Scope of judicial review in annulment of arbitral award: merits-based criticisms barred from re-examining substantive liability and prescription

Şedinţa publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 17 mai 2017, pe rolul Curţii Internaţionale de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ, reclamantul Ministerul Sănătăţii - Unitatea de Management al Proiectului Băncii Mondiale, în contradictoriu cu pârâta A., a solicitat să se constate că nu poate fi obligat la plata sumei de 613.554,64 RON, astfel cum s-a dispus prin Hotărârea nr. 2/20.04.2017 a Adjudecătorului, precum şi că cererea de prelungire a datei anticipate de finalizare a contractului până la 30 martie 2016 nu este întemeiată.

La rândul său, pârâta A. a formulat cerere de arbitrare, formându-se astfel dosarul x, prin care a solicitat Tribunalului Arbitral să dispună obligarea Ministerului Sănătăţii - Unitatea de Management al Proiectului Băncii Mondiale la plata sumei de 613.554,64 RON stabilite prin Hotărârea Adjudecătorului şi a dobânzii aferente calculate de la data la care această sumă ar fi trebuit acordată, anularea în parte a Hotărârii Adjudecătorului, majorarea preţului contractului prin plata costurilor suplimentare în valoare de 4.106.105,1 RON, care includeau şi valoarea de 613.554,64 RON şi, totodată, prelungirea duratei anticipate de finalizare până la 30 martie 2016 ca urmare a întârzierilor cauzate de reclamant.

La data de 23 octombrie 2017, urmare a acordului părţilor, cele două dosare au fost conexate, formându-se dosarul x.

Prin sentinţa arbitrală din data de 21 iulie 2021, pronunţată de Curtea Internaţională de Arbitraj de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ, în dosarul arbitral nr. x/MHM/HBH, desfăşurat conform Regulilor de Arbitraj ale Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris din 2017, s-a constatat că pârâta A. are calitate procesuală activă.

S-a stabilit că pretenţiile şi cererile pârâtei nu sunt prescrise, fiind admisibile.

De asemenea, s-a constatat că pârâta este îndreptăţită la extinderea datei anticipate de finalizare până la data de 30 martie 2016 din cauza întârzierilor produse de reclamant.

Reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei suma de 1.737.455,86 RON, corespunzătoare dreptului de despăgubire al pârâtei în legătură cu extinderea datei ancticipate de finalizare.

A mai fost obligat reclamantul să plătească dobânzile acumulate pentru suma de 613.554,64 RON, stabilită conform Hotărârii Adjudecătorului din 20 aprilie 2017, de la această dată până la data sentinţei arbitrale, la rata dobânzii de referinţă aplicabile împrumuturilor comerciale ale Băncii Naţionale a României, în conformitate cu sub - clauzele 43.1 şi 43.2 din contract.

În rest, cererea pârâtei de anulare parţială a Hotărârii Adjudecătorului a fost respinsă.

De asemenea, reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei cheltuielile cu reprezentarea şi onorariile precum şi cheltuielile expertului desemnat de parte acumulate numai după 19 iulie 2017, în valoare de 72.426,09 EUR şi 23.008,83 RON, respectiv 25.270,00 EUR şi 6.198,00 RON.

S-a dispus suportarea costurilor de arbitraj stabilite de Curtea CIC în cuantum de 80.000 USD în cote egale de către părţi, adică 40.000 USD fiecare.

Totodată, taxa de suspendare stabilită de Curtea CIC la 3.500 USD şi plătită de reclamant în cuantum de 1.725 USD urmând a fi suportată de părţi în cote egale, adică 862,50 USD, fiecare.

S-a mai dispus ca toate celelalte costuri cu procedura să fie acoperite de partea care le-a suportat.

Restul cererilor formulate au fost respinse.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat acţiune în anulare reclamantul Ministerul Sănătăţii - Unitatea de Management al Proiectului Băncii Mondiale.

Prin sentinţa civilă nr. 41 din 2 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respinsă acţiunea în anulare, ca nefondată.

3. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs reclamantul Ministerul reclamantul Ministerul Sănătăţii - Unitatea de Management al Proiectului Băncii Mondiale, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar, în subsidiar, în rejudecare, admiterea acţiunii în anulare.

Recurentul a expus situaţia de fapt, arătând că temeiurile invocate în susţinerea acţiunii în anulare au fost dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. g) şi h) C. proc. civ.

Sub un prim aspect, s-a invocat că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra puterii de lucru judecat sub aspect pozitiv în ceea ce priveşte dispozitivul şi considerentele sentinţei arbitrale pronunţate la data de 09.11.2021 în dosarul nr. x, ce a fost invocată prin notele scrise depuse pentru termenul din 11.04.2022, cu consecinţa incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 7 C. proc. civ.

S-a arătat că dosarul nr. x s-a purtat între aceleaşi părţi, a avut acelaşi obiect, respectiv pretenţii, constând în cheltuieli indirecte suplimentare şi prelungirea datei anticipate a contractului - extindere durată contractuală, născute din acelaşi tip de contract standardizat - lucrări reabilitare - modelul Băncii Mondiale precum şi aceeaşi cauză, în ambele dosare temeiul fiind acelaşi, angajarea răspunderii civile contractuale, conform art. 969, 970, 1066 şi 1082 vechiul C. civ.

Relevanţa sentinţei arbitrale evocate ar consta în aceea că, prin această hotărâre, s-a reţinut că prejudiciul afirmat, constând în cheltuielile indirecte adiţionale, nu a fost dovedit în raport cu actele normative invocate, neexistând un prejudiciu cert şi exigibil, aşa cum ar fi trebuit să reţină şi instanţa arbitrală în cauză.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că, prin neanalizarea excepţiei puterii de lucru judecat, s-au încălcat normele de procedură prevăzute la art. 5 alin. (1) şi 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ.

De asemenea, s-a invocat că sentinţa atacată nu respectă cerinţele prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât curtea de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei puterii de lucru judecat, alternativ a autorităţii de lucru judecat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, recurentul a învederat că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât excepţia priveşte puterea de lucru judecat a unei alte hotărâri.

Într-o altă critică, s-a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din acelaşi cod.

Prin acţiunea în anulare s-a criticat sentinţa arbitrală din perspectiva lipsei motivării sau a motivării contradictorii, în raport cu apărările formulate reclamant cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, fapta ilicită, reprezentată de cele 17 evenimente de despăgubire şi la prejudiciu, respectiv cheltuielile directe şi indirecte la care a fost obligat reclamantul.

Or, instanţa de fond nu a răspuns criticii prin care s-a invocat că tribunalul arbitral nu a căutat să identifice momentul de început al termenului de prescripţie, definit atât de Decretul nr. 167/1958 cât şi de C. civ. ca fiind data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea dreptului material la acţiune.

A omis curtea de apel să analizeze şi critica privitoare la considerentele contradictorii ale tribunalului arbitral asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. În acest sens, tribunalul a reţinut, pe de o parte, că prescripţia nu a putut începe să curgă înainte de recepţia lucrărilor, care a avut loc între 04.07.2016 - 16.03.2017 şi a fost terminată la 16 martie 2017, iar, pe de altă parte, că părţile au instituit un termen de prescripţie special care coincide cu perioada de răspundere pentru defecte, începută la data finalizării lucrărilor - 16.03.2017 şi finalizată la 16.03.2018, în contradicţie cu ceea ce a reţinut anterior şi, totodată, că termenul de prescripţie nu poate începe să curgă înainte de data finalizării procedurilor prealabile arbitrajului.

Prin urmare, concluziile tribunalului sunt contradictorii şi confuze întrucât combină proceduri şi aspecte contractuale diferite, nepermiţând identificarea unui raţionament logic, cu atât mai puţin a determinării clare a unui moment de început al cursului prescripţiei.

A conchis recurentul că, prin nerespectarea obligaţiei de a înlătura motivat criticile formulate, curtea de apel a încălcat şi principiile procesului civil prevăzute la art. 5, 6, 13 şi 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ.

De asemenea, s-a mai invocat că în mod greşit curtea de apel a reţinut că hotărârea arbitrală este motivată în ceea ce priveşte fapta ilicită.

S-a argumentat că nu a existat o motivare a tribunalului cu privire la fiecare eveniment de despăgubire invocat, ci o analiză generală a acestora, sub pretextul că evenimentele 1 şi 2 referitoare la lipsa proiectului tehnic revizuit ar reprezenta principalele evenimente generatoare de întârzieri, iar restul evenimentelor ar implica aceleaşi problematici, cu excepţia evenimentelor 8, 11 şi 17.

Or, în condiţiile în care reclamantul a arătat că fie evenimentele nu erau pe drumul critic (fiind evenimente locale fără impact asupra datei de finalizare a lucrărilor), fie alte evenimente nu puteau fi considerate evenimente de despăgubire conform contractului, iar alte evenimente au fost cauzate de pârâtă, tribunal trebuia să facă o analiză a tuturor acestor apărări.

Prin acţiunea în anulare nu s-a solicitat analizarea fondului litigiului, aşa cum în mod eronat s-a reţinut, ci să se constate că tribunalul arbitral nu a argumentat înlăturarea apărărilor formulate de minister. Or, curtea de apel nu a făcut aplicarea art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., neanalizând în concret critica formulată, rezumându-se numai a reţine că tribunalul nu trebuia să îşi însuşească opinia părţii.

În continuare, recurentul a susţinut că în mod greşit curtea de apel a înlăturat critica privind considerentele contradictorii ale sentinţei arbitrale referitoare la dovedirea sumei ce reprezintă prejudiciul.

Prin acţiunea în anulare s-a invocat caracterul contradictoriu al considerentelor tribunalului arbitral. Astfel, referindu-se la costurile suplimentare solicitate în ceea ce priveşte evenimentele de despăgubire, tribunalul a reţinut, pe de o parte, că aceste cheltuieli indirecte adiţionale trebuie dovedite, iar, pe de altă parte, că nu este necesar să fie dovedite, caracterul cert nefiind, în opinia tribunalului, o condiţie a prejudiciului.

Or, curtea de apel în mod eronat a reţinut că o motivare contradictorie nu echivalează cu nemotivarea, contrar celor exprimate în doctrina juridică, în sensul că formularea unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii echivalează cu o nemotivare şi nu satisface exigenţele obligaţiei de a motiva hotărârea, deoarece motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, convingătoare şi accesibilă.

În opinia recurentului, sentinţa atacată este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. dar şi cel prevăzut la pct. 6, dat fiind că însăşi curtea de apel nu a motivat în concret soluţia de respingere a acestui motiv.

În egală măsură, a considerat recurentul că sunt încălcate dispoziţiile art. 425, art. 5, art. 22 alin. (2) şi (6), art. 6 şi art. 13 C. proc. civ.

Potrivit recurentului, curtea de apel nu a analizat nici criticile acestuia privind încălcarea condiţiilor de exercitare a acţiunii civile prevăzute la art. 32 şi 36 C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţionarea de către tribunal a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a părţii adverse, cu consecinţa incidenţei motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Prin acţiunea în anulare s-a invocat că hotărârea tribunalului încalcă ordinea publică şi dispoziţiile imperative ale legii, fiind aplicabil motivul de anulare prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.. Astfel, faţă de maniera de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a pârâtei, s-a susţinut încălcarea art. 32 şi 36 C. proc. civ., referitoare la condiţiile de exercitare a acţiunii civile şi la calitatea procesuală.

Or, deşi aceste critici se circumscriu motivului prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., curtea de apel nu a procedat la analiza în concret a acestora, făcând referire la motivarea tribunalului cu privire la excepţie exclusiv în secţiunea privitoare la motivul reglementat de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., reţinând că tribunalul a motivat respingerea excepţiei.

Dimpotrivă, în secţiunea dedicată motivului de anulare prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., curtea de apel nu a făcut nicio referire la maniera de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, instanţa respingând în mod global acest motiv al acţiunii în anulare.

Prin urmare, s-a apreciat că instanţa de fond, neanalizând criticile din acţiunea în anulare, a încălcat dispoziţiile art. 425, art. 5, art. 22 alin. (2) şi (6), art. 6 şi art. 13 C. proc. civ.

Dintr-o altă perspectivă, s-a invocat nelegalitatea sentinţei recurate în raport cu dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

S-a arătat că, prin acţiunea în anulare, reclamantul a invocat încălcarea prevederilor imperative ale C. civ. 1864 şi Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, art. 32 şi 36 C. proc. civ., Ordinului nr. 1568/2002, H.G. nr. 28/2008, Ordinul nr. 863/2008, art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 1.066, art. 969, art. 970 C. civ. 1864, art. 1 alin. (5), art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi art. 7 şi 9 C. proc. civ., art. 5, art. 6, art. 8, art. 13, art. 14 şi art. 22 C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit recurentului, curtea de apel a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv a făcut o aplicare greşită a regulilor de drept material invocate, făcând aprecieri eronate cu privire la motivele subsumate art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. - încălcarea ordinii publice şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Astfel, într-o primă critică, s-a invocat că în mod greşit curtea de apel a validat soluţia tribunalului arbitral privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune fără a efectua o analiză reală, concretă, efectivă şi în acord cu dispoziţiile imperative ale Decretului nr. 167/1958, ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

A afirmat recurentul că tribunalul arbitral a stabilit în mod eronat legea aplicabilă pretenţiilor deduse arbitrajului, respectiv Noul C. civ. pentru toate pretenţiile pârâtei şi a înlăturat de la aplicare Decretul nr. 167/1958, care se aplică în realitate evenimentelor 1, 2, 4 şi 10.

Mai mult, tribunalul, aplicând art. 2.526 C. civ., a realizat o analiză eronată, deoarece pretenţiile deduse arbitrajului sunt independente şi au o natură de sine stătătoare, reprezentând costuri indirecte suplimentare aferente unei perioade de întârziere în executarea contractului, nefiind cazul unei singure prestaţii născute dintr-un complex de fapte generatoare.

De asemenea, recurentul a arătat că în mod greşit a concluzionat tribunalul că termenul de prescripţie nu putea să înceapă să curgă înainte de emiterea unei decizii de către coordonatorul de proiect cu privire la revendicările contractantului.

În opinia sa, pârâta trebuia şi putea să cunoască naşterea dreptului său de a pretinde costurile indirecte suplimentare pretins suportate ca urmare a prelungirii perioadei contractuale imediat după data producerii fiecărui eveniment în parte. Soluţionarea revendicărilor în etapa pre-arbitrală nu poate să întârzie începutul termenului de prescripţie, ci cel mult să îl suspende, situaţia fiind reglementată de art. 2.532 alin. (7) C. civ.

S-a invocat că, prin stabilirea unui moment de început diferit de cel reglementat de prevederile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, tribunalul arbitral a încălcat aceste prevederi imperative.

A argumentat în acest sens că părţile nu au stabilit un termen de prescrpţie special prin contract, care ar coincide cu perioada de răspundere pentru defecte, părţile nu puteau deroga prin contract de la prevederile imperative ale Decretului nr. 167/1958 iar clauzele art. 57 din contract şi 1.1 m) CGC/CSC analizate de tribunal nu pot schimba cursul prescripţiei.

Potrivit recurentului, tribunalul arbitral trebuia să facă aplicarea art. 7 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 2.523 C. civ., respectiv să determine care este momentul la care pârâta a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea pretinsului drept la costuri indirecte suplimentare ca urmare a prelungirii duratei de execuţie a contractului, aceasta fiind data la care pârâta a transmis solicitarea de informaţii/documente suplimentare către reclamant sau data următoarei aplicaţii de plată. Cel mai târziu, pârâta a putut cunoaşte naşterea dreptului la data finalizării evenimentului, prin furnizarea informaţiilor sau documentelor cerute.

Aşadar, o interpretare potrivit căreia termenul de prescripţie coincide cu perioada de răspundere pentru defecte încalcă spiritul şi litera legii.

În sensul celor arătate, recurentul a citat clauzele art. 1.1 m) CGC, art. 1.1 d) CGC, art. 35 CGC, art. 57 CGC şi ale art. 14 alin. (1) lit. f) din Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, aprobat prin H.G. nr. 273/1994.

S-a mai invocat că este nelegal raţionamentul tribunalului conform căruia, din moment ce nu există un termen limită prevăzut de clauza 44.1 CGC pentru formularea unei revendicări, acestea pot fi formulate oricând până la finalul perioadei de răspundere pentru defecte.

Contrar celor reţinute de tribunal, contractul prevede la art. 42 CGC un termen pentru formularea de revendicări şi nu există niciun temei juridic care să susţină ideea amânării intrării în vigoare a dreptului de a formula revendicări după îndeplinirea procedurilor pre-arbitrale.

Prin urmare, raţionamentul tribunalului contrazice prevederile legale aplicabile, fiind încălcate prevederile imperative ale Decretului nr. 167/1958, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri nelegale, ce se impunea anulată în raport de sumele aferente evenimentelor 1, 2, 4 şi 10.

Potrivit unei alte critici, prin sentinţa recurată a fost validată în mod greşit soluţia pronunţată de tribunalul arbitral privind excepţia lipsei calităţii procesuale active, cu încălcarea dispoziţiilor art. 32 şi 36 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, prin respingerea de o manieră implicită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active în privinţa părţii adverse, au fost încălcate prevederile imperative ale art. 6, art. 22 alin. (2), art. 32 şi art. 36 C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

S-a argumentat că tribunalul arbitral a făcut o analiză nelegală a argumentelor părţilor şi a probelor depuse la dosar şi a ajuns la concluzii eronate privind calitatea procesuală activă a pârâtei.

Sub un alt aspect, a mai criticat recurentul validarea hotărârii tribunalului arbitral cât priveşte modalitatea de soluţionare a faptei ilicite constând în evenimentele de despăgubire, prima instanţă rezumându-se să concluzioneze că apărările invocate de reclamant ţin de temeinicia hotărârii arbitrale şi nu de legalitatea acesteia, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

S-a argumentat că tribunalul arbitral nu a analizat apărările care au fost detaliate de reclamant cu privire la fiecare eveniment, încălcând normele imperative prevăzute la art. 5, art. 6, art. 7, art. 13 şi art. 22 alin. (2) şi (6) din C. proc. civ. şi art. 1 alin. (5) şi art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţia României.

Or, prin acţiunea în anulare, reclamantul a solicitat instanţei să constate şi să sancţioneze corespunzător faptul că tribunalul arbitral nu a arătat în concret motivele pentru care a înţeles să înlăture orice apărare formulată cu privire la evenimente.

Totodată, s-a mai arătat că instanţa de fond în mod greşit a validat soluţia tribunalului privind pretenţiile financiare, fără a face o analiză efectivă şi concretă a criticilor formulate prin acţiunea în anulare, cu consecinţa incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În acest sens, a arătat că prin acţiunea în anulare s-a invocat că pretenţiile părţii adverse nu reprezintă un prejudiciu cert şi exigibil, cuantumul acestora fiind determinat pe baza unei formule matematice fără vreun document care să susţină suma pretinsă.

Potrivit recurentului, prin admiterea pretenţiilor pârâtei, tribunalul arbitral a încălcat prevederile legale imperative reglementate prin Ordinul nr. 1568/2002 pentru aprobarea reglementării tehnice Ghid privind elaborarea devizelor la nivel de categorii de lucrări şi obiecte de construcţii pentru investiţii realizate din fonduri publice-indicativ P91, Ghidul P91/1-02, H.G. nr. 28/2008 privind aprobarea conţinutului-cadru al documentaţiei tehnico-economice aferente investiţiilor publice, precum şi a structurii şi metodologiei de elaborare a devizului general pentru obiective de investiţii şi lucrări de investiţii, Ordinul nr. 863/2008 pentru aprobarea Instrucţiunilor de aplicare a unor prevederi din H.G. nr. 28/2008, Instrucţiunile din 2008 de aplicare a unor prevederi din H.G . nr. 28/2008.

De asemenea, tribunalul arbitral a încălcat şi dispoziţiile art. 5, 6, 13, 14 şi 22 C. proc. civ., ale art. 1 alin. (5), art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi art. 7 şi 9 C. proc. civ., art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, precum şi ale art. 969, 970, 1066 şi art. 1082 C. civ. 1864.

Or, cu privire la aceste critici, curtea de apel a reţinut în mod greşit şi fără a motiva că reclamantul nu contestă îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii sale delictuale, argumentele invocate ţin de temeinicia, şi nu de legalitatea sentinţei arbitrale, referindu-se la interpretarea dispoziţiilor contractuale prin raportare la anumite acte normative, precum şi că dispoziţiile legale invocate nu conţin norme imperative iar, în privinţa Ghidului P 91, a reţinut că este o recomandare. De asemenea, a mai reţinut greşit instanţa de fond că metoda de calcul folosită de tribunalul arbitral a fost folosită şi de către coordonatorul de proiect.

A mai invocat recurentul că instanţa de fond, calificând greşit contractul dintre părţi, a încălcat dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care stabileşte că principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public, ignorând că acest contract este încheiat pentru asigurarea unui serviciu public.

Potrivit unei alte critici, s-a invocat că, în pofida celor reţinute de prima instanţă, actele normative invocate prin acţiunea în anulare, respectiv din H.G. nr. 28/2008, Ordinul nr. 863/2008 şi Ordinul nr. 1568/2002, au caracter de normă imperativă.

A susţinut recurentul că aceste acte normative imperative nu au fost respectate de tribunalul arbitral şi nici de curtea de apel, care le-a apreciat ca având caracter dispozitiv.

Or, atât timp cât în perioada revendicată de întârzieri pârâta nu a prestat servicii suplimentare care să genereze cheltuieli indirecte suplimentare şi nici nu a făcut dovada că a suportat cheltuieli indirecte peste ceea ce s-a plătit, soluţia tribunalului arbitral nu este legală, iar curtea de apel, la rândul său, a încălcat dispoziţiile imperative din H.G. nr. 28/2008, Ordinul nr. 863/2008 şi Ordinul nr. 1568/2002.

Aşadar, aplicabilitatea acestor acte normative nu este o chestiune ce ţine de temeinicie, ci de legalitate, întrucât aceste acte condiţionează acordarea de cheltuieli indirecte doar dacă se prestează lucrări în cota licitată.

Potrivit recurentului, sentinţa recurată este nelegală, având în vedere că tribunalul a acordat nelegal cheltuieli indirecte suplimentare în lipsa unor lucrări ssuplimentare faţă de lucrările executate şi achitate în integralitate şi cu ignorarea prevederilor legale care, aşa cum s-a arătat, condiţionează cheltuielile indirecte de existenţa unor lucrări, respectiv a unor lucrări directe.

S-a concluzionat pe acest aspect că, dacă actele normative evocate condiţionează acordarea cheltuielilor indirecte de prestarea unor lucrări, iar aceste lucrări sunt inexistente, pârâta recunoscând că nu sunt alte lucrări executate faţă de cele achitate, atunci atât hotărârea arbitrală, cât şi sentinţa recurată sunt nelegale.

Într-o ultimă critică, recurentul a invocat că tribunalul arbitral a încălcat principiul contradictorialităţii, calificând anumite clauze ca având valoare de clauză penală fără să pună această recalificare în discuţia părţilor.

Astfel, prin acţiunea în anulare s-a arătat că tribunalul a conferit sub-clauzelor art. 44.2 şi 44.3 CGC o valoare similară clauzei penale, acesta reţinând că părţile au convenit contractual că un eveniment (cerere de informaţii, clarificări, dispoziţie de şantier) dă naştere automat unui cost adiţional sau prejudiciu care nu trebuie să fie nici actual, nici cert, nici direct, ci este suficient ca prejudiciul să fie un cost previzionat, iar nu documentat şi actual, aşa cum a susţinut reclamantul.

Or, curtea de apel a reţinut greşit că tribunalul arbitral doar a interpretat contractul, şi nu a recalificat clauza fără a o pune în discuţia părţilor.

Prin urmare, validând analiza şi implicit soluţia tribunalului cu privire la argumentele reclamantului, instanţa de fond a făcut, la rândul său, o aplicare eronată a tuturor actelor normative invocate, motiv de recurs ce se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 5 septembrie 2022 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata A., prin care s-a invocat inadmisibilitatea motivului de recurs referitor la pretinsa nesolutionare a excepţiei puterii de lucru judecat invocate de recurent, iar, pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 11 octombrie 2022 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul Ministerul Sănătăţii.

Prin rezoluţia din 19 octombrie 2022 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 6 decembrie 2022, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţi, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea de şedinţă din 7 februarie 2023 a fost admisă în principiu calea extraordinară de atac, apreciindu-se totodată că excepţia inadmisibilităţii motivelor de recurs referitoare la pretinsa nesolutionare a incidentului privind puterea de lucru judecat nu este o excepţie de procedură.

A fost stabilit termen de judecată la 2 mai 2023, în şedinţă publică.

4. Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele considerente:

Prioritar, se impune precizarea că obiectul prezentului recurs îl reprezintă o sentinţă pronunţată în temeiul art. 613 C. proc. civ., prin care a fost soluţionată o acţiune în anulare formulată împotriva unei hotărâri arbitrale.

Rezultă că recursul formulat în cauză este supus unor limite deduse din natura juridică a acţiunii în anulare, care constituie o cale specială de atac împotriva unei hotărâri arbitrale definitive şi executorii, ce poate fi promovată numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ., acestea fiind de strictă interpretare şi neputând fi extinse prin analogie.

Aceste motive vizează, în ansamblu, condiţiile de regularitate a hotărârii arbitrale în raport cu înţelegerea părţilor concretizată prin convenţia arbitrală şi cauzele de nelegalitate expres stabilite de lege.

Acţiunea în anulare nu reprezintă o veritabilă cale de atac împotriva hotărârii arbitrale, întrucât nu declanşează un control devolutiv, de fond, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în arbitraj.

Cu alte cuvinte, scopul acţiunii în anularea hotărârii arbitrale nu este de a se verifica modul în care tribunalul arbitral a judecat pretenţiile ce i-au fost deduse spre soluţionare, stabilirea situaţiei de fapt, interpretarea probatoriului şi nici raţionamentul avut în vedere la pronunţarea soluţiei, sentinţa arbitrală neputând fi atacată din această perspectivă.

Pe de altă parte, recursul împotriva sentinţei prin care s-a respins acţiunea în anulare rămâne supus exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ. şi obligă recurentul să prezinte, punctual, critici de nelegalitate împotriva sentinţei pronunţate de curtea de apel, numai acestea fiind admisibile şi având vocaţia de a fi examinate de instanţa de recurs, în condiţiile art. 483 alin. (3) din acelaşi cod.

În egală măsură, pe calea recursului, cenzura de legalitate nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acţiunii în anulare, astfel cum s-a statuat prin considerentul 66 din decizia nr. 1/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 284/24.03.2022.

Având în vedere aceste considerente prealabile, se va proceda la examinarea motivelor de recurs în limitele prevăzute de lege.

Înalta Curte, evaluând criticile din memoriul de recurs, circumscrise de parte, simultan, mai multor motive de nelegalitate, constată că, sub aparenţa incidenţei cazurilor de casare invocate, recurentul reiterează în bună parte motivele formulate în cadrul acţiunii în anulare, motive care, la rândul lor, au vizat reevaluarea, în ansamblu, a litigiului pe fond, din perspectiva temeiniciei hotărârii arbitrale.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut curtea de apel, acţiunea în anulare nu reprezintă o cale devolutivă şi de reformare, deoarece nu poate avea ca finalitate modificarea totală sau parţială a hotărârii, ci doar anularea, pentru motive ce nu ţin de fondul litigiului dintre părţi, ci de aspecte extrinseci, procedurale.

În cauză, părţile, optând pentru arbitraj, ca sistem de justiţie alternativă, în detrimentul jurisdicţiei de drept comun, s-au supus automat aplicării regulilor de procedură specifice arbitrajului, atât în ceea ce priveşte soluţionarea propriu-zisă a cererii de arbitrare, cât şi referitor la căile de atac prevăzute de lege şi limitele judecării acestora.

Nu în cele din urmă, sunt întemeiate susţinerile intimatei potrivit cărora recurentul invocă critici propriu-zise în ceea ce priveşte sentinţa atacată numai marginal.

Sub un prim aspect, recurentul invocă omisiunea curţii de apel de a se pronunţa asupra puterii de lucru judecat ataşat dispozitivului şi considerentelor sentinţei arbitrale pronunţate la data de 09.11.2021 în dosarul nr. x, ce a fost invocată prin note scrise, depuse pentru termenul din 11.04.2022 în faţa curţii de apel, cu consecinţa incidenţei art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 7 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susţine că, prin neanalizarea excepţiei puterii de lucru judecat, s-au încălcat normele de procedură prevăzute la art. 5 alin. (1) şi 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ.

De asemenea, recurentul afirmă că sentinţa atacată nu respectă cerinţele prevăzute la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât curtea de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei puterii de lucru judecat, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, recurentul a învederat că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât excepţia priveşte puterea de lucru judecat a unei alte hotărâri.

Criticile recurentului, circumscrise simultan dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 7 C. proc. civ., sunt nefondate.

Pe de o parte, după cum însuşi recurentul arată, puterea de lucru judecat a fost invocată ulterior promovării acţiunii în anulare, respectiv prin notele scrise depuse pentru termenul din 11.04.2022, astfel încât nu se poate imputa valabil instanţei faptul că nu s-ar fi pronunţat asupra unei chestiuni în legătură cu care partea însăşi nu a acţionat procedural.

Pe de altă parte, puterea de lucru judecat, respectiv aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, are incidenţă sub aspect probator, uşurând practic stabilirea situaţiei de fapt.

Însă, instanţa sesizată cu judecata acţiunii în anulare nu poate verifica corecta stabilire a situaţiei de fapt de către tribunalul arbitral, ci numai respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri şi a normelor imperative ale legii.

Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea normelor de procedură prevăzute la art. 5 alin. (1) şi 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ. sau a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, nefiind incidente motivele de casare prevăzute la 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Mai mult, se constată că hotărârea a cărei putere de lucru judecat a fost pretinsă s-a pronunţat între aceleaşi părţi dar în legătură cu un alt contract de lucrări, perfectat pentru reabilitarea unui obiectiv distinct, deci care a generat un alt raport juridic decât cel dedus judecăţii în prezentul dosar, astfel încât în mod greşit se susţine că hotărârea arbitrală evocată s-ar impune cu putere de lucru judecat în cauză şi că greşit curtea de apel nu ar fi dat valenţe juridice acestei hotărâri.

Or, puterea lucrului judecat este o prezumţie legală, care operează atunci când, într-un al doilea proces, trebuie dezlegată o problemă soluţionată anterior, presupunând identitate de chestiuni juridice litigioase.

În cauză, neexistând identitate de chestiuni juridice litigioase, întrucât sentinţa invocată nu priveşte acelaşi raport juridic generator de drepturi şi obligaţii, nu se poate reţine puterea de lucru judecat a acesteia, în sensul că nu ar putea fi contrazisă, întrucât ceea ce a fost judecat ar exprima adevărul juridic al raporturilor analizate în prezentul dosar.

Prin urmare, curtea de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, se constată că, prevalându-se de o hotărâre arbitrală obţinută într-un alt litigiu, în care s-a judecat alt raport juridic, în realitate, recurentul contestă temeinicia hotărârii arbitrale, repunând practic în discuţie fondul litigiului în încercarea de a obţine o eventuală reevaluare a faptelor şi actelor deduse arbitrajului.

Or, art. 608 alin. (1) C. proc. civ. nu permite instanţei învestite cu judecarea acţiunii în anulare să cerceteze modul în care tribunalul arbitral a soluţionat pricina în fond, în fapt sau în drept.

Aşa fiind, se reţine că reclamantul doar a pretins existenţa unei hotărâri având putere de lucru judecat în cauză, în realitate, instanţa neavând de analizat autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a unei alte hotărâri. Aşa cum în mod corect a arătat intimata, hotărârea a cărei putere de lucru judecat a fost invocată poate reprezenta, cel mult, jurisprudenţă depusă de parte la dosar, aceasta neavând caracter obligatoriu pentru instanţă.

În continuare, se reţine că, potrivit unui prim set de critici, recurentul invocă încălcarea dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. prin raportare la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ca urmare a faptului că instanţa nu a analizat criticile aduse soluţiei şi considerentelor contradictorii ale hotărârii arbitrale privitoare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, fapta ilicită, constând în cele 17 evenimente de despăgubire şi prejudiciul, reprezentat de cheltuielile directe şi indirecte la care a fost obligat ministerul.

Recurentul a circumscris aceste critici motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, se susţine că prima instanţă nu a răspuns criticilor referitoare la faptul că tribunalul arbitral nu a căutat să identifice momentul de început al termenului de prescripţie şi la caracterul contradictoriu al considerentelor tribunalului asupra prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit recurentului, curtea de apel a reţinut greşit că sentinţa arbitrală este motivată din perspectiva modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei, fără a analiza atent criticile invocate.

Apreciază recurentul că, urmare a nerespectării obligaţiei de a motiva înlăturarea argumentelor reclamantului, au fost încălcate şi art. 5, art. 22 alin. (2) şi (6), art. 6 şi 13 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Verificând sentinţa recurată, Înalta Curte notează că prima instanţă a analizat criticile formulate cu privire la modalitatea în care tribunalul arbitral a examinat şi a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al pârâtei, concluzionând că instanţa arbitrală şi-a motivat soluţia şi că respingerea excepţiei a corespuns aplicării corecte a legii, câtă vreme s-a apreciat că termenul de prescripţie nu putea începe să curgă mai înainte de momentul finalizării procedurilor pre-arbitrale.

În ceea ce priveşte stabilirea propriu-zisă a momentului de început al termenului de prescripţie şi considerentele tribunalului cu privire la acest aspect, precedenta instanţă a reţinut că nu există considerente contradictorii.

Mai mult, în mod judicios a apreciat curtea de apel că nu se poate pronunţa asupra criticilor reclamantei privitoare la situaţia de fapt, întrucât ar fi păşit la analiza pe fond a litigiului, în contextul în care acţiunea în anulare nu este o cale devolutivă de atac. Or, trebuie precizat, începutul termenului de prescripţie se stabileşte în cadrul situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei.

În sfârşit, contrar susţinerilor formulate, eventuala incongruenţă a considerentelor tribunalului în ceea ce priveşte începutul termenului de prescripţie, aşa cum se va arăta şi mai jos, nu echivalează cu lipsa motivelor în sensul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ.

Prin urmare, criticile reclamantului au fost analizate de curtea de apel, astfel încât nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi, ca o consecinţă, fiind analizate aceste critici, nu poate fi reţinută teza încălcării principiilor procesului civil prevăzute la art. 5, art. 6, art. 13 şi art. 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., astfel încât să fie atrasă incidenţa motivului de recurs prevăzut la pct. 5 al aceluiaşi articol din cod.

Se mai învederează şi caracterul eronat al considerentelor prin care curtea de apel a reţinut că hotărârea arbitrală este motivată în ceea ce priveşte fapta ilicită, cu atât mai mult cu cât prima instanţă nu analizat în concret dacă a existat o motivare a tribunalului raportat la nenumăratele apărări cu privire la evenimentele de despăgubire, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Susţinerile părţii vizează inexistenţa unei motivări a tribunalului cu privire la fiecare eveniment de despăgubire invocat, analiza acestora fiind globală, cu argumentul că evenimentele 1 şi 2 referitoare la lipsa proiectului tehnic revizuit ar reprezenta principalele evenimente generatoare de întârzieri, iar restul evenimentelor ar implica aceleaşi problematici, cu excepţia evenimentelor 8, 11 şi 17.

Caracterul neîntemeiat al criticii rezidă chiar în motivul de anulare invocat, reclamantul formulând acţiunea în anulare pornind de la prezumţia greşită că este în drept să atace raţionamentului arbitrului asupra fondului raporturilor juridice dintre părţi.

Trebuie arătat în prealabil că, din perspectiva art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., nu se impunea ca fiecare susţinere a părţii să fie valorificată şi argumentată exhaustiv, aşa cum pretinde reclamantul, fiind suficientă construirea unui raţionament care să permită înţelegerea soluţiei cuprinse în dispozitiv, bazat pe starea de fapt relevantă şi pe probele considerate pertinente şi concludente.

Apoi, nu lipsa motivelor în ceea ce priveşte fapta ilicită nemulţumeşte partea, întrucât pe calea acţiunii în anulare reclamantul a atacat considerentele hotărârii arbitrale, ci substanţa acestora şi, implicit, soluţia pronunţată.

Or, judecata litigiului de către tribunalul arbitral fiind finală, rezultă că aspectele de fapt şi de drept deduse judecăţii în arbitraj nu pot fi reeditate pe calea acţiunii în anulare, la rândul său, instanţa de judecată învestită să soluţioneze acţiunea neputând să cenzureze judecata realizată de tribunalul arbitral.

Ca o consecinţă, în mod corect criticile reclamantului referitoare la nemotivarea faptei ilicite au fost înlăturate, curtea de apel arătând, în esenţă, că analiza proprie a tribunalului arbitral asupra evenimentelor de despăgubire nu poate fi cenzurată în cadrul acţiunii în anulare, precum şi că raţionamentul relevat de tribunal, chiar dacă este în contradicţie cu opinia părţii, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Tot astfel, în mod corect a apreciat curtea de apel că susţinerile reclamantului referitoare la modul în care tribunalul a apreciat probatoriul, evenimentele de despăgubire fiind invocate pe bază de probe în faţa tribunalului arbitral, reprezintă o chestiune care ţine de netemeinicia hotărârii, ce nu poate fi circumscrisă motivului de anulare de la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Prin urmare, excedă cadrului procesual în care ne aflăm şi limitelor în care instanţa se poate pronunţa modul în care tribunalul a analizat fapta ilicită imputabilă reclamantului constând în evenimentele de despăgubire şi respectiv pretinsa netemeinicie a pretenţiilor pârâtei.

Împrejurările relevate de reclamant în sensul că evenimentele nu erau pe drumul critic, ori că unele dintre acestea nu puteau fi considerate evenimente de despăgubire sau că altele erau imputabile pârâtei sunt chestiuni ce privesc fondul litigiului dintre părţi, tranşate în arbitraj şi care nu pot fi reluate pe calea acţiunii în anulare.

Prin urmare, criticile recurentului vor fi înlăturate, Înalta Curte reţinând că prima instanţă a răspuns motivelor invocate de parte în limitele pe care legea le imprimă acţiunii în anulare. Se constată astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Mai susţine recurentul că în mod greşit curtea de apel a înlăturat critica privind considerentele contradictorii ale sentinţei arbitrale referitoare la dovedirea sumei ce reprezintă prejudiciul. De asemenea, în mod eronat s-ar fi reţinut că o motivare contradictorie nu echivalează cu nemotivarea.

Se invocă incidenţa cazurilor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, asupra criticilor reclamantului având ca obiect considerentele contradictorii ale hotârârii arbitrale în ceea ce priveşte modul de calcul al prejudiciului, curtea de apel s-a pronunţat după cum urmează: "chiar dacă arbitrul unic a invalidat modul de calcul al prejudiciului expus atât în paragraful 468 cât şi modurile de calcul expuse în paragrafele 484 şi 485, considerând-le neadecvate, acesta şi-a prezentat în detaliu, în paragrafele 486-496, modalitatea pe care o consideră corectă pentru calcularea prejudiciului astfel încât nu se poate susţine că există o contradicţie cu cele afirmate anterior".

A concluzionat astfel curtea că teza afirmată de reclamant, respectiv a existenţei unor motive contradictorii în ceea ce priveşte prejudiciul pe care reclamantul a fost obligat în final să îl acopere, nu se verifică.

Mai mult, se impune observaţia că, în raport cu textul art. 608 C. proc. civ., partea nu are deschisă calea analizării de către instanţa de judecată a hotărârii arbitrale din perspectiva justeţei considerentelor acesteia.

Câtă vreme hotărârea arbitrală conţine raţionamentul propriu al arbitrului, nu poate fi reţinută incidenţa art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ., acest text de lege sancţionând lipsa oricărei motivări, iar nu o motivare care nu ar convinge una dintre părţi.

Este esenţial de arătat în acest context faptul că, inclusiv în situaţia în care motivarea ar fi deficitară sau criticabilă, acţiunea în anulare nu poate remedia aceste deficienţe, întrucât ele nu reprezintă în viziunea legiuitorului cauze de nulitate.

Aşadar, în mod corect a reţinut curtea de apel că eventuala existenţă a unor considerente contradictorii nu poate constitui temei pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale potrivit dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. întrucât aceste dispoziţii prevăd că hotărârea poate fi desfiinţată doar dacă nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, aşadar, dacă viciul nemotivării afectează hotărârea în întregime, nefiind acesta cazul hotărârii arbitrale atacate.

Prin urmare, criticile recurentului nu pot fi reţinute, nefiind atrasă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, recurentul invocă omisiunea curţii de a analiza critica având ca obiect încălcarea condiţiilor de exercitare a acţiunii civile prevăzute la art. 32 şi 36 C. proc. civ., cu referire la soluţionarea de către tribunal a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a părţii adverse, fiind incidente motivele de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Recurentul reproşează primei instanţei faptul că a analizat această critică din perspectiva art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. - nemotivarea hotărârii, nu şi prin prisma motivului prevăzut la lit. h) a aceluiaşi articol - încălcarea dispoziţiilor imperative.

Contrar susţinerilor recurentului, se constată că prima instanţă a verificat argumentele tribunalului arbitral, reţinând totodată că nu a fost încălcată nicio dispoziţie legală imperativă.

Astfel, s-a reţinut că cererea în pretenţii a fost formulată în nume propriu de pârâtă, iar nu în calitate de membru al asocierii din care a făcut parte, arătând totodată că fiecare membru al unei asocieri este titularul propriilor drepturi şi obligaţii, precum şi că pârâta a pretins, pe temeiul răspunderii civile contractuale, despăgubiri corespunzătoare prejudiciului cauzat în patrimoniul propriu.

Prin urmare, a stabilit curtea că nu a existat o încălcare a dispoziţiilor art. 32 şi 36 C. proc. civ.

Înalta Curte, faţă de împrejurarea că prima instanţă a analizat criticile reclamantului, va înlătura susţinerile formulate sub acest aspect, nefiind incident motivul de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi, ca o consecinţă a existenţei acestei analize în cuprinsul considerentelor hotărârii atacate, nu poate fi reţinută nici teza reglementată la pct. 5 al aceluiaşi articol din cod, vizând încălcarea regulilor de procedură în legătură cu acest aspect.

Dintr-o altă perspectivă, se susţine nelegalitatea sentinţei recurate în raport cu dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Arată recurentul că prin acţiunea în anulare a invocat încălcarea prevederilor imperative ale C. civ. 1864 şi Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, art. 32 şi 36 C. proc. civ., Ordinului nr. 1568/2002, H.G. nr. 28/2008, Ordinului nr. 863/2008, art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 1.066, art. 969, art. 970 C. civ. 1864, art. 1 alin. (5), art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi art. 7 şi 9 C. proc. civ., art. 5, art. 6, art. 8, art. 13, art. 14 şi art. 22 C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit recurentului, curtea de apel a încălcat principiile fundamentale ale procesului civil şi a aplicat greşit regulile de drept material invocate, făcând aprecieri eronate cu privire la motivele subsumate art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că aceste critici nu vizează în mod direct hotărârea recurată, fiind relevate, în realitate, pretinse încălcări ale legii de către tribunalul arbitral, deşi hotărârea curţii de apel este supusă controlului judiciar în recurs, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ.

Apoi, sfera motivului prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. - încălcarea ordinii publice, bunelor moravuri sau a dispoziţiilor imperative ale legii - este extrem de limitată, fiind circumscrisă la încălcarea principiilor fundamentale ale litigiului arbitral dar şi la nerespectarea normelor de competenţă exclusivă.

Prin urmare, invocarea motivului prevăzut la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu trebuie să reprezinte un pretext pentru a se solicita reexaminarea în fond a litigiului, respectiv pentru a fi formulate critici cu privire la stabilirea situaţiei de fapt, interpretarea prevederilor contractuale ori cu privire la aplicarea prevederilor legale dispozitive.

În continuare, potrivit unor prime critici, recurentul arată că în mod greşit curtea de apel a validat soluţia tribunalului arbitral privind respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune fără a efectua o analiză reală, concretă, efectivă şi în acord cu dispoziţiile imperative ale Decretului nr. 167/1958, ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit recurentului, tribunalul arbitral a stabilit greşit legea aplicabilă pretenţiilor deduse arbitrajului, respectiv Noul C. civ. pentru toate pretenţiile pârâtei, fiind înlăturat de la aplicare Decretul nr. 167/1958, care se aplică unora dintre evenimente.

Se susţine că termenul de prescripţie nu putea începe să curgă de la data finalizării procedurii pre-arbitrale, fiind încălcate dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

De asemenea, tribunalul arbitral a realizat o analiză eronată, deoarece pretenţiile deduse arbitrajului sunt independente, nefiind întrunite condiţiile operării dispoziţiilor art. 2.526 C. civ., care se referă la ipoteza unei singure prestaţii executate, respectiv a unui tot unitar. Conchide astfel că tribunalul nu a făcut distincţia între prestaţia caracteristică unui contract de lucrări şi pretenţiile formulate pe calea arbitrajului.

Mai susţine recurentul că părţile nu au stabilit un termen de prescripţie special prin contract, care să coincidă cu perioada de răspundere pentru defecte, mecanismul reglementat prin clauza 57 nu vizează plata lucrărilor executate în baza contractului sau plata costurilor solicitate de pârâtă în arbitraj, precum şi că există în contract un termen până la care trebuie formulată orice revendicare în temeiul clauzei 44 CGC. Arată că interpretarea potrivit căreia revendicările pot fi formulate oricând până la finalul perioadei de răspundere pentru defecte este contrară legii.

În dovedirea acestor susţineri, recurentul citează dispoziţiile contractuale, precum şi pasaje din hotărârea Ajudecătorului.

Înalta Curte reţine prioritar că, prin aceste critici, deşi invocă încălcarea dispoziţiilor C. civ. 1864 şi Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, în realitate, recurentul, fiind nemulţumit de soluţia respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, contestă momentul determinat de tribunal ca reprezentând începutul termenului de prescripţie şi în raport cu care s-a stabilit că dreptul la acţiune al pârâtei nu este prescris.

Or, toate aspectele legate de momentul la care a început să curgă prescripţia extinctivă, când pârâta a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea dreptului său la despăgubiri, cu consecinţa stabilirii legii aplicabile, interpretarea probelor deci inclusiv a clauzelor contractuale sunt chestiuni ce vizează exclusiv temeinicia hotărârii arbitrale, excedând cadrului trasat de dispoziţiile art. 608 C. proc. civ.

Faţă de cadrul procesual în care ne aflăm, reclamantul tinde fără drept să demonstreze că începutul termenului de prescripţie este altul decât cel stabilit de tribunalul arbitral, care a judecat cauza pe fond, susţinerile în sens contrar neputând fi examinate.

Respectând limitele judecăţii în cererea cu care a fost sesizată, a concluzionat curtea de apel că modalitatea de soluţionare a excepţiei de către tribunalul arbitral a corespuns aplicării corecte a legii, în măsura în care tribunalul a apreciat că, mai devreme de data fixată a negocierilor pentru definitivarea unui acord asupra revendicărilor pârâtei, dreptul material la acţiune nu a existat.

Prin urmare, nu se poate imputa în mod valabil curţii că nu ar fi analizat modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei, critică subsumată motivului de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sau că ar fi aplicat greşit sau încălcat dispoziţiile imperative ale Decretului nr. 167/1958, critică circumscrisă motivului de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

Într-o altă critică, recurentul invocă validarea în mod greşit a soluţiei tribunalului arbitral privind excepţia lipsei calităţii procesuale active, fiind încălcate dispoziţiile imperative ale art. 32 şi 36 C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În sprijinul acestei critici, se arată că, prin respingerea de o manieră implicită a excepţiei lipsei calităţii procesuale active în privinţa părţii adverse, fără a analiza argumentele reclamantului, tribunalul a încălcat prevederile imperative ale art. 6, art. 22 alin. (2), art. 32, privitoare la condiţiile acţiunii civile şi la criteriile în baza cărora se poate aprecia că o parte are calitate procesuală şi art. 36 C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, curtea de apel, validând soluţia tribunalui, ar fi încălcat, de asemenea, aceste dispoziţii legale.

Înalta Curte constată că şi aceste susţineri privesc hotărârea tribunalului arbitral, nefiind relevate critici propriu-zise în ceea ce priveşte sentinţa atacată în recurs.

Se reţine că excepţia lipsei calităţii procesuale active este o excepţie de fond, pe care reclamantul a invocat-o în faţa tribunalului arbitral şi pe care acesta din urmă, în raport cu pretenţiile exhibate de părţi, apărările acestora şi probele administrate, a soluţionat-o prin dispozitivul hotărârii recurate, aşadar după ce au fost administrate probele şi susţinute concluziile pe fond. Aşadar, nu se verifică susţinerile potrivit cărora tribunalul ar fi respins de o manieră implicită excepţia lipsei calităţii procesuale active în privinţa pârâtei.

În continuare, prima instanţă, sesizată în ceea ce priveşte încălcarea art. 6, art. 22 alin. (2), art. 32 şi art. 36 C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi-a prezentat argumentele pentru care a confirmat dezlegarea dată de tribunalul arbitral asupra excepţiei.

Mai mult, au fost analizate criticile referitoare la lipsa motivelor hotărârii arbitrale sub acest aspect.

Prin memoriul de recurs reclamantul nu indică în concret în ce constă încălcarea de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 32 şi 36 C. proc. civ.

În realitate, sub aparenţa încălcării acestor dispoziţiilor legale, reclamantul îşi exprimă nemulţumirea în raport cu soluţia respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a pârâtei, mai cu seamă pentru că, subsecvent respingerii excepţiei, cererea pârâtei a fost admisă.

Or, aprecierea tribunalului arbitral, raportat la cererea de arbitrare şi situaţia de fapt analizată, cu consecinţa stabilirii îndreptăţirii pârâtei de a sta în judecată şi respectiv de a formula pretenţii contra reclamantului, nu poate fi cenzurată în această cale de atac.

Prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea prevederilor imperative ale art. 6, art. 22 alin. (2), art. 32 şi art. 36 C. proc. civ. şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefiind incident motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit unei alte critici, recurentul arată că în mod greşit s-a validat hotărârea tribunalului arbitral cât priveşte modalitatea de soluţionare a faptei ilicite constând în evenimentele de despăgubire, prima instanţă rezumându-se să concluzioneze că apărările invocate de reclamant ţin de temeinicia hotărârii arbitrale şi nu de legalitatea acesteia, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Or, prin acţiunea în anulare s-a solicitat să se constate că tribunalul nu a arătat în concret argumentele pentru care a înţeles să înlăture apărările formulate de reclamant, tribunalul încălcând astfel dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi (6) C. proc. civ., art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 13 C. proc. civ. şi art. 1 alin. (5), art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi art. 7 C. proc. civ.

Constatările curţii de apel în sensul că susţinerile reclamantului vizează aspecte de temeinicie, fapt ce a împiedicat analiza acestora, sunt judicioase.

Acţiunea în anulare nu declanşează un control judiciar asupra temeiniciei soluţiei pronunţate, astfel încât să poată fi reluate aspectele privind evenimentele de despăgubire pe care pârâta le-a imputat reclamantului sau modul în care tribunalul a analizat aceste evenimente.

Nu mai puţin, aşa cum s-a mai arătat, art. 608 alin. (1) lit. g) C. proc. civ. sancţionează nemotivarea în întregime a hotărârii arbitrale, iar nu orice nemulţumire a părţii referitoare la considerentele reţinute de instanţa arbitrală.

Prin urmare, se reţine că motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. au fost invocate formal, criticile recurentului neputând fi circumscrise dispoziţiilor legale evocate.

Mai critică recurentul validarea în mod greşit a soluţiei tribunalului privind admiterea pretenţiilor financiare ale pârâtei, în contextul în care prima instanţă nu a realizat o analiză concretă a criticilor formulate prin acţiunea în anulare, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici, recurentul învederează că pretenţiile părţii adverse nu reprezintă un prejudiciu cert şi exigibil, cuantumul acestora fiind determinat numai pe baza unei formule matematice, fără a fi fost susţinut de documente, astfel că admiterea pretenţiilor pârâtei s-a realizat cu încălcarea de către tribunalul arbitral a dispoziţiilor imperative ale Ordinului nr. 1568/2002, Ghidului P91, H.G. nr. 28/2008, Ordinului nr. 863/2008, Instrucţiunilor din 2008, art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 969, art. 970, art. 1066 şi art. 1082 C. civ. 1864, art. 5, art. 6, art. 13, art. 14 şi art. 22 C. proc. civ. şi art. 1 alin. (5), art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi art. 7 şi 9 C. proc. civ.

Or, potrivit recurentului, prima instanţă a reţinut în mod greşit că aceste critici vizează temeinicia sentinţei arbitrale, respectiv interpretarea dispoziţiilor contractuale prin raportare la actele normative aplicabile.

Înalta Curte reţine că aserţiunile recurentului privesc însăşi esenţa litigiului dintre părţi, respectiv temeinicia şi cuantumul pretenţiilor intimatei-pârâte împotriva ministerului or, pretenţiile financiare deduse soluţionării în arbitraj au fost judecate printr-o hotărâre definitivă şi obligatorie potrivit art. 606 C. proc. civ.

Odată cu pronunţarea hotărârii arbitrale, s-a depăşit momentul la care reclamantul ar mai fi putut invoca, în mod valabil, aspecte privind lipsa caracterului cert şi exigibil al prejudiciului sau calculul greşit al cheltuielilor indirecte pretinse de partea adversă, prin raportare la clauzele contractului dintre părţi, metoda de calcul folosită şi la dispoziţiile actelor normative invocate.

Temeinicia soluţiei de obligare a reclamantului la plata de daune către pârâtă şi respectiv cuantumul efectiv al despăgubirilor acordate nu se încadrează în motivele prevăzute de lege pentru acţiunea în anulare şi, cu atât mai puţin, nu pot constitui motiv de recurs împotriva sentinţei prin care s-a respins acţiunea în anulare.

Deşi formal se invocă greşita soluţionare a cauzei prin prisma motivului de nulitate prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., susţinându-se încălcarea unor dispoziţii legale imperative, în realitate reclamantul încearcă repunerea în discuţie a modalităţii în care au fost analizate în fond raporturile dintre părţi, a probatoriilor administrate în arbitraj, precum şi a dezlegărilor date problemelor de fapt şi de drept de către instanţa arbitrală.

Astfel, recurentul susţine că, în pofida celor reţinute de prima instanţă, actele normative invocate prin acţiunea în anulare, respectiv din H.G. nr. 28/2008, Ordinul nr. 863/2008 şi Ordinul nr. 1568/2002 sunt norme imperative.

Potrivit recurentului, în esenţă, atât timp cât, în perioada în care au fost revendicate întârzieri, pârâta nu a prestat servicii suplimentare, care să genereze cheltuieli indirecte suplimentare şi nici nu a făcut dovada că a suportat cheltuieli indirecte peste ceea ce s-a plătit, soluţia tribunalului arbitral este nelegală, iar curtea de apel, la rândul său, a încălcat dispoziţiile imperative din H.G. nr. 28/2008, Ordinul nr. 863/2008 şi Ordinul nr. 1568/2002, aceste acte condiţionând acordarea de cheltuieli indirecte de existenţa unor lucrări.

Această critică nu vizează în mod direct hotărârea recurată, fiind relevate, în realitate, încălcări ale normelor de drept material imputate tribunalului arbitral, deşi hotărârea curţii de apel face obiectul controlului judiciar în recurs, potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ., iar nu cea a instanţei arbitrale.

Or, asupra criticilor formulate împotriva sentinţei arbitrale, s-a pronunţat curtea de apel, constatând argumentat că H.G. nr. 28/2008, Ordinul nr. 863/2008 şi Ordinul nr. 1568/2002 nu conţin norme imperative, precum şi că acestea nu prevăd vreo interdicţie de calculare a prejudiciului prin metoda folosită de tribunalul arbitral.

A mai arătat curtea că, în realitate, reclamantul contestă modul în care tribunalul arbitral a interpretat dispoziţiile contractuale prin raportare la ghidurile şi formularele invocate de reclamant prin apărările formulate, respectiv temeinicia şi modul de calcul al despăgubirilor, reţinând judicios că aceste aspecte vizează temeinicia hotărârii atacate, neputând fi analizate în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Prin urmare, aspectele ce ţin de interpretarea clauzelor contractuale coroborate cu dispoziţiile legale incidente în materie, pe care le menţionează recurentul, nu se circumscriu tezei vizate de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Referitor la calificarea greşită a contractului dintre părţi, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care prevăd regula potrivit căreia principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public, se constată că această critică şi-a primit răspunsul prin sentinţa recurată, curtea de apel reţinând că litigiul nu poartă asupra unui contract administrativ.

În egală măsură, calificarea naturii juridice a contractului dintre părţi şi interpretarea clauzelor contractuale care susţin temeinicia pretenţiilor intimatei-pârâte împotriva ministerului au făcut obiectul judecăţii în fond a litigiului, această etapă procesuală încheindu-se odată cu pronunţarea hotărârii arbitrale.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 1066 şi 1082 C. civ., invocate prin raportare la art. 8 alin. (3) C. proc. civ., se constată că recurentul nu indică în concret în ce ar consta încălcarea acestora.

În continuare, se susţine caracterul greşit şi nemotivat al aprecierii primei instanţe potrivit căreia încălcarea dispoziţiilor art. 601 C. proc. civ. ar viza temeinicia hotărârii arbitrale.

Argumentează recurentul că, fără a fi fost învestit în acest sens, arbitrul a judecat în echitate, întrucât, în ceea ce priveşte acordarea cheltuielile indirecte, s-a raportat la aspecte de rezonabilitate, în lipsa oricăror documente doveditoare.

Or, consideră recurentul, acesta reprezintă un aspect de nelegalitate referitor la hotărârea arbitrală, în contextul actelor normative imperative care stabilesc modalitatea de determinare a cheltuielilor indirecte.

Înalta Curte reţine că alegaţiile recurentului vizează modalitatea concretă de stabilire a cheltuielilor indirecte la care acesta a fost obligat prin hotărârea arbitrală. Or, acestea sunt în mod evident critici de eventuală netemeinicie a hotărârii, iar nu de nelegalitate, neputând fi încadrate în motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 608 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă în considerentele sentinţei atacate.

Mai critică recurentul caracterul greşit al dezlegării curţii, potrivit căreia, tribunalul arbitral doar a interpretat clauzele art. 44.2 şi 44.3 CGC, fără însă a le recalifica, în sensul de a le conferi o valoare similară clauzei penale, cu consecinţa că nu a fost încălcat principiul contradictorialităţii, prin nepunerea în discuţie a acestei interpretări.

Potrivit recurentului, tribunalul nu s-ar fi rezumat doar la interpretarea contractului, ci a schimbat voinţa părţilor, stabilind că nu este necesară dovedirea prejudiciului, fiind suficient ca acesta să fie numai previzionat, ceea ce echivalează cu o clauză penală.

Se afirmă că, validând analiza şi implicit soluţia tribunalului, prima instanţă, la rândul său, a aplicat greşit toate actele normative invocate, motiv de recurs ce se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a respins această critică în raport cu faptul că, din cuprinsul hotărârii atacate, nu rezultă că tribunalul ar fi procedat la recalificarea clauzelor. S-a arătat astfel că interpretarea modului de calcul a despăgubirilor solicitate prin prisma clauzelor contractuale nu poate avea semnificaţia echivalării respectivelor prevederi cu o clauză penală care nu a fost prevăzută de părţi.

Finalitatea acestei critici, reiterate în recurs, este aceea de a se dovedi netemeinicia despăgubirilor la care a fost obligată partea prin hotărârea arbitrală, ceea ce se contestă în esenţă fiind soluţia de admitere a pretenţiilor pârâtei şi cuantumul despăgubirilor acordate.

Or, modalitatea în care tribunalul arbitral a interpretat clauzele contractuale şi a apreciat probele cu consecinţa obligării părţii la despăgubiri şi valoarea concretă a acestora sunt aspecte ce ţin de fondul litigiului arbitral şi nu pot face obiectul controlului judiciar pe calea acţiunii în anulare şi, implicit, nici în recurs.

Prin urmare, criticile subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 608 alin. (1) lit. h) din acelaşi cod, în ceea ce priveşte nemotivarea hotărârii şi încălcarea ordinii publice şi a dispoziţiilor imperative ale legii, nu pot fi reţinute.

Se vor înlătura astfel şi criticile subsecvente privitoare la încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, prevăzute la art. 1 alin. (5), art. 124 alin. (1) şi (3) din Constituţie, art. 7 şi 9 C. proc. civ., art. 5, art. 6, art. 8, art. 13, art. 14 şi art. 22 C. proc. civ. şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, invocate de recurent ca o consecinţă a incidenţei dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Concluzionând, prin acţiunea în anulare formulată reclamantul a vizat netemeinicia hotărârii arbitrale, nelegalitatea fiind invocată doar dintr-o perspectivă formală, pentru a deschide în realitate o analiză pe fond a soluţiei şi a considerentelor acesteia, fapt interzis din punct de vedere procedural din perspectiva dispoziţiilor exprese şi de strictă interpretare ale art. 608 C. proc. civ.. Chiar dacă soluţia instanţei arbitrale nemulţumeşte partea, aceasta nu se poate prevala în mod valabil de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. g) şi h) C. proc. civ., în condiţiile în care criticile invocate nu se circumscriu motivelor prevăzute de lege pentru acţiunea în anulare.

Pentru toate aceste considerente, instanţa supremă, va înlătura criticile formulate de recurent în ceea ce priveşte sentinţa atacată, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Drept pentru care, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Ministerul Sănătăţii - Unitatea de Management al Proiectului Băncii Mondiale împotriva sentinţei civile nr. 41 din 2 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Sănătăţii - Unitatea de Management al Proiectului Băncii Mondiale împotriva sentinţei civile nr. 41 din 2 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 mai 2023.