Currency-indexed loan clauses: Exclusion from abusive contract analysis under Directive 93/13/CEE when transposing mandatory statutory norms

Şedinţa publică din data de 4 mai 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor prevederi contractuale:

- art. 5 pct. 1 teza I (rambursarea ratelor lunare se va face în moneda în care s-a acordat creditul…);

- art. 5 pct. 11 teza a II-a (… până la limita sumelor datorate, împrumutatul autorizează banca să facă în numele şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat în conturile sale curente, în moneda prezentului contract…) din contractul de credit imobiliar x/12.06.2007 încheiat cu pârâta;

- art. VI pct. 2.2 alin. (3) lit. i) (împrumutatul dă dreptul băncii şi o autorizează prin contract să debiteze oricare din conturile sale: … să efectueze schimburile valutare la cursul de schimb al băncii din ziua plăţii, dacă este cazul, pentru conversia în valuta creditului a sumelor necesare rambursării creditului…) din condiţiile generale de creditare din actul adiţional nr. x/11.02.2011 la contractul de credit imobiliar x/12.06.2007 încheiat cu pârâta;

- aplicarea remediului stabilizării cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit menţionat la cursul la care s-a făcut refinanţarea la momentul semnării contractului, respectiv 1,9912 RON/1 CHF, pentru întreaga perioadă de rambursare a creditului, de la refinanţarea din 12.06.2007 şi până la epuizarea efectelor contractului de credit, aşa cum a fost modificat prin actele adiţionale subsecvente;

- să se constate încălcarea de către pârâtă a obligaţiei legale de informare privind riscul valutar cu privire la contractul de credit de consum în franci elveţieni nr. x din 08.06.2007, cu aplicarea remediului stabilizării cursului de schimb la cel de la momentul semnării contractului, respectiv 2,0030 RON/1 CHF pentru întreaga perioadă de rambursare a creditului;

- obligarea pârâtei la achitarea sumei de 202.949,82 RON încasate în intervalul 12.06.2007-20.10.2017 din diferenţa de curs valutar faţă de momentul acordării creditului imobiliar din contractul x/12.06.2007 şi a creditului de consum din contractul x, sumă actualizată cu rata inflaţiei, cu dobânzi legale penalizatoare de la data achitării fiecărei sume şi până la plata integrală;

Prin sentinţa civilă nr. 1245/2018 din 3 iulie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2017, s-a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi, în consecinţă: s-a constatat nulitatea absolută parţială a clauzelor cuprinse în art. 5.1 teza I şi art. 5.11 teza a II-a, din contractul de credit imobiliar nr. x din 12 iunie 2007, încheiat cu pârâta, "rambursarea ratelor lunare se va face în moneda în care s-a acordat creditul…", "…împrumutatul autorizează banca să facă în numele şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat în conturile sale curente în moneda prezentului contract...", precum şi a clauzei cuprinse în art. VI pct. 2.2 alin. (3) lit.

i) din actul adiţional nr. x din 11.02.2011 - Condiţii generale de creditare la contractul de credit imobiliar nr. x din 12 iunie 2007, "Împrumutatul dă dreptul băncii şi o autorizează în mod expres prin contract (…) să efectueze schimburile valutare la cursul de schimb al băncii din ziua plăţii, dacă este cazul, pentru conversia în valuta creditului a sumelor necesare rambursării creditului …", în măsura în care îl obligă pe reclamant să suporte variaţiile, pozitive sau negative, ale cursului de schimb al BNR aplicabil CHF/RON la data încheierii contractul de credit imobiliar nr. x din 12 iunie 2007: 1 CHF = 1,9912 RON, nulitatea constatată având ca efect obligaţia pârâtei de a încasa rata lunară a creditului la cursul anterior arătat pe toată durata de derulare a contractului de credit; pârâta B.

S.A. a fost obligată să restituie reclamantului toate sumele de bani percepute în plus faţă de sumele plătite de reclamant şi/sau debitate/încasate din conturile acestuia conform formulei de calcul: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare x 1,9912/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR, pe parcursul perioadei cuprinse între data încheierii contractului de credit şi data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, cu dobânda legală aferentă sumelor de restituit conform hotărârii pentru perioada în care raporturile contractuale dintre părţi au fost guvernate de O.G. nr. 9/2000, respectiv dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor de restituit conform sentinţei, prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada în care raporturile contractuale dintre părţi au fost/sunt guvernate de O.G. nr. 13/2011, dobândă calculată de la data achitării fiecărei sume şi până la data restituirii acestora; s-a constatat nulitatea absolută a clauzei de risc valutar cuprinse implicit în contractul de credit de consum nr. x din 8 iunie 2007, în măsura în care îl obligă pe reclamant să suporte variaţiile, pozitive sau negative, ale cursului de schimb al BNR aplicabil CHF/RON la data încheierii contractul de credit anterior menţionat: 1 CHF = 2,0030 RON, nulitatea constatată având ca efect obligaţia pârâtei de a încasa rata lunară a creditului la cursul anterior arătat pe toată durata de derulare a contractului de credit; pârâta B.

S.A. a fost obligată să restituie reclamantului toate sumele de bani percepute în plus faţă de sumele plătite de reclamant şi/sau debitate/încasate din conturile acestuia conform formulei de calcul: suma de rambursat în CHF conform graficului de rambursare X 2,0030/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR, pe parcursul perioadei cuprinse între data încheierii contractului de credit şi data rămânerii definitive a hotărârii, cu dobânda legală aferentă sumelor de restituit conform sentinţei pentru perioada în care raporturile contractuale dintre părţi au fost guvernate de O.G. nr. 9/2000, respectiv dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor de restituit conform hotărârii, prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada în care raporturile contractuale dintre părţi au fost/sunt guvernate de O.G. nr. 13/2011, dobândă calculată de la data achitării fiecărei sume şi până la data restituirii acestora; de asemenea, pârâta B.

S.A. a fost obligată să plătească reclamantului suma de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe, solicitând admiterea căii de atac, cu consecinţa schimbării hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Totodată, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant invocată ca şi motiv de ordine publică, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, respectiv art. 489 din C. proc. civ., raportat la art. 83 alin. (3) din acelaşi cod, instanţa de apel a apreciat-o ca fiind întemeiată, pentru considerentele prezentate în cuprinsul hotărârii.

Prin decizia civilă nr. 280/2019 din 20 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a anulat apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1245 din 3 iulie 2018, care a fost menţinută în întregime; apelanta-pârâtă a fost obligată să plătească intimatului-reclamant A. suma de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 956 din 4 iunie 2020, a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă BANCA B. prin Serviciul Juridic Litigii Judiciare împotriva deciziei civile nr. 280/2019 din 20 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Examinând criticile din cererea de recurs, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a analizat raportul de drept procesual prin prisma regularităţii învestirii instanţei, mai exact, a fost pusă în discuţie promovarea apelului de către persoane fără calitatea de a reprezenta pe titularul dreptului, în condiţiile lipsei mandatului special în temeiul căreia d-na C. îşi poate asuma actul de dispoziţie.

Înalta Curte a constatat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 82 coroborat cu art. 84, respectiv art. 151 din C. proc. civ., instanţa de apel analizând, în mod greşit, excepţia invocată de reclamantă ce a vizat lipsa calităţii de reprezentant a semnatarelor cererii de apel, în condiţiile în care pârâta a depus la dosarul cauzei dovada unei împuterniciri speciale pentru formularea cererii de apel, ceea ce înseamnă că s-a făcut dovada mandatului special de reprezentare.

De altfel, potrivit normei privind competenţele de reprezentare, s-a arătat că pentru angajarea băncii în relaţiile cu terţii, în faţa instanţelor de judecată sau arbitrale reprezentarea băncii se realizează de către o singură persoană pentru care delegaţia de reprezentare se semnează de către Directorul Executiv al Direcţiei Juridice şi Şeful Biroului Litigii/Şef Serviciu din cadrul Direcţiei Juridice.

Cererea de apel a fost semnată de şef de serviciu şi consilier juridic, iar potrivit adeverinţelor cu nr. x şi nr. x din 15.02.2019 a fost dovedită calitatea persoanelor menţionate.

În concluzie, s-a constatat că reprezentanţii legali şi convenţionali ai societăţii B. S.A. au semnat cererea de apel, reprezentarea în faţa instanţei de judecată fiind efectuată prin consilierul juridic desemnat în baza mandatului de reprezentare.

În ceea ce priveşte criticile formulate de către recurenta-pârâtă pe fondul cauzei, instanţa supremă a reţinut că acestea nu pot fi analizate în etapa procesuală a recursului, având în vedere că pricina în apel a fost soluţionată prin prisma excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017*, la data de 10 septembrie 2020.

Prin decizia civilă nr. 121/2022 din 28 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B., în calitate de succesor al B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1245 din 3 iulie 2018 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată în tot, în sensul că s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., în calitate de succesor al B. S.A.; intimatul-reclamant a fost obligat să plătească apelantei-pârâte B. suma de 2.757,94 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, recurentul-reclamant A. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017*, la data de 26 aprilie 2022.

Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, arătând că hotărârea instanţei de apel conţine o motivare parţială, contradictorie şi parţial străină cauzei. De asemenea, a susţinut faptul că decizia din apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material privind incidenţa principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1.578 din C. civ. de la 1864.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., au fost formulate următoarele critici:

Conform prevederilor art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice judecăţii în apel (art. 482 C. proc. civ.). În virtutea acestor prevederi sunt incidente, în privinţa conţinutului deciziei pronunţate în apel, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., conform cărora în considerentele hotărârii instanţa trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de prima instanţă, dar mai ales motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se motivul pentru care s-a admis apelul declarat.

Din perspectiva acestor prevederi, este de observat faptul că instanţa de apel a motivat parţial şi contradictoriu decizia pronunţată, reţinând parţial şi motive străine de natura cauzei.

În concret, instanţa nu a făcut nicio referire la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de credit de consum nr. x/08.06.2007 şi nici la cauza juridică a cererii de chemare în judecată fundamentată pe nerespectarea obligaţiei de informare precontractuală a băncii faţă de reclamantul consumator asupra riscului valutar, cauză juridică invocată în cererea de chemare în judecată cu privire la ambele contracte de credit încheiate cu B. S.A. (contractul de credit imobiliar nr. x/12.06.2007 şi contractul de credit de consum nr. x/08.06.2007) şi care constituie un pilon juridic de protecţie a consumatorului separat de cel referitor la protecţia acestuia prin reprimarea legală a clauzelor abuzive.

Curtea de Apel Cluj a inserat în cadrul considerentelor motive străine de natura cauzei, în sensul că a reţinut că instanţa nu poate interveni în contractul părţilor, deoarece aplicarea teoriei impreviziunii de către instanţa de judecată nu este admisibilă şi nici nu poate modifica moneda în care a fost acordat creditul, considerând că apelul formulat este întemeiat din această perspectivă.

Or, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a anumitor clauze din cele două contracte de credit bancar, invocându-se ca şi temei juridic existenţa clauzelor abuzive şi nerespectarea obligaţiei de informare precontractuală a băncii, cu solicitarea aplicării remediului stabilizării cursului de schimb valutar la cel de la momentul semnării contractelor. Aşadar, nu s-a solicitat constatarea impreviziunii contractuale şi/sau schimbarea monedei de plată CHF.

În acelaşi timp, instanţa de apel nu a analizat nici cele două argumente suplimentare invocate de către reclamant prin concluziile şi explicaţiile scrise depuse în apel la termenul din 9 noiembrie 2020 şi notele suplimentare depuse la termenul din 18 ianuarie 2021, prin care s-a susţinut faptul că nu este incident principiul nominalismului monetar: argumentul lipsei acordului explicit sau implicit de aplicare a principiului nominalismului monetar la un contract de credit ce reprezintă, în realitate, contract de adeziune şi argumentul că ne aflăm în prezenţa unei clauze de indexare ce exprimă valorismul monetar, clauză care nu este exclusă de la analiza caracterului abuziv.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (reflectată spre exemplu în Cauza Boldea contra României), obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti impusă instanţelor naţionale prin art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, chiar dacă nu implică existenţa unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată, presupune să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei instanţei, iar în considerentele hotărârii să fie redate argumentele care au condus la pronunţarea acesteia.

Raportat la aceste rigori, recurentul-reclamant consideră că instanţa de apel a încălcat dreptul său la un proces echitabil.

Referitor la incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sub un prim aspect, s-a arătat că regula nominalismului monetar, prevăzută prin art. 1578 din C. civ. de la 1864, nu consacră un echilibru contractual din perspectiva contractelor încheiate între profesionist şi consumator, contracte ce nu au putut fi avute în vedere de către legiuitorul din anul 1864 care a adoptat acest act normativ şi care sunt caracterizate prin inegalitate contractuală prin prisma triplei inferiorităţi (juridică, economică şi tehnică) în care se află consumatorul în raport de profesionist (creditorul bancar).

Nominalismul monetar dezechilibrează în timp contractul, în condiţiile eroziunii monetare a exoticei monede CHF, motiv pentru care, atât sub imperiul C. civ. anterior, cât şi a celui actual, s-a recunoscut ca şi corectiv valorismul şi remediul aplicării teoriei impreviziunii.

Contractele de credit bancar diferă substanţial sub acest aspect de contractele de împrumut avute în vedere de C. civ. de la 1864, contracte în care părţile acţionează pe poziţii de egalitate juridică.

Inegalitatea juridică, existentă între consumator şi profesionist, a fost reţinută în mod explicit inclusiv de către Curtea Constituţională, care a statuat că poziţia de dezechilibru între consumator şi profesionist este de natură să justifice prevederile legale ale art. 2 din Legea nr. 193/2000, ce transpune Directiva 93/13/CEE, pentru protejarea consumatorului persoană fizică, deoarece profesioniştii nu se află în aceeaşi situaţie cu aceea a consumatorilor, astfel că un tratament diferit al acestora este justificat în mod raţional şi obiectiv (considerentul de la pct. 15 din Decizia nr. 525/2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 64/25.01.2019).

Aşadar, lipseşte justificarea unională a echilibrului real între drepturile şi obligaţiile părţilor în cadrul contractului de credit încheiat între consumator şi profesionistul bancar, ce fundamentează excluderea de la analiza caracterului abuziv prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Pe de altă parte, norma supletivă, ca specie a normei dispozitive, implică posibilitatea efectivă a părţilor contractante de a adopta conduita pe care să o urmeze prin contractul încheiat, conform propriei voinţe şi, numai în măsura în care nu se hotărăsc, intervine legiuitorul care va suplini voinţa părţilor.

Această posibilitate a părţilor de a-şi fi exprimat voinţa reală în raport de incidenţa regulii nominalismului monetar ca normă supletivă, lipseşte cu desăvârşire în cazul contractelor de credit bancar ce fac obiectul cauzei, contracte ce au caracterul unor "contracte de adeziune, în care consumatorii nu au, în realitate, decât posibilitatea de a accepta sau nu semnarea contractului", aşa cum a reţinut chiar Curtea Constituţională (decizia nr. 11/17.01.2013, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 110/25.02.2013).

Pe cale de consecinţă, nu se poate susţine că prin acord expres (indicarea normativă sau conceptuală a principiului nominalismului monetar) sau tacit reclamantul a înţeles să se aplice norma supletivă care reglementează principiul nominalismului monetar, neavând nicio posibilitate efectivă de a obţine o derogare contractuală de la clauzele tip conţinute de contractul bancar tipizat, astfel încât lipseşte conceptual situaţia premisă a aplicării normei supletive.

Examinând conţinutul celor două contracte de credit bancar şi dosarele conţinând documentele de creditare se constată că nu este incident principiul nominalismului monetar analizat în cauza C-81/19 (cauza Şerban vs. B.), deoarece contractele de credit analizate consacră un acord contrar, derogatoriu de la principiul nominalismului prevăzut de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, de vreme ce în cuprinsul acestor contracte nu se face referire la principiul nominalismului monetar, iar banca nu i-a acordat efectiv reclamantului franci elveţieni.

Se poate observa că, în realitate, prin clauzele contractuale se realizează o valorizare a creanţei iniţiale (în RON) a băncii, în raport de reclamant, prin indexare în funcţie de evoluţia ulterioară a cursului CHF/LEU, ţinând seama de faptul că moneda de plată este tot leul, întrucât reclamantul îşi primeşte veniturile în moneda naţională, ultimul aspect fiind avut în vedere la momentul încheierii contractelor de credit.

Ca atare, aceste contracte instituie un acord contrar principiului nominalismului, prin inserarea unei clauze contractuale de indexare care reflectă de fapt valorismul, acesta din urmă neconstituind o excepţie de la analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale ce-l consacră, nefiind prevăzut de acte cu putere de lege sau norme obligatorii cu caracter administrativ, în sensul prevăzut de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în considerentele hotărârii primei instanţe se face referire nu doar la încălcarea normelor legale de protecţie a consumatorului prin sancţionarea clauzei abuzive, ci şi la nerespectarea normelor legale consumeriste.

Astfel, în speţă, sancţiunea nulităţii absolute a fost pronunţată nu doar datorită caracterului abuziv al clauzelor contestate, ci şi datorită nerespectării formalismului informativ consumerist, constând în obligaţia profesionistului (creditoarea) de a informa şi de a consilia consumatorul-debitor anterior încheierii contractului de credit cu privire la caracteristicile esenţiale ale serviciului financiar prestat, printre care şi riscul valutar. Din acest punct de vedere nu este relevant că în dispozitiv s-a făcut referire expresă la constatarea expresă a caracterului abuziv al clauzelor contractuale, ca temei al nulităţii absolute, nefiind o veritabilă dispoziţie a instanţei, ci un considerent, ca şi cel al nerespectării obligaţiei de informare.

Dispoziţiile legale din materia dreptului consumatorului referitoare la obligaţia de informare precontractuală şi obligaţia negativă a neinserării de clauze abuzive în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, reglementează, în mod autonom, cele două obligaţii, care atrag, prin natura interesului colectiv protejat, sancţiunea nulităţii absolute, în mod independent una de cealaltă, în cazul nerespectării lor.

Nerespectarea obligaţiei de informare a consumatorului atrage sancţiunea nulităţii absolute, ce trebuie invocată, din oficiu, chiar de instanţa naţională.

Chiar dacă obligaţia de transparenţă, ce se verifică în cadrul examinării clauzei abuzive, este strâns legată de obligaţia de informare, nu se confundă cu aceasta din urmă, acestea având un caracter autonom.

În finalul cererii de recurs, recurentul-reclamant A. a susţinut faptul că instanţa de apel nu a efectuat nicio analiză sub aspectul acestei cauze juridice a cererii de chemare în judecată, care a justificat soluţia Tribunalului Specializat Cluj.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada întinderii şi existenţei lor.

Recurentul-reclamant A. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 2 martie 2023 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant A., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 4 mai 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Analizând recursul declarat, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

Recurentul-reclamant A. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect, recurentul a susţinut faptul că instanţa de apel a motivat parţial şi contradictoriu decizia pronunţată, reţinând parţial şi motive străine de natura cauzei, sens în care şi-a fundamentat criticile şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază totuşi că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se delimitează esenţial de cel prevăzut la pct. 8 al aceluiaşi articol şi exclude statuările greşite în fapt sau în drept ale instanţei devolutive.

În mod specific, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. presupun fie nemotivarea hotărârii pronunţate în apel, fie motivarea contradictorie ori complet străină de natura cauzei, adică o lipsă de acurateţe a expunerii raţionamentului judiciar de natură să nu lase să întrevadă justificarea soluţiei din dispozitiv, modul de rezolvare propriu-zisă a acţiunii ori chiar să contrazică dispozitivul.

Împrejurarea că instanţa de apel a dezvoltat un raţionament considerat de recurent ca fiind greşit nu se poate integra conţinutului acestui motiv de casare; nu imprimă substanţă acestui temei al casării nici susţinerea că instanţa nu a făcut referire la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de credit de consum nr. x/08.06.2007 şi la cauza juridică a cererii de chemare în judecată fundamentată pe nerespectarea obligaţiei de informare precontractuală a băncii faţă de reclamantul consumator asupra riscului valutar, cauză juridică invocată în cererea de chemare în judecată cu privire la ambele contracte de credit încheiate cu B. S.A.

De aceea, în sensul celor arătate, Înalta Curte arată că invocarea, concomitent cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ este formală, improprie conţinutului corect al acestuia şi îl va înlătura fără alte examinări.

Cu privire la incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., autorul căii de atac a susţinut faptul că regula nominalismului monetar, prevăzută prin art. 1578 din C. civ. de la 1864, nu consacră un echilibru contractual din perspectiva contractelor încheiate între profesionist şi consumator, contracte ce nu au putut fi avute în vedere de către legiuitorul din anul 1864 care a adoptat acest act normativ şi care sunt caracterizate prin inegalitate contractuală prin prisma triplei inferiorităţi (juridică, economică şi tehnică) în care se află consumatorul în raport de profesionist (creditorul bancar).

Nominalismul monetar dezechilibrează în timp contractul, în condiţiile eroziunii monetare a exoticei monede CHF, motiv pentru care, atât sub imperiul C. civ. anterior, cât şi a celui actual, s-a recunoscut ca şi corectiv valorismul şi remediul aplicării teoriei impreviziunii.

Pe de altă parte, a precizat că norma supletivă, ca specie a normei dispozitive, implică posibilitatea efectivă a părţilor contractante de a adopta conduita pe care să o urmeze prin contractul încheiat, conform propriei voinţe şi, numai în măsura în care nu se hotărăsc, intervine legiuitorul care va suplini voinţa părţilor.

Această posibilitate a părţilor de a-şi fi exprimat voinţa reală în raport de incidenţa regulii nominalismului monetar ca normă supletivă, lipseşte cu desăvârşire în cazul contractelor de credit bancar ce fac obiectul cauzei, contracte ce au caracterul unor "contracte de adeziune, în care consumatorii nu au, în realitate, decât posibilitatea de a accepta sau nu semnarea contractului", aşa cum a reţinut chiar Curtea Constituţională (decizia nr. 11/17.01.2013, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 110/25.02.2013).

Aşadar, nu se poate susţine că prin acord expres (indicarea normativă sau conceptuală a principiului nominalismului monetar) sau tacit reclamantul a înţeles să se aplice norma supletivă care reglementează principiul nominalismului monetar, neavând nicio posibilitate efectivă de a obţine o derogare contractuală de la clauzele tip conţinute de contractul bancar tipizat, astfel încât lipseşte conceptual situaţia premisă a aplicării normei supletive.

În accepţiunea recurentului, din examinarea conţinutului celor două contracte de credit bancar şi a dosarelor conţinând documentele de creditare, se poate constata că nu este incident principiul nominalismului monetar analizat în cauza C-81/19 (cauza Şerban vs. B.), deoarece contractele de credit analizate consacră un acord contrar, derogatoriu de la principiul nominalismului prevăzut de art. 1.578 din C. civ. de la 1864, de vreme ce în cuprinsul acestor contracte nu se face referire la principiul nominalismului monetar, iar banca nu i-a acordat efectiv reclamantului franci elveţieni.

În realitate, prin clauzele contractuale se realizează o valorizare a creanţei iniţiale (în RON) a băncii, în raport de reclamant, prin indexare în funcţie de evoluţia ulterioară a cursului CHF/LEU, ţinând seama de faptul că moneda de plată este tot leul, întrucât reclamantul îşi primeşte veniturile în moneda naţională, ultimul aspect fiind avut în vedere la momentul încheierii contractelor de credit.

Ca atare, aceste contracte instituie un acord contrar principiului nominalismului, prin inserarea unei clauze contractuale de indexare care reflectă de fapt valorismul, acesta din urmă neconstituind o excepţie de la analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale ce-l consacră, nefiind prevăzut de acte cu putere de lege sau norme obligatorii cu caracter administrativ, în sensul prevăzut de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Criticile recurentului-reclamant sunt nefondate.

Cât priveşte riscul valutar, acesta ţine efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naţionale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piaţă, care apare din fluctuaţiile pe piaţă ale cursului valutar, dar şi în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a beneficiat de un credit acordat în franci elveţieni ca urmare a încuviinţării sale, în calitate de consumator, întrucât acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât şi prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credinţă a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condiţiile în care evoluţia cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variaţii minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informaţiile din piaţă de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât şi recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE ori reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunţată în Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulităţii nu există astfel de dispoziţii supletive, ceea ce face ca intervenţia judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Ceea ce pretinde recurentul-reclamant este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar, cât şi pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care l-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituţia impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară şi jurisprudenţială, aşa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată şi în prezenta speţă. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenţiei, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauza de faţă, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăreşte în fapt reclamantul care doreşte stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenţiei.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deşi nicio dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, s-a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă".

Prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părţi şi în lipsa menţiunilor din convenţie, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Pe cale de consecinţă, rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziţie legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părţi.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Prevederile contractuale contestate de reclamantul din prezentul litigiu reprezintă transpunerea în convenţie a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurentul-reclamant transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei instanţei de apel.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B., de obligare a părţii potrivnice la plata cheltuielilor de judecată, formulată prin întâmpinare, Înalta Curte constată că nu poate fi admisă. În conformitate cu dispoziţiile art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde astfel de cheltuieli trebuie să facă dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor, obligaţie neîndeplinită de intimata-pârâtă.

Întrucât intimata-pârâtă B. nu a făcut dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată, astfel cum impun prevederile legale precitate, urmează să fie respinsă cererea acestei părţi privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 121/2022 din 28 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă B. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 mai 2023.