţiile art. 295 alin. (1) şi 296 din acelaşi Cod

Conform acestui principiu de drept, instanţa de judecată în soluţionarea căii de atac formulate de către o parte procesuală nu are posibilitatea să pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să agraveze situaţia juridică a acesteia, iar prin decizia pronunţată în calea de atac a apelului instanţa de apel a agravat din punct de vedere juridic situaţia societăţii comerciale reclamante.

Astfel, din analiza argumentelor primei instanţe cât şi a instanţei de apel în reţinerea culpei părţilor litigante în producerea prejudiciului, redate de către recurentă, se arată că prima instanţa, în momentul în care face referire la dispoziţia de şantier cu numărul x din 26 martie 2008, relevă că efectele juridice produse de către aceasta sunt acelea de asumare reciprocă a modificărilor realizate la proiectul tehnic, în schimb, instanţa de apel interpretează într-un mod diferit acest aspect, în sensul că reţine o culpă suplimentară faţă de cea reţinută de către prima instanţă de judecată.

Astfel, instanţa de apel, în momentul în care judecă căile de atac formulate, dacă acestea sunt exercitate de către ambele părţi procesuale nu este ţinută de principiul non reformatio in pejus, însă aceasta doar în ipoteza în care admite unul dintre apelurile formulate, însă în cazul în care instanţa de apel respinge apelurile formulate de ambele părţi procesuale, ea este ţinută în continuare să respecte principiul evocat, iar în prezentul raport juridic dedus judecăţii, instanţa de apel deşi a respins căile de atac formulate de ambele părţi a procedat la depăşirea limitelor impuse.

În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că hotărârea pronunţată în cauză este lipsită de temei legal, fiind interpretate greşit prevederile legale aplicabile, iar în acest sens, redă pasaje din hotărârea primei instanţe prin care evidenţiază faptul că s-a reţinut că şi reclamanta este în culpă în ceea ce priveşte producerea prejudiciului, gradul de culpă al acesteia fiind de 50 %, iar ca şi acţiune materială care a dus la producerea prejudiciului s-a reţinut neobservarea deficienţelor de natura tehnică în timpul executării lucrărilor de către dirigintele de şantier care ar fi reprezentant al beneficiarului.

Atât prima instanţă de judecată, cât şi instanţa de apel au asimilat dirigintele de şantier ca fiind reprezentant al beneficiarului la obiectivul de investiţie şi ca urmare, au concluzionat că nerespectarea obligaţiilor de diligenţă şi de observare din partea acestuia se repercutează direct asupra societăţii reclamantei, iar o astfel de modalitate de interpretare a calităţii dirigintelui de şantier, prezent la un şantier aferent unui obiectiv de investiţii este nelegală, fiind astfel încălcate prevederile legale care reglementează calitatea dirigintelui de şantier şi obligaţiile acestuia.

Astfel, trebuie pornit de la definiţia legală a acestei noţiuni juridice evidenţiindu-se în cadrul art. 11 lit. a) Procedura din 2007 anexa la Ordin 595/2007 faptul că "diriginte de şantier - persoană fizică învestită de către investitor cu atribuţii şi competenţe privind verificarea calităţii materialelor şi produselor de construcţii puse în lucrare şi/sau cu verificarea execuţiei corecte a lucrărilor de construcţii, iar în al doilea rând, drepturile şi obligaţiile dirigintelui de şantier sunt reglementate în mod expres de către legiuitor, unde prin art. 34 Procedura din 2007 anexa la Ordin 595/2007 se arată faptul că "specialiştii autorizaţi au dreptul să desfăşoare activitate de dirigenţie de şantier în domeniul autorizat şi să presteze această activitate pentru unităţi, persoane fizice investitoare/utilizatoare sau unităţi de consultanţă specializate în domeniul verificării calităţii.

Având în vedere prevederile evocate, recurenta susţine că din analiza acestora, se desprinde concluzia că dirigintele de şantier nu este un mandatar şi nici un reprezentant al beneficiarului unei lucrări de investiţie, dirigintele de şantier, fiind un participant impus de către legiuitor la realizarea unui obiectiv de investiţie ale cărui obligaţii sunt reglementate prin intermediul legislaţiei în vigoare.

Aşadar, scopul prezenţei dirigintelui de şantier la obiectivul de investiţie ţine de asigurarea respectării legislaţiei în domeniul construcţiilor atât din perspectiva calităţii, cât şi din perspectiva procedurilor care trebuie să fie urmate de către proiectant şi de beneficiar.

În acest sens, dirigintele de şantier încheie un contract cu beneficiarul prin care îşi asumă faţă de investitorul beneficiar toate obligaţiile reglementate de articolul 35 Procedura din 2007 anexa la Ordin 595/2007, practic acesta este o persoană angajată de către beneficiar cu atribuţii clare reglementate de către legiuitor.

Prin urmare, răspunderea dirigintelui de şantier în executarea obligaţiilor asumate prin intermediul contractului, atrage o răspundere contractuală faţă de beneficiarul investitor, iar existenţa unei culpe a dirigintelui de şantier în executarea obligaţiilor contractuale asumate, nu poate să ducă la producerea unor consecinţe, în ceea ce priveşte reţinerea culpei beneficiarului în derularea investiţiei, în acest sens fiind şi prevederile articolului 37 Procedura din 2007 anexă la Ordin 595/2007.

Mai susţine recurenta că, într-adevăr prezentul litigiu este guvernat de principiile instituite de C. civ. în ceea ce priveşte răspunderea contractuală, pentru că între părţi raportul juridic este guvernat de încheierea unui act juridic civil, însă prin hotărârile judecătoreşti s-a reţinut încălcarea de către beneficiar a unor obligaţii contractuale care au fost realizate nu de către acesta prin fapta sa proprie, ci de către alte persoane, în speţă dirigintele de şantier, acesta fiind asimilat unui reprezentant al beneficiarului investitor la obiectivul de investiţie.

În acest context, recurenta arată că atât prima instanţă de judecată, cât şi instanţa de apel au diminuat cuantumul pretenţiilor solicitate de către societatea reclamantă, mergând pe acest raţionament, respectiv faptul că, dirigintele de şantier este reprezentant al beneficiarului investitor în cadrul obiectivului de investiţii şi culpa acestuia nu este nimic altceva decât culpa societăţii comerciale pe care o reprezintă.

În opinia recurentei, prevederile art. 37 din Procedura din 2007, anexă la Ordinul nr. 595/2007, care instituie răspunderea dirigintelui de şantier faţă de beneficiarul investitor, răspundere care este antrenată în baza contractului semnat de către cele două părţi face ca raţionamentul instanţei de judecată să fie unul greşit.

Prin urmare, raportul juridic dintre dirigintele de şantier şi beneficiarul investitor se naşte în baza unui act juridic, iar nu în baza unei prevederi legale şi, pe cale de consecinţă, răspunderea dirigintelui de şantier faţă de societatea comercială beneficiară a investiţiilor realizate nu poate să fie decât o răspundere contractuală.

În alte cuvinte, societatea recurentă nu poate să fie ţinută răspunzătoare pentru fapta realizată de către dirigintele de şantier, care este o entitate juridică distinctă şi ale cărei servicii au fost angajate prin intermediul unui contract, aspect ce se coroborează, din punct de vedere legislativ, nu doar cu referire la prevederile legale aferente Procedura din 2007 anexa Ia Ordin 595/2007, ci şi prin raportare la art. art. 29 din Legea 10/1995, text de lege care face referire la o răspundere instituită pentru "dirigintele de specialitate", care vizează "viciile ascunse ale construcţiei, ivite într-un interval de 10 ani de la recepţia lucrării".

Din această perspectivă, dirigintele de şantier nu poate fi asimilat unui reprezentant al societăţii comerciale, care prin acţiunile sale să conducă la atragerea răspunderii contractuale a investitorului beneficiar.

Potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea 10/1995, recurenta susţine că aceste prevederi legale instituie o prezumţie relativă de răspundere în sarcina executantului în ipoteza în care viciul pentru lucrarea realizată se produce în perioada de garanţie.

Astfel, modalitatea în care textul de lege trebuie interpretat este în sensul că obligaţia de garanţie duce la naşterea unei prezumţii relative de vinovăţie în sarcina antreprenorului, mai precis dacă în interiorul termenului de garanţie se produce o defecţiune, se prezumă relativ că vinovăţia aparţine antreprenorului şi ţine de felul în care acesta a executat obligaţia de construire.

Aşadar, atât timp cât deficienţele s-au produs în perioada de garanţie a lucrării, societatea pârâtă avea obligaţia de a suporta toate costurile necesare pentru remedierea deficienţelor de natură tehnică, costurile fiind dovedite cu înscrisuri reţinute de către ambele instanţe de judecată ca fiind producătoare de efecte juridice, întrucât ele nu au fost contestate de către societatea comercială pârâtă din prezentul litigiu, deci se consideră că au fost acceptate ca şi valoare.

Mai susţine recurenta, criticarea deciziei din apel, din perspectiva felului în care aceasta a interpretat prevederile legale care vizau noţiunea de prejudiciu suferit de către societatea recurentă, precum şi modalitatea în care instanţa de fond a soluţionat capătul de cerere care vizează pierderea contabilă pe perioada 2009-2018 şi profitul nerealizat în perioada 2009-2014.

În continuare, recurenta redă conţinutul art. 1082, art. 1084, 1085 şi art. 1086 C. civ., context în care apreciază că prejudiciul viitor, pentru a putea să facă obiectul unei hotărâri judecătoreşti, trebuie să aibă un caracter cert previzibil şi să fie rezultatul direct al faptei ilicite, iar conform prevederilor art. 1085 C. civ., autorul faptei ilicite poate să fie ţinut nu doar de daunele interese care au fost prevăzute ci şi acelea care au putut să fie prevăzute la încheierea contractului.

Prejudiciul care vizează pierderea contabilă pe perioada 2009-2018, cât şi prejudiciul care reprezintă profitul nerealizat în perioada 2009-2014, se încadrează în categoria prejudiciului viitor adică a beneficiului nerealizat.

În opinia recurentei, acesta reprezintă beneficiu nerealizat, întrucât singura cauză care a dus la imposibilitatea obţinerii acestor sume de bani de către recurentă ţine strict de săvârşirea faptei ilicite a intimatei, care a dus la imposibilitatea obţinerii producţiei de păstrăv previzionale şi imposibilitatea onorării comenzilor angajate prin contracte comerciale încheiate.

În acest sens, trebuie avut în vedere, cu titlu de probă de specialitate expertiza contabilă, precontractul de vânzare-cumpărare nr. x din 7 ianuarie 2008, prin care recurenta şi-a asumat obligaţia de vânzare a unei cantităţi de 40 de tone păstrăv pentru perioada noiembrie 2008 noiembrie 2013.

În cazul acestui contract, trebuie observat că o parte din obligaţiile asumate de către recurentă faţă de cumpărător au fost şi au putut fi executate, însă doar pentru o perioadă scurtă de timp, ulterior nemaiputându-se onora această obligaţie datorită faptului că nu s-a mai produs cantitatea de păstrăv necesară în vederea executării obligaţiei contractuale asumate.

În acest context, se arată că cele două instanţe au interpretat greşit prevederile legale incidente, rezumându-se în analiza lor în ceea ce priveşte prejudiciul viitor strict la cifrele şi detaliile evidenţiate în cadrul planului de afaceri omiţând să observe faptul că societatea comercială avea încheiate contracte care obligau realizarea unei anumite producţii, care era deja contractată în totalitate şi care nu a mai putut fi onorată datorită faptei ilicite săvârşite de către intimată.

Pentru aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Recursul pârâtei B. S.R.L. declarat împotriva încheierilor din 17 noiembrie 2022 şi 15 decembrie 2022, precum şi împotriva deciziei civile nr. 385/2022 din 29 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, pârâta a solicitat, în principal, admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Alba Iulia ca instanţa de apel, iar în subsidiar casarea deciziei recurate şi desfiinţarea în tot a sentinţei instanţei de fond şi încheierilor apelate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Alba.

În terţiar, solicită admiterea recursului, casarea deciziei apelate şi, în ce priveşte apelul administratorului special al A. - prin mandatar avocat, să se dispună respingerea acestuia ca urmare a primirii excepţiilor - lipsei calităţii de reprezentant şi lipsei calităţii procesual pasive, iar în ce priveşte apelul S.C. B. S.R.L., în rejudecare să se dispună admiterea apelului împotriva sentinţei civile nr. 81/COM/2021 şi a încheierilor premergătoare pronunţate de Tribunalul Alba în dosarul x/2011, schimbarea în tot a sentinţei şi a încheierilor apelate, în sensul: a) admiterii excepţiilor invocate si respingerii acţiunii; b) respingerii acţiunii ulterior admiterii apărărilor formulate şi completarea probaţiunii, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată - în fond, apel şi recurs.

În argumentarea memoriului de recurs, privind încheierea pronunţată în apel la 17 noiembrie 2022, recurenta susţine excepţia lipsei calităţii de reprezentant a administratorului special şi a mandatarului avocat ales, apreciind că dezlegarea dată de instanţa de apel acestor excepţii este nelegală cu nesocotirea prevederilor legale în materie atât procesual civile, cât şi procedura insolvenţei - textele de lege relevante fiind art. 18 alin. (1) şi (2), art. 20 lit. I), art. 79 respectiv art. 80 din Legea nr. 85/2006.

În acest sens, se arată că excepţia lipsei calităţii de reprezentant a administratorului special şi a mandatarului avocat ales a fost invocată în considerarea rolului şi calităţii asumate de către aceştia, aspect ce rezultă din promovarea în nume propriu a apelului.

Tot în acest context, se susţine şi excepţia lipsei calităţii procesual active, iar argumentele expuse în fundamentarea acestei excepţii au în vedere faptul că, lucrând în nume propriu, Legea nr. 85/2006 nu recunoaşte legitimarea procesual activă administratorului special.

În continuare, recurenta critică mai multe încheieri pronunţate de către Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ Fiscal şi de Insolvenţă, în dosarul x/2011, prin care se susţine greşita soluţionare de către instanţa de fond a unor excepţii şi administrarea de probatorii apreciate de aceasta ca fiind utile soluţionării cauzei.

Astfel, prin încheierea din 2 noiembrie 2020, s-a invocat nelegalitatea respingerii de către instanţă a excepţiei netimbrării acţiunii introductive, cât şi a excepţiei lipsei calităţii procesual active, având în vedere că Tribunalul Alba a reţinut în mod greşit că administratorul F. nu ar fi acţionat în nume propriu, ci ca reprezentant legal.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant, invocată prin încheierea din 14 decembrie 2020, recurenta susţine că motivul de apel relativ la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a administratorului special a fost dezlegată de către instanţa de apel în mod sumar - cu o simpla trimitere la istoricul procedurii de insolvenţă.

Cu referire la excepţia inadmisibilităţii precizării de acţiune, soluţionată prin încheierea din 15 februarie 2021 şi invocată prin întâmpinare, se arată că a fost în mod greşit respinsă de către instanţa de fond cu motivarea că, potrivit art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cererea nu se socoteşte modificată când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului cererii.

De asemenea, excepţia prescripţiei extinctive invocată prin încheierea din 15 februarie 2021, se susţine că a fost dezlegată în mod eronat de către instanţa de fond, întrucât aceasta a apreciat că de fapt precizarea de acţiune se regăseşte în petitele acţiunii principale.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes invocată prin încheierea din 15 februarie 2021, recurenta apreciază că soluţionarea acesteia se impunea a fi analizată în contextul real de facto dintre părţi şi a relaţiei dintre organele de conducere.

Cu privire la excepţia lipsei dreptului, recurenta arată că aceasta a fost în mod greşit respinsă de către instanţa de fond, iar instanţa de apel a analizat în mod nelegal critica sa de nelegalitate cu considerente străine de critica invocată, întrucât, în speţă, contravine ordinii publice şi bunelor moravuri pretinderea unei sume de bani cu titlu de reparaţie, deşi reclamanta era deja la data introducerii acţiunii în posesia sumelor de bani neachitate pârâtei, astfel că, reclamanta foloseşte acţiunea în instanţă deturnând limitele externe şi interne ale dreptului subiectiv, urmărind să obţină ruinarea recurentei şi obţinerea unei despăgubiri colosale, invocându-şi propria atitudine culpabilă.

Mai susţine recurenta, că şi critica privind excepţia lipsei de obiect a fost respinsă de către instanţa de fond şi apel în aceeaşi manieră, la adăpostul accesului la justiţie, cu încălcarea dispoziţiilor procesual civile ce reglementează această condiţie de exercitare a acţiunii şi că, odată ce s-a reţinut pe fondul cauzei că suma datorată este urmare a culpei comune - se impunea a se constata că aceasta fusese deja la dispoziţia reclamantei şi că, acţiunea este fără obiect, în caz contrar ajungându-se la o dublă plată.

Recurenta mai arată că prin, greşita aplicare a normelor de drept material în privinţa efectelor excepţiei de neexecutare, instanţa de apel a reţinut că excepţia de neexecutare nu poale fi invocată, deoarece obiectul litigiului nu constă în obligarea la executarea unor obligaţii contractuale, iar faţă de acest aspect, recurenta arată că obiectul cauzei este obligarea la plata daunelor materiale - cu titlu contravaloarea lucrări de reparaţii necesare aducerii în stare de întrebuinţare a amenajării piscicole.

În continuare, recurenta dezvoltă critica deciziei din apel prin raportare la respingerea motivelor de apel ce vizau încheierile de sedinţă pronunţate de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2011.

Cu privire la încheierea din 27 mai 2013, aceasta viza excepţia prescripţiei extinctive, iar instanţa nu a mai analizat acest motiv de apel, făcând astfel, în mod greşit, aplicarea prevederilor legale când a apreciat că viciile fiind descoperite in timpul perioadei de garanţie, prescripţia curge de la expirarea termenului de garanţie şi nu de la data descoperirii viciilor.

Tot în acelaşi context sunt criticate şi soluţiile pronunţate în încheierea din 7 septembrie 2015, prin care s-a respins cererea de verificare a proiectului tehnic, încheierea din 10 octombrie 2016, prin care s-au admis doar în parte obiecţiunile din 22 iunie 2016 - în ce priveşte expertiza topografică refăcută, încheierea din 26 februarie 2018, prin care s-au respins obiecţiunile la raportul de expertiză în construcţii, încheierea din 18 mai 2020, prin care s-au respins obiecţiunile la raportul de expertiză contabilă, încheierea de şedinţă nr. 50/com din 8 iunie 2021, prin care s-a respins solicitarea efectuării unei expertize în construcţii hidrotehnice/hidrologie/amenajări piscicole) şi încheierea din 15 septembrie 2021, ce viza excepţia tardivităţii cererii în probaţiune formulată prin notele scrise din 13 septembrie 2021, precum şi greşita calificare şi respingere a cererii de pronunţare cu privire la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză topografică depuse de pârâtă pentru termenul din 22 iunie 2016 şi respectiv pentru termenul din 5 septembrie 2017.

Pe fondul cauzei, recurenta susţine că soluţia pronunţată în ce priveşte apelul său cuprinde considerente contrarii, astfel pe de o parte menţine ca judicioase statuările instanţei de fond legate de nerelevanţa admiterii fără obiecţiuni a recepţiei la terminarea lucrărilor conform procesului-verbal nr. x/30.10.2008, iar pe de altă parte reţine tocmai relevanta acestuia, statuând că părţile nu au convenit explicit, ci implicit să modifice panta conductei, aceasta deoarece comisia de recepţie care a întocmit procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor a reţinut că lucrările respectă proiectul, o depăşire a lungimii conductei de aducţiune cu 30% faţă de dimensiunea din proiect trebuia să fie observată.

Astfel, reţine instanţa de apel, contrar prevederilor legale, că neconformităţile şi deficienţele nu puteau fi observate la momentul executării lucrărilor, ci acestea s-au produs în perioada de garanţie, adică ulterior întocmirii procesului-verbal, confundând rezultatele vizibile ale viciilor cu viciile.

Mai arată recurenta, că în interpretarea greşită a normelor legale incidente cauzei, instanţa de apel reţine că din documentaţia tehnică aferentă dispoziţiei de şantier nu rezultă că între modificările convenite, referitoare la diferite componente ale obiectivului, părţile au avut în vedere şi soluţia tehnică pentru menţinerea pantei standard de 0,5% or, un astfel de considerent nu se conciliază, motivarea fiind contradictorie cu considerentul în care se reţine că au fost agreate toate celelalte elemente modificate.

Cu privire la greşita interpretare şi aplicare a prevederilor legale invocate ca motive de apel, cu referire la art. 22, art. 13 şi art. 29 din Legea nr. 10/1995, care redau competenţele, atribuţiile şi răspunderea solidară sau exclusivă a fiecăruia dintre factorii implicaţi, recurenta susţine că instanţa de apel menţine implicit cele reproşate de către instanţa de fond, şi anume, că în calitate de profesionist prudent şi diligent nu trebuia asumat contractul dacă nu exista certitudinea că planurile şi aprobările care fac parte din contract nu sunt corecte.

În acest context, recurenta arată că nu avea o asemenea obligaţie de verificare a proiectului, întrucât nici în lege, nici în contract şi nici conform uzanţelor nu exista obligaţia de angajare a unui proiectant care să parcurgă proiectul şi să-l refacă, în schimb această obligaţie aparţine reclamantei, textele de lege fiind exprese în acest sens.

Mai susţine recurenta, că aşa cum se poate observa, instanţa de apel reţine că nici dispoziţia de şantier (încercarea de remediere a deficientelor proiectului) nu a fost corect întocmită fiind incompletă, Curtea constatând că aceste deficienţe ale conductei de aducţiune (panta greşită) se datorează modificărilor conductei, în lipsa unei soluţii tehnice pentru păstrarea pantei din proiect. Astfel, în loc să elimine culpa comună şi să o exonereze pe pârâtă de răspundere contractuală, instanţa a statuat în considerente o situaţie în care aceasta nu avea de ales.

Prin urmare, recurenta nu a avut atribuţii legate de proiect, însă instanţa era datoare să verifice dacă era culpă concurentă (creditoare sau un terţ) sau exclusivă a pârâtei sau din contră o cauză exoneratoare de răspundere şi anume fapta unui terţ - fapta terţului proiectant - aspecte în baza cărora pârâta s-a apărat, având în vedere că la dosar existau dovezi în acest sens.

Mai susţine recurenta, că instanţa de apel a nesocotit prevederile legale invocate de aceasta prin apel şi anume art. 14 din H.G. nr. 273/1994 potrivit cu care, examinarea se efectuează în toate cazurile prin cercetarea vizuală a construcţiei, astfel că, odată în plus rezultă că nici o expertiză nu se poate efectua fără constatări personale la faţa locului.

În concluzie, recurenta susţine că a criticat soluţia instanţei de fond prin care a reţinut culpa comună, deoarece pe de o parte - executarea lucrării realizându-se conform dispoziţiei de şantier, în prezenţa şi fără opunerea acestuia, cu modificările de dimensiune şi localizare translatate, în baza ordinului acestuia, lucrarea nu poate fi considerată o executare necorespunzătoare, context în care solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

La 4 mai 2023, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, la 8 mai 2023, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii, nulităţii şi lipsei de interes a recursului reclamantei.

În ceea ce priveşte excepţiile invocate de pârâtă, prin întâmpinare, Înalta Curte urmează a le respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Excepţia tardivităţii recursului reclamantei nu poate fi primită, întrucât recursul a fost formulat în termenul legal, în sensul că decizia atacată a fost comunicată la data de 9 martie 2023, dosar apel, iar cererea de recurs a fost depusă la 21 martie 2023, dosar recurs.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului reclamantei, se constată că recurenta-pârâtă a invocat în mod formal această excepţie, având în vedere că au fost doar enunţate dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nefiind dezvoltate critici, în temeiul art. 3021 C. proc. civ., care stabileşte condiţiile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă cererea de recurs, cu referire la motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor.

Raportând dispoziţiile de mai sus la cererea de recurs se constată că prin recursul promovat de reclamantă s-au indicat motivele de nelegalitate prevăzute de punctele 5 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.. În ce priveşte dezvoltarea motivelor de nelegalitate, se constată din cuprinsul argumentelor aduse în sprijinul motivelor, că recurenta-reclamantă a expus în fapt greşelile, care în opinia sa, au dus la pronunţarea unei soluţii netemeinice şi nelegale.

Aprecierea acestor argumente şi măsura în care se încadrează în cerinţele motivelor de nelegalitate invocate presupune examinarea acestora de către instanţa de recurs, aşa încât, în situaţia dată nu va putea fi reţinută excepţia invocată de recurenta-pârâtă privind nulitatea recursului reclamantei, în conformitate cu art. 3021 lit. c) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, cât şi excepţia inadmisibilităţii recursului, recurenta-pârâtă susţine că reclamanta raportează critica din recurs la considerentele deciziei atacate, iar nu la dispozitivul acesteia, deşi prezentul litigiu este guvernat de prevederile C. proc. civ. de la 1865, în condiţiile în care, partea din hotărâre care se atacă este numai dispozitivul, iar prin acesta s-a menţionat respingerea apelurilor, astfel că, nimic din ceea ce a fost câştigat, de către reclamantă în faţa instanţei de fond, nu a fost pierdut.

În cauză, se constată că nu poate fi vorba despre o excepţie de inadmisibilitate şi nici de o lipsă de interes, deoarece există interesul pentru a contesta hotărârea în totalitatea sa, având în vedere că prin respingerea apelurilor a fost menţinută hotărârea instanţei de fond, care a admis în parte acţiunea, astfel că, reclamanta era îndreptăţită să uzeze de calea de atac a recursului, iar faptul că prin memoriu de recurs s-au dezvoltat critici şi s-au argumentat aspecte ce vizau modalitatea în care s-au interpretat anumite prevederi nu poate conduce la constatarea inadmisibilităţii recursului reclamantei.

Pe altă parte, excepţia inadmisibilităţii se referă la exercitarea unei căi de atac neprevăzută de lege, ceea ce nu este cazul în speţă, având în vedere că hotărârea atacată este supusă căii de atac a recursului.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar E. şi administrator special F., precum şi recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar E. şi administrator special F.. Potrivit dispoziţiilor art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2).

În acest context, recurenta susţine că relevante sunt dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 296 din acelaşi Cod, respectiv încălcarea principiului procesual de drept non reformatio in pejus, sens în care arată că prima instanţa a interpretat într-o anumită manieră dispoziţia de şantier nr. 1 din 26 martie 2008, iar curtea de apel a dat o cu totul altă interpretare acestei probe, astfel că, în soluţionarea apelului s-ar fi agravat situaţia juridică a reclamantei, în sensul că dacă instanţa de fond interpretând dispoziţia de şantier ar releva ca efectele produse de către aceasta sunt de asumare reciprocă a modificărilor realizate la proiectul tehnic, instanţa de apel a reţinut o culpă suplimentară.

Această susţinere nu poate fi primită, întrucât acest principiu nu este incident atunci când şi partea potrivnică declară apel.

În susţinerea celui de-al doilea motiv de recurs, fundamentat pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legi, recurenta critică faptul că cele două instanţe au asimilat dirigintele de şantier ca fiind reprezentant al beneficiarului la obiectivul de investiţie şi astfel că, în mod greşit s-a reţinut ca nerespectarea obligaţiilor de diligenţă şi de observare din partea acestora se repercutează direct asupra beneficiarului, în contextul în care nu s-ar fi ţinut cont de prevederile legale - Procedura din 2007 anexa la Ordinul nr. 595/2007 - care nu conferă dirigintelui de şantier calitatea de mandatar şi nici reprezentant al beneficiarului unei lucrări, ci este un simplu participant impus de legiuitor.

Din analiza considerentelor instanţei de apel, în stabilirea unei culpe comune, s-a reţinut că prima instanţă şi-a întemeiat argumentele pe dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din contractul părţilor, care fac trimitere la proiectul tehnic, planurile şi aprobările prezentate de client, precum şi la standardele şi prescripţiile tehnice, apreciindu-se, în mod corect că intenţia comună şi expres exprimată a părţilor contractante prin aceste clauze contractuale este în sensul că ambele şi-au asumat în egală măsura implicarea şi responsabilitatea în realizarea corespunzătoare a obiectului contractului.

De asemenea, s-a reţinut că, din contractul părţilor şi legislaţia în materia lucrărilor de construcţii, rezultă că obligaţia de supraveghere este partajată între proiectant, constructor şi beneficiar, cadrul procesual fiind stabilit între beneficiar şi executant, constatându-se că răspunderea civilă trebuie stabilită prin raportare la un grad egal de culpă, iar această asumare comună a fost respectată de către părţi şi în ce priveşte modificarea proiectului tehnic, ca urmare a dispoziţiei de şantier.

Aşadar, prin critica formulată, recurenta încearcă a localiza propria răspundere în sarcina dirigintelui de şantier bazându-se pe faptul că acesta nu ar fi mandatarul său şi nici reprezentantul însărcinat cu respectarea executării lucrărilor conform proiectului, deşi aceasta ignoră împrejurarea ca ea este autoarea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrării, având obligaţia asigurării verificării execuţiei corecte a lucrărilor de construcţii prin diriginţii de specialitate, pe tot parcursul lucrărilor, iar ulterior, asigurarea recepţiei lucrărilor de construcţii la terminarea lucrărilor şi la expirarea perioadei de garanţie.

Totodată, se reţine că în cazul schimbării soluţiilor tehnice din proiect pe parcursul execuţiei sunt incidente dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 50/1991, iar în situaţiile prevăzute la alin. (1), (2) şi 3 responsabilitatea privind corectitudinea tehnică a soluţiei modificatoare aparţine proiectantului, în solidar cu verificatorul/verificatorii de proiect, iar titularul autorizaţiei are obligaţia de a depune (în copie) la emitentul autorizaţiei documentaţiile şi/sau documentele specificate, ca martor.

Aşadar, în cazul modificărilor de soluţii tehnice, se constată că autorii acestora sunt proiectantul şi verificatorul de proiecte atestat, responsabilitatea privind corectitudinea tehnică a soluţiei modificatoare aparţine tot acestora, executantul neavând atribuţii în acest sens, astfel că menţionarea acestuia în dispoziţia de şantier atestă doar că, nefiind domeniul său accepta ordinul dat de către proiectant şi beneficiar de a executa conform noilor soluţii adoptate.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, fundamentat pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., recurenta critică interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/1995 în vigoare la nivelul anului 2006 care instituie, în opinia sa, o prezumţie de culpă în sarcina executantului în momentul în care viciile pentru lucrarea executată apar în termen de 10 ani de la momentul la care s-a realizat lucrarea.

Raţionamentul recurentei nu poate fi primit, în condiţiile în care, textul de lege instituie răspunderea tuturor celor menţionaţi, însă răspunderea rămâne una personală, în sensul că va fi atrasă doar dacă viciile se datorează lucrărilor/prestărilor de servicii ale fiecărei persoane indicate.

Mai susţine recurenta, că beneficiarul lucrării nu are obligaţia să dovedească faptul că viciul este rezultatul lucrărilor realizate de către executant, ci doar obligaţia de a dovedi faptul că prejudiciul nu este rezultatul calităţii lucrărilor şi se datorează faptei proprii a beneficiarului investitor.

Aşadar, în aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/1995, se constată că răspunderea este partajată, că poate fi exclusivă sau concurentă, iar în cazul în care executarea s-a produs, altfel decât în proiectul iniţial, fiind girată de către beneficiar, diriginte, proiectant în diferitele faze ale execuţiei şi apoi la recepţia la terminarea lucrării, faptul că executarea defectuoasă s-a produs între recepţia la terminarea lucrării şi recepţia finală nu prezintă relevanţă, întrucât toate defecţiunile au fost generate de modificările agreate de comun acord la proiect şi de însăşi soluţia dată de către proiectant.

Într-o ultimă critică, fundamentată pe prevederile art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. se susţine interpretarea greşită a prevederilor legale cu privire la aprecierea prejudiciului viitor, context în care arată că prejudiciul trebuie să aibă un caracter cert şi previzibil, să fie rezultatul direct al faptei ilicite, iar autorul faptei ilicite poate fi ţinut nu numai de daunele interese care au fost prevăzute, ci şi de acelea care nu au putut fi prevăzute, însă aceste aspecte au fost corect analizate de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat se reţine că la calculul daunelor interese trebuie avută în vedere şi clarificarea prejudiciilor în previzibile şi imprevizibile, directe şi indirecte, iar art. 1085 C. civ. de la 1864 statuează că debitorul răspunde numai de prejudiciile care au fost prevăzute sau au putut fi prevăzute la încheierea contractului, iar în acest context, instanţa de apel a constatat că profitul scontat de reclamantă, nu rezultă din contractul de antrepriză încheiat de aceasta cu pârâta ci, dintr-o activitate profesională ulterioară a acesteia, distinctă de contractul de evocat.

Aşadar, contractul încheiat de reclamantă cu SAPARD a vizat strict finanţarea investiţiei constând în edificarea construcţiei, aşa încât, acest contract nu poate fi corelat cu contractul de antrepriză, deoarece ar reprezenta o încălcare a dispoziţiilor art. 973 C. civ. de la 1864, pârâta fiind un terţ faţă de acest contract şi nu îi pot fi opuse drepturile şi obligaţiile părţilor, aspect ce rezultă şi din prevederile art. 1086 din acelaşi Cod, unde debitorul este obligat să repare numai prejudiciul care constituie o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei, nefiind supuse reparării prejudiciile indirecte.

Tot în acelaşi context se reţine că, instanţa de judecată apreciind că producerea prejudiciului nu era o certitudine a verificat dacă cel puţin nu a reprezentant pierderea unei şanse sau dacă se putea încadra în aproape o certitudine, constatând în final că nu s-a putut reţine nici măcar şansa unui câştig.

În ceea ce priveşte planul de afaceri, s-a reţinut că nu este opozabil şi nu generează nici drepturi sau obligaţii nici măcar în raporturile dintre reclamantă şi SAPARD, în speţă neexistând nici o prevedere legală sau contractuală între aceste părţi din care să rezulte că neatingerea profitului propus prin plan ar reprezenta o neregulă şi, deci o neexecutare a obligaţiei contractuale cu consecinţa retragerii fondului.

In ce priveşte pierderea financiară, instanţa a reţinut concluziile raportului de expertiză contabilă, unde rezultatele au fost stabilite pe baza documentelor financiar contabile ale firmei şi reprezintă un rezultat contabil, adică o pierdere contabilă, rezultate pe baza documentelor contabile care au stat la baza înregistrărilor şi stabilirea rezultatelor financiar contabile si nu au fost influenţate de alte pierderi. Iar în ceea ce priveşte prejudiciul, s-a reţinut că, în urma expertizării documentelor puse la dispoziţie, prejudiciul rezultat ca urmare a nefuncţionării "Păstrăvăriei" la capacitate maximă, nu poate fi determinat, experţii pronunţându-se asupra pierderilor contabile realizate ce rezulta strict din documentele contabile.

Cu referire la profitul nerealizat susţinut de reclamantă, s-a reţinut din probe, că profitul nerealizat de către societate în perioada 2009-2014 în sumă de 2.294.883 RON este datorat ca urmare a nerealizării indicatorilor din planul de afaceri întocmit.

Astfel, în determinarea profitului nerealizat trebuia să se ţină cont de faptul că planul de afaceri, aşa cum a fost proiectat, nu a ţinut cont de factorii negativi cu care s-a confruntat partea, respectiv litigiu cu creditorul, datorii la furnizori in valoare de 1.476.459 RON, indisponibilizarea conturilor bancare efect al popririi, sechestrarea bunurilor mobile şi imobile, aşa încât reclamanta trebuia să dovedească, prin expertiză, dacă cheltuielile efectuate sunt afectate lucrărilor de reparaţii sau remediere obiectiv păstrăvărie, precum şi cuantumul acestora, însă nu rezultă că s-au efectuat cheltuieli pe acest aspect.

Recursul recurentei-pârâte B. S.R.L..

În critica formulată împotriva încheierii de şedinţă din 17 noiembrie 2022, recurenta susţine că dezlegarea excepţiilor lipsei calităţii de reprezentant a administratorului special şi a mandatarului avocat ales, cât şi a lipsei calităţii procesual active este nelegală fiind dată cu nesocotirea prevederilor legale în materia procesual civile, cât şi procedura insolvenţei - textele de lege relevante fiind art. 18 alin. (1) şi (2), art. 20 lit. I), art. 79 respectiv art. 80 din Legea nr. 85/2006.

În susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual active a administratorului special, recurenta arată că acesta nu are calitatea de a angaja avocaţi care să reprezinte societatea comercială debitoare, având în vedere că apelul a fost exercitat de societatea comercială A. S.R.L. prin administrator special şi nu prin administratorul judiciar.

Aceste susţineri sunt nefondate, având în vedere că prin încheierea din 17 noiembrie 2022, instanţa de apel a apreciat, în mod corect, referitor la cele două excepţii, lipsă calitate de reprezentant atât a administratorului special cât şi a mandatarului ales şi a lipsei calităţii procesuale active, constatând că administratorul judiciar al A. S.R.L., desemnat în procedura insolvenţei de către un judecător sindic, prin înscrisul depus la dosar a arătat că îşi însuşeşte apelul formulat de avocatul ales.

Astfel, chiar dacă, la introducerea sa, apelul a fost formulat de administratorul special, printr-un avocat ales de acesta, viciul de reprezentare a fost complinit ulterior prin această însuşire formulată de administratorul judiciar, aşa încât, actele respective au fost validate cu efect retroactiv de la data formulării lor, astfel că, lipsa calităţii de reprezentant legal a rămas fără obiect, în condiţiile în care apelul a fost însuşit de administratorul judiciar, iar lipsa calităţii de reprezentant ales a fost acoperită prin aceeaşi însuşire.

În speţă, se constată că în prezentul litigiu, procedura de insolvenţă declanşată faţă de societatea comercială A. S.R.L. a fost dispusă prin încheierea din 23 septembrie 2011, context în care se reţine că reprezentarea societăţii comerciale până la momentul ridicării dreptului de administrare se realizează prin intermediul administratorului special, întrucât acesta este desemnat prin hotărâre a adunării generale asociaţilor debitoare şi este publicată în cadrul registrului comerţului.

Aşadar, interpretarea prevederilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, susţin concluzia că societatea comercială debitoare aflată în procedură de insolvenţă, dacă nu i-a fost ridicat dreptul de administrare, poate să formuleze acţiuni civile, iar în cadrul acestor acţiuni civile societatea comercială va acţiona prin intermediul reprezentantului acesteia care nu este altul decât administratorul special.

Faţă de excepţia lipsei calităţii procesual active, susţinută de recurentă, se constată că instanţa de apel a reţinut aceleaşi argumente care au fost expuse cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant al administratorului special, în sensul că apelul nu a fost formulat de către administratorul special, ci de către societatea comercială debitoare prin administratorul special, astfel că nu se poate reţine o lipsă a calităţii procesual active, fiind în mod corect respinsă prin încheierea din 17 noiembrie 2022.

Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesuale active - încheierea din 2 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă, se constată că se reiau aceleaşi argumente, instanţa de fond apreciind în mod corect ca şi instanţa de apel faptul că administratorul special nu a înţeles să acţioneze în prezenta cauză în nume propriu, ci ca reprezentant al reclamantei, context în care se va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a administratorului.

De asemenea, faţă de excepţia lipsei calităţii de reprezentant, invocată prin încheierea din 14 decembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Alba, se constată că s-au reluat aceleaşi chestiuni soluţionate de instanţa de apel prin încheierea din 17 noiembrie 2022.

Critica formulată de către recurentă în ceea ce priveşte încheierea din 15 februarie 2021 pronunţată de către Tribunalul Alba, vizează modalitatea în care prima instanţă de judecată, în rejudecare, a soluţionat excepţia de inadmisibilitate invocată faţă de precizarea de acţiune depusă de către societatea recurentă la data de 28 octombrie 2020.

În acest sens, se constată că instanţa a reţinut incidenţa prevederilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., întrucât judecata se afla în fond în faţa primei instanţe de judecată şi, chiar dacă e vorba despre o rejudecare, aceasta s-a dispus ca urmare a anulării sentinţei pronunţate, care viza judecata unei excepţii, apreciind că precizarea de acţiune nu viza decât o explicitare a pretenţiilor deja formulate prin cererea introductivă de instanţă.

Aşadar, argumentele susţinute de către pârâtă nu au putut fi avute în vedere, chiar dacă în cauză este vorba despre o rejudecare, rejudecare ce a fost declanşată ca urmare a respingerii excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material dedus judecăţii, fapt care a generat o declanşare a judecării pe fond a raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, în susţinerea excepţiei prescripţiei extinctive invocate, recurenta arată că precizarea de acţiune din 28 octombrie 2020, nu poate să fie avută în vedere de către instanţa de judecată ca fiind o explicitare a pretenţiilor deja avute în vedere odată cu acţiunea introductivă de instanţă, ci reprezintă o modificare de acţiune şi aceasta trebuie să fie introdusă cu respectarea termenului de prescripţie extinctivă.

Această critică nu poate fi primită, deoarece prin decizia nr. 512 din 13 februarie 2013 pronunţată de către Înalta Curte a fost confirmată soluţia pronunţată în apel de către Curtea de Apel Alba Iulia, prin care a fost admis apelul declarat de către reclamantă, cu consecinţa anulării sentinţei pronunţate în primă instanţă şi a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu referire la excepţia lipsei de interes, invocată tot prin încheierea din 15 februarie 2021, recurenta susţine că în baza unei hotărâri judecătoreşti reclamanta trebuia să execute obligaţia de plată a sumei de 488.345 RON şi că, această sumă a fost reţinută, nefiind restituită, aceasta ar fi avut resursele financiare necesare pentru realizarea reparaţilor, context în care apreciază că acţiunea acesteia prin care solicită recuperarea prejudiciilor este lipsită de interes.

Această critică nu poate fi primită, având în vedere că primul raport juridic dedus judecăţii prezentului litigiu are ca obiect răspunderea pentru realizarea unei lucrări în mod defectuos de către pârâta B. S.R.L., răspunderea în cadrul prezentului litigiu vizează nu doar contravaloarea lucrărilor de remediere a deficienţelor de natură tehnică, ci şi prejudiciul încercat ca urmare a acestei fapte ilicite, iar cel de al doilea raport juridic care a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 vizează neexecutarea unei obligaţii de plată pentru lucrările executate.

Faţă de excepţiile lipsei dreptului si lipsei de obiect, se constată că acestea au fost invocate în mod formal, întrucât argumentele evocate în motivele de recurs sunt identice cu cele din apel, recurenta nedezvoltând critici cu privire la felul în care instanţa de apel a înţeles să soluţioneze aceste excepţii.

Într-o altă critică, recurenta susţine excepţia de neexecutare a contractului, invocând ca temei de drept art. 969 şi 1073 C. civ. de la 1864.

Această critică este nefondată, întrucât lucrările aferente contractului de prestare servicii au fost executate în totalitate, iar ca urmare a executării defectuoase o obligaţiilor care îi incumba, reclamanta a suferit un prejudiciu, aşa încât încălcarea obligaţiilor contractuale privind executarea în conformitate cu standardele în materia construcţiilor şi cu respectarea documentaţiei tehnice de către constructor nu îi dă dreptul acestuia să refuze efectuarea de reparării corespunzătoare sau să suporte costurile pentru efectuarea reparaţiilor, prin invocarea neexecutării obligaţiei de plată.

Cu privire la critica care vizează încheierea din 27 mai 2013, prin care recurenta arată că instanţa a apreciat în mod neîntemeiat faptul că viciile fiind descoperite în timpul perioadei de garanţie prescripţia curge de la expirarea termenului declaraţie şi nu de la data descoperirii viciilor, se constată că recurenta a mai adus în discuţie acest aspect, asupra căruia i s-a răspuns cu privire la modalitatea în care a fost soluţionată excepţia evocată, în condiţiile în care aceasta a fost tranşată în mod definitiv în primul ciclu procesual.

Aşadar, concluziile statuate de instanţa supremă, în decizia nr. 512 din 13 februarie 2013, pronunţată în primul ciclu procesul sunt obligatorii şi nu mai pot fi puse în discuţie, aşa încât, soluţia care a fost dispusă cu privire la excepţia prescripţiei extinctive de către instanţa de fond este una legală.

Cu referire la încheierile criticate de recurentă, se constată că aprecierea utilităţii, concludenţei şi a pertinenţei unei probe de către instanţa de apel, cât şi aprecierea privind inexistenţa necesităţii de completare a unei probe nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac care supune analizei legalitatea hotărârii judecătoreşti pronunţată de către instanţa de apel.

Aşadar, motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - când prin hotărârea dată instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2), se constată că nu pot fi primite, întrucât din perspectiva cerinţelor impuse de evocate, Înalta Curte apreciază că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

Cu referire la motivele de recurs ce vizează fondul cauzei, astfel intitulat de către recurentă, se constată că aceasta evidenţiază critici privind modalitatea în care instanţele de fond au apreciat probaţiunea care a fost administrată în faza de cercetare judecătorească derulată în faţa acestora, astfel că, prin argumentele formulate nu se critică în niciun fel modalitatea în care instanţele de fond au înţeles să interpreteze prevederile legale incidente şi nici nu evidenţiază modul greşit în care au fost interpretate de către instanţele de fond, ci arată faptul că probele administrate nu au avut în vedere concluziile pe care recurenta le aprecia ca fiind legale.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv, vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenta nu le-a citat şi nici nu a argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Astfel, sub acest aspect nu poate fi reţinută nelegalitatea întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurentei care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină" şi prin urmare, critica nu va fi reţinută.

Potrivit art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când instanţa interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Acest motiv de casare îşi găseşte aplicaţiunea numai în cazul în care din probele administrate în cauză coroborate cu susţinerile părţilor ar rezulta un dubiu asupra conţinutului actului supus judecăţii, iar judecătorii s-ar substitui părţilor contractante modificând sau înlocuind clauzele contractuale fie schimbând natura juridică a actului care a fost încheiat.

Pentru a fi primită critica întemeiată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta trebuia să demonstreze că a fost schimbată natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii, în sensul că instanţa a reţinut alt act juridic decât cel dedus judecăţii ori că au fost modificate sau înlocuite clauze ale contractului. Se încearcă prin acest motiv să se demonstreze că au fost puse în sarcina sa obligaţii care nu au fost avute în vedere la încheierea contractului, iar aceste susţineri nu-şi găsesc fundament în articolele citate ca fiind interpretate greşit de instanţele care au judecat pricina.

Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează aplicarea greşită a legii de către instanţele anterioare rezultată din nesocotirea unor norme de drept substanţial, iar în speţa de faţă o astfel de regulă nu a fost încălcată, întrucât nu s-au făcut astfel de apărări în faţa instanţelor devolutive, context în care nu se poate constata că s-au încălcat dispoziţiile legii pentru a fi reţinut motivul evocat.

Faţă de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentei vizează greşita interpretare a probatoriilor administrate în cauză, aspect ce nu poate face obiectul analizei în această fază procesuală, având în vedere caracterul nedevolutiv al recursului şi împrejurarea că recurenţii au avut la dispoziţie calea de atac a apelului, în care toate chestiunile invocate au fost puse în discuţie şi soluţionate.

În concluzie, faţă de cele ce preced, cu sublinierea că prin motivele de recurs, în realitate s-a urmărit să se repună în discuţie mijloacele de probă şi de apărare şi că aceste chestiuni ţin de temeinicie şi nu de nelegalitate, Înalta Curte, conform art. 312 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar E. şi administrator special F. împotriva deciziei civile nr. 385/2022 din 29 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă şi recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierilor din 17 noiembrie 2022 şi 15 decembrie 2022, precum şi împotriva deciziei civile nr. 385/2022 din 29 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii, nulităţii şi lipsei de interes a recursului reclamantei.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar E. ŞI administrator special F. împotriva deciziei civile nr. 385/2022 din 29 decembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierilor din 17 noiembrie 2022 şi 15 decembrie 2022, precum şi împotriva deciziei civile nr. 385/2022 din 29 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2023.