Tort action for loss of use barred by prior enforcement route; appeal rejected, dismissal stands.

Şedinţa publică din data de 29 mai 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în data de 11 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au chemat în judecată pârâţii Subcomisia Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor şi Primarul Sectorului 5, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata de despăgubiri în sumă de 216.000 RON, pentru lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 9.100 mp pentru perioada 06.11.2016 - 06.11.2019, ca urmare a nepunerii în executare, de către pârâţi, a titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 6866/24.09.2014, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6, secţia civilă în dosarul nr. x/2012, modificată prin decizia civilă nr. 1342R/10.06.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, precum şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de despăgubiri lunare în sumă de 6.000 RON, pentru lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 9100 mp pentru perioada ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv ulterior datei de 06.11.2019, până la data punerii în posesie a reclamanţilor.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 192 şi urm., art. 622 C. proc. civ., art. 1349, art. 1357, art. 1370, art. 1381-1382, art. 1386 art. 1516, art. 1518 şi art. 1530-1532 C. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1027 din 23 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţi prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată din oficiu şi a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Subcomisia Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor şi Primarul Sectorului 5.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1394 A din 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii-reclamanţi E., C., D., A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 1027/23.07.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Subcomisia Sectorului 5 al Municipiului Bucureşti pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor şi Primarul Sectorului 5 Bucureşti.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea deciziei recurate şi a sentinţei apelate şi, în consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

În dezvoltarea motivul de casare invocat, recurenţii au susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 892 şi art. 1349 C. civ., precum şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, coroborat cu art. 3 C. proc. civ. şi art. 4 C. civ.

Sub un prim aspect criticat, recurenţii au arătat că temeiul de drept al acţiunii introductive a fost reprezentat de art. 192 şi urm., art. 622 din C. proc. civ., art. 1349, art. 1357, art. 1370, art. 1381-1382, art. 1386, art. 1516, art. 1518 şi art. 1530-1532 din C. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

La solicitarea expresă a primei instanţe, reclamanţii au precizat că acţiunea este formulată în condiţiile dreptului procedural comun, întemeiată în drept pe prevederile procedurale comune, şi nu pe dispoziţiile speciale ale art. 892 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, instanţa a fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală de drept comun, întemeiată în drept pe dispoziţiile procedurale şi materiale de drept comun, scopul urmărit prin acţiune nefiind constrângerea debitorului la executarea obligaţiilor de a face intuitu personae existente în sarcina acestuia, cum a retinut prima instanţă, ci exclusiv repararea prejudiciului material generat de lipsa de folosinţă a terenului ca urmare a faptei ilicite a pârâţilor, de nepunere în executare a unui titlu executoriu.

Prin urmare, este eronată interpretarea instanţelor de fond că nu putea fi formulată acţiune decât în temeiul art. 892 C. proc. civ., iar nu în temeiul dispoziţiilor procedurale de drept comun şi a dispoziţiilor de drept material privind răspunderea civilă delictuală.

Aceasta întrucât art. 892 C. proc. civ. este complementar art. 906 din cod, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 16/2017, în cuprinsul art. 906 alin. (7) C. proc. civ. fiind menţionat expres că acordarea de penalităţi în condiţiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condiţiile art. 892 sau ale dreptului comun.

Prin sintagma "sau ale dreptului comun" se întelege dreptul comun procedural, creditorul având posibilitatea legală să acţioneze atât pe calea art. 892 din C. proc. civ., cât şi pe calea dreptului comun, pentru a obliga debitorul la plata de despăgubiri pentru prejudiciul generat.

Recurenţii au indicat în cerere atât prejudiciul, cât şi fapta ilicită, respectiv nepunerea în executare a titlului executoriu, acţiunea nefiind raportată la faza executării silite, ci fiind independentă de aceasta. Doar fapta ilicită constă în neexecutarea obligaţiilor de către pârâţi, prejudiciul/lipsa de folosinţă fiind generată de fapta ilicită, astfel că instanţa trebuia să analizeze doar fapta ilicită, nu executarea silită.

Sub cel de-al doilea aspect criticat, recurenţii au susţinut că în mod greşit a apreciat instanţa de apel că acţiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă putea fi promovată doar în situaţia în care titlul executoriu prevedea "predarea unui bun", nu doar obligaţii de a face - de punere în posesie şi emitere titlu de proprietate.

Or, ca urmare a emiterii titlului executoriu, reclamanţii dispun de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, aspect care rezultă şi din Hotărârea din 31.05.2007 a Curţii Europene pronunţată în cauza Maria Peter şi alţii contra României, speţă similară prezentei cereri, aşa încât aceştia pot solicita despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului.

De altfel, textul art. 892 alin. (1) C. proc. civ. face vorbire alternativ la "suma care urmează a fi plătită ca echivalent al valorii bunului în cazul imposibilităţii predării bunului", "sau după caz, echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutarii obligaţiei de a face". Aşadar, despăgubirile nu se pot solicita doar pentru nepredarea bunului, ci şi pentru neexecutarea obligaţiei de a face.

Sub cel din urmă aspect criticat, recurenţii au susţinut că este greşită opinia instanţei de apel potrivit cu care art. 892 C. proc. civ. s-ar aplica doar pentru obligaţii de a face intuitu personae devenite imposibil de executat, în condiţiile în care o obligaţie de a face neexecutată generează un prejudiciu, indiferent dacă obligaţia poate fi executată sau a devenit imposibil de executat.

Recurenţii au ataşat cererii de recurs comunicările CEDO privind cererea acestora, nr. 52852/2018.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, prezentând pe larg situaţia de fapt a litigiului.

În susţinerea poziţiei procesuale, intimaţii au arătat că, din moment ce reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, orice solicitare de obligare a pârâţilor la plata contravalorii terenului ar echivala cu o îmbogăţire fără justă cauză, potrivit art. 1345 C. civ., iar prejudiciul solicitat nu este unul cert, ci este nejustificat şi supraevaluat, cum, de altfel, nu este dovedită nici legătura de cauzalitate şi vinovăţia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul reclamanţilor a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, în esenţă, recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 892 din C. proc. civ., art. 1349 din C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, întrucât repararea prejudiciului cauzat de fapta ilicită a pârâţilor, aceea de nepunere în executare a unui titlu executoriu, a fost solicitată pe calea dreptului comun la care face referire şi art. 906 alin. (7) din C. proc. civ., astfel că acţiunea în despăgubire nu poate fi considerată inadmisibilă.

Pe de altă parte, afirmând că dispun de un "bun" în sensul Convenţiei, au invocat greşita interpretare a art. 892 din C. proc. civ., întrucât despăgubirile pot fi solicitate nu doar pentru nepredarea unui bun, ci şi pentru neexecutarea obligaţiei de a face, iar aceasta indiferent dacă obligaţia poate fi executată sau a devenit imposibil de executat.

Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are a observa că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată şi supus judecăţii instanţelor de fond, are ca obiect acţiunea în răspundere civilă delictuală de drept comun pentru repararea, începând cu data de 06.11.2016, a prejudiciului material decurgând din lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 9100 mp situat în Bucureşti, ca urmare a nepunerii în executare a titlului executoriu din dosarul nr. x/2012.

Este, în concret, vorba despre decizia civilă nr. 1342 R din 10.06.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă prin care s-au stabilit următoarele obligaţii: - pârâţii Subcomisia de fond funciar Sector 5 şi Primarul Sectorului 5 să înainteze Comisiei Municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor întreaga documentaţie necesară reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 9100 mp, pe amplasamentul situat în Bucureşti, str. x, astfel cum a fost identificat în varianta 2 a raportului de expertiză extrajudiciară (suplimentare 4) întocmit de exp. F.; - pârâta Comisia Municipiului Bucureşti să valideze propunerea de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenului menţionat, după înaintarea întregii documentaţii necesare reconstituirii de către Subcomisia Sectorului 5 sau Primarul Sectorului 5; - pârâta Agenţia Domeniilor Statului să predea terenul menţionat, pe bază de protocol de predare-primire, Subcomisiei Sectorului 5, în vederea punerii în posesie şi eliberării titlului de proprietate în favoarea reclamanţilor, după emiterea Hotărârii de validare de către Comisia Municipiului Bucureşti; - pârâţii Subcomisia Sectorului 5 şi Primarul Sectorului 5 să-i pună în posesie pe reclamanţi cu privire la terenul menţionat, după semnarea protocolului de predare-primire a terenului, cu informarea Subcomisiei Sectorului 6; - pârâta Comisia Municipiului Bucureşti să emită pe numele reclamanţilor titlul de proprietate asupra terenului menţionat, după punerea lor în posesie de către Subcomisia Sectorului 5 sau Primarul Sectorului 5.

Aşadar, titlul executoriu a fost dat în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, prin parcurgerea etapelor prevăzute de legislaţia specială în materia fondului funciar. Obligaţiile de a face stabilite prin titlu sunt circumscrise operaţiunilor specifice de înaintare şi validare documentaţie administrativă, predare teren de către ADS, punere în posesie şi eliberare titlu de proprietate.

Soluţia instanţei de fond, păstrată în apel, a fost de respingere a acţiunii reclamanţilor ca inadmisibilă, în înţelesul de sancţiune de ordin material care intervine în cazul introducerii unei acţiuni greşit alese sau exercitării unui drept la acţiune inexistent, stins ori epuizat într-o altă cale procesuală.

Sintetic, argumentaţia instanţei de apel a subliniat situaţia premisă, cea în care titlul executoriu cuprinde exclusiv obligaţii de a face, astfel că reclamanţii nu sunt proprietarii terenului litigios, ci doar creditorii dreptului de a le fi reconstituit dreptul de proprietate, de a fi puşi în posesie şi de a le fi emis şi înmânat titlul de proprietate. Ca atare, aceştia pot solicita acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 892 din C. proc. civ. sau în condiţiile dreptului comun, înţelese ca echivalent al obligaţiei de a face devenită imposibil de executat, ceea ce presupune transformarea obligaţiei de a face, în mod definitiv, într-o obligaţie de a da o sumă de bani. Prin urmare, dispoziţiile art. 906 alin. (7) coroborat cu art. 892 din acelaşi cod, care trimit şi la dreptul comun al răspunderii delictuale, nu reglementează posibilitatea obţinerii de către creditor a unor sume reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului ce face obiectul obligaţiei de a face, ci numai posibilitatea transformării în despăgubiri a obligaţiei de a face ce implică faptul personal al debitorului şi doar în situaţia în care obligaţia a devenit imposibil de executat.

Luând în examinare criticile de nelegalitate subsumate primului motiv de recurs, axate pe ideea interpretării greşite a sintagmei "sau ale dreptului comun" din conţinutul art. 906 alin. (7) din C. proc. civ., cu referire la art. 892 din acelaşi cod, art. 1349 din C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, Înalta Curte reţine, similar instanţei de apel, că sancţiunea inadmisibilităţii demersului judiciar pendinte este rezultatul aplicării corecte a dispoziţiilor legale incidente, criticile fiind nefondate.

Astfel, este de remarcat, ca element factual cu rol determinant în dezlegarea chestiunilor de legalitate, faptul că titlul executoriu în discuţie face obiectul procedurii execuţionale demarate la cererea creditorilor reclamanţi, în dosarul de executare silită nr. x/2015 al BEJ G..

În cadrul executării silite, reclamanţii-creditori au formulat cerere în baza art. 892 din C. proc. civ., prin care au solicitat obligarea pârâţilor debitori la despăgubiri civile prin raportare la lipsa de folosinţă a terenului litigios, începând cu data de 08.12.2015 şi până la executarea efectivă a obligaţiilor din titlul executoriu.

Cererea a format obiectul dosarului nr. x/2016 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 2070A/11.07.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul respingerii acţiunii.

S-au reţinut în considerentele hotărârii subsidiaritatea obligaţiilor stabilite în sarcina debitorilor Comisia Municipiului Bucureşti şi Agenţia Domeniilor Statului, precum şi imposibilitatea executării acestora mai inainte ca ceilalţi debitori (Subcomisia Sectorului 5 şi Primarul Sectorului 5 Bucureşti) să-şi îndeplinească propriile obligaţii de a face.

Totodată, s-a argumentat că "faţă de pârâţii Subcomisia Locală Sector 5 şi Primarul Sectorului 5 Bucureşti, deşi s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu, a unei fapte ilicite şi a legăturii de cauzalitate dintre acestea, cu toate acestea intimaţii-reclamanţi nu au putut dovedi una dintre condiţiile cerute pentru a se putea obţine repararea prejudiciului şi anume caracterul cert al acestuia în sensul că prejudiciul este sigur atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare a acestuia. Prejudiciul creat intimaţilor-reclamanţi nu este cert, probele administrate în vederea dovedirii acestuia nefiind suficiente şi pentru dovedirea întinderii lui".

Pe de altă parte, s-a observat faptul că reclamanţii-creditori au apelat şi la procedura prevăzută de art. 906 din acelaşi cod, fiind stabilită suma definitivă cu titlu de penalităţi de întârziere datorate de debitorii Subcomisia Sectorului 5 şi Primarul Sectorului 5 Bucureşti (358.000 RON), prin încheierea din 08.03.2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/2016, în baza încheierii definitive din 16.03.2016 pronunţate în dosarul nr. x/2015. Cu ordinul de plată nr. x/20.12.2017 emis de Primăria Sectorului 5 Bucureşti pentru suma de 371.700 RON, a fost stinsă obligaţia de plată a penalităţilor acordate pentru neexecutarea obligaţiilor de a face intuitu personae stabilite prin titlul executoriu.

Aşadar, recurenţii-creditori au activat, în mod concret şi efectiv, cele două mecanisme procedurale prevăzute de dispoziţiile art. 906 alin. (1)-(4) şi art. 892 din C. proc. civ., puse la îndemâna creditorului interesat, în cadrul procedurii de executare silită directă (în natură) a obligaţiei de a face ce implică faptul personal al debitorului, cum este şi situaţia obligaţiilor din hotărârea judecătorească ce reprezintă titlul executoriu din prezenta cauză.

În egală măsură, invocând un drept la dezdăunare pentru lipsa de folosinţă a terenului, cauzată prin neexecutarea de către pârâţii-debitori a obligaţiilor de a face stabilite prin titlul executoriu, recurenţii-creditori au dedus judecăţii aceste pretenţii atât prin formularea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile speciale ale art. 892 din C. proc. civ. (obiect al dosarului nr. x/2016, soluţionat definitiv), cât şi pe calea procedurală de drept comun a acţiunii în răspundere delictuală (obiect al judecăţii pendinte).

În acest punct, se cuvine a fi redate prevederile legale incidente, criticate ca fiind greşit interpretate şi aplicate de către instanţele de fond.

Astfel, potrivit art. 906 alin. (7) din C. proc. civ., "Acordarea de penalităţi în condiţiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condiţiile art. 892 sau ale dreptului comun".

Iar, conform art. 892 alin. (1) din acelaşi cod, "Dacă în titlu executoriu nu s-a stabilit (...) echivalentul despăgubirilor datorate în cazul neexecutării obligaţiei de a face ce implică faptul personal al debitorului, instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părţilor, în termen scurt. În toate cazurile, la cererea creditorului, instanţa va avea în vedere şi prejudiciile ocazionate prin neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei, înainte ca aceasta să devină imposibil de executat".

În cauză, "dreptul comun" în materie, în înţelesul normei de drept procesual consacrate de art. 906 alin. (7), este art. 1349 din C. civ., întrucât pretinsa faptă ilicită a pârâţilor-debitori, de a nu executa obligaţiile de a face ce le incumbă şi care nu pot fi îndeplinite printr-o altă persoană, se constituie în izvorul unui raport juridic de răspundere civilă delictuală.

Înalta Curte are în vedere că, în mod consecvent, în plan doctrinar şi jurisprudenţial s-a acceptat teza - ce şi-a primit consacrare în dezlegările obligatorii ale instanţei supreme - potrivit cu care penalităţile de întârziere şi despăgubirile civile (compensatorii sau moratorii) au natură şi finalitate juridică diferite, în sensul că cele dintâi au un rol eminamente cominatoriu, de constrângere patrimonială a debitorului în vederea determinării acestuia să execute obligaţia care implică faptul său personal, iar cele din urmă îndeplinesc o funcţie reparatorie, de acoperire a prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea sau executarea cu întârziere a acestei obligaţii.

Cele două mijloace procesuale sunt cumulabile, aspect tranşat cu claritate de art. 906 alin. (7) din C. proc. civ., anterior redat.

Se cuvine reamintit că, potrivit art. 1516 alin. (1) din C. civ., "Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei", iar conform art. 1530 din acelaşi cod, "Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei".

Principiul executării în natură, afirmat de legiuitor, este aplicabil şi obligaţiilor de a face care nu pot fi îndeplinite prin alte persoane. Însă, întrucât acestea nu pot fi executate decât în mod voluntar, legea prevede mijloace de constrângere indirectă, patrimonială, prin care se exercită presiuni asupra debitorului pentru a-l sili să execute în natură obligaţia înscrisă în titlul executoriu.

Astfel fiind, ori de câte ori este posibilă executarea în natură, creditorul trebuie să urmărească a o obţine în acest fel şi, în egală măsură, să primească în natură prestaţia din titlul executoriu, nefiind îndreptăţit să solicite înlocuirea acesteia cu echivalentul său bănesc.

Pe de altă parte, în măsura în care o asemenea executare a devenit imposibilă sau executarea, în natura sa specifică, a obligaţiei nu mai prezintă interes pentru creditor, se va putea proceda la intervertirea într-o executare silită indirectă, prin echivalent.

Iar, în ipoteza în care prin titlul executoriu nu s-a stabilit ce sumă urmează a fi plătită cu titlu de despăgubire în cazul neexecutării obligaţiei de a face care poate fi îndeplinită numai prin intermediul debitorului, creditorul poate recurge la mijlocul procedural reglementat de art. 892 din C. proc. civ.. În egală măsură, acesta are şi posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun.

În speţă, recurenţii-creditori au utilizat mijlocul de constrângere indirectă reglementat de art. 906 din C. proc. civ., obţinând deja plata sumei de 371.700 RON cu titlu de penalităţi de întârziere.

Este de subliniat atât funcţia preventivă a penalităţilor, deoarece prefigurarea acordării lor are un scop disuasiv în raport cu intenţia debitorilor de a persista în neexecutare, cât şi cea cominatorie, întrucât aceste sume de bani sunt menite să înfrângă rezistenţa debitorilor la executarea în natură a obligaţiilor stabilite în sarcina lor prin titlul executoriu; celei din urmă funcţii, constrângătoare, îi este ataşat, inerent, şi un rol punitiv, în contextul în care la lichidarea penalităţii, creditorii au obţinut un nou titlu executoriu împotriva debitorilor, pedepsiţi astfel pentru pasivitatea în executare.

Deoarece, cum s-a arătat în cele ce precedă, penalităţile nu au un caracter reparatoriu, ci unul eminamente constrângător, legea recunoaşte în beneficiul reclamanţilor-creditori, sub rezerva dovedirii prejudiciului afirmat (suferit ca urmare a neexecutării obligaţiilor de a face înscrise în titlul executoriu), dreptul de a obţine despăgubiri (compensatorii), în condiţiile art. 892 din C. proc. civ. sau ale dreptului comun.

Este de observat că, având alegerea - care transpare fără echivoc din conţinutul art. 906 alin. (7) - între cele două căi procedurale diferite, cu aceeaşi finalitate, puse la dispoziţia reclamanţilor-creditori pentru satisfacerea dreptului la daunele-interese pretinse, aceştia au optat activând mecanismul procedural reglementat de art. 892.

Or, este binecunoscut faptul că acest instrument prezintă unele particularităţi procedurale care permit creditorului să obţină mai rapid satisfacerea prin echivalent a creanţei sale, fiind astfel o cale procedurală mai avantajoasă în ipoteza neexecutării obligaţiei de a face intuitu personae.

De altfel, din raţiuni care ţin de imperativul evitării unor soluţii contradictorii în una şi aceeaşi chestiune litigioasă, îşi găseşte aplicare în speţă, mutatis mutandis, şi regula de drept consacrată prin adagiul "electa una via non datur recursus ad alteram" (aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia).

Aceasta întrucât, recurenţii-creditori au exercitat deja, în mod concret şi efectiv (chiar dacă nu au obţinut şi un rezultat favorabil), mecanismul procedural reglementat de art. 892, în scopul reparării aceluiaşi prejudiciu material afirmat, şi anume unul decurgând din lipsa de folosinţă a terenului ca urmare a neexecutării obligaţiilor din titlul executoriu.

Drept urmare, în mod corect a păstrat instanţa de apel soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii reclamanţilor, plasată pe tărâmul răspunderii delictuale de drept comun, fiind deplin legală aplicarea sancţiunii procesuale incidente în cazul exercitării unui mecanism procedural pe care legea nu-l îngăduie, în înţelesul aici de exercitare a unui drept la acţiune epuizat într-o altă cale procesuală.

Prin urmare, primul motiv de recurs este nefondat.

În continuare, examinând grupat celelalte două motive de recurs, prin care recurenţii, afirmând că dispun de un "bun" în sensul Convenţiei, au invocat greşita interpretare a art. 892, întrucât despăgubirile pot fi solicitate nu doar pentru nepredarea unui bun, ci şi pentru neexecutarea obligaţiei de a face, iar aceasta indiferent dacă obligaţia poate fi executată sau a devenit imposibil de executat, Înalta Curte reţine caracterul lor nefondat.

Astfel, este de domeniul evidenţei faptul că instanţa de apel a examinat ipoteza de reglementare cuprinsă în teza a doua a art. 892 alin. (1), referitoare la cazul neexecutării obligaţiei de a face (şi de a nu face) ce implică faptul personal al debitorului, fiind subliniat corect aspectul că în hotărârea judecătorească definitivă ce constituie titlu executoriu sunt înscrise exclusiv obligaţii de a face.

Contrar susţinerilor recurenţilor, raţionamentul juridic expus în decizia atacată nu limitează sfera de aplicare a dispoziţiilor care reglementează intervertirea executării silite directe într-o executare silită indirectă, doar la ipoteza din prima teză, şi anume cea a imposibilităţii predării bunului.

Pe de altă parte, Înalta Curte are a remarca faptul că, într-adevăr, întemeindu-se pe o hotărâre judecătorească definitivă şi neexecutată - care este pronunţată în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, prin parcurgerea etapelor prevăzute de legislaţia specială în materia fondului funciar, şi care stabileşte în sarcina autorităţilor naţionale competente anumite obligaţii de a face, circumscrise operaţiunilor specifice de înaintare şi validare documentaţie administrativă, predare teren de către ADS, punere în posesie şi eliberare titlu de proprietate - recurenţii dispun de un "bun" în accepţiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO şi a principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea acestei norme convenţionale, astfel cum se degajă ele dintr-o bogată jurisprudenţă a instanţei europene de contencios al drepturilor omului.

Această constatare, însă, nu se poate constitui, per se, într-un argument adecvat şi suficient care să justifice admisibilitatea demersului judiciar al recurenţilor, prin care aceştia urmăresc valorificarea pe calea dreptului comun a unui drept la dezdăunare cu titlu de lipsă de folosinţă a terenului, în condiţiile în care circumstanţele particulare ale cauzei nu aduc în discuţie ipoteza limitării exercitării plenare a atributelor ce configurează conţinutul juridic al dreptului de proprietate pentru terenul asupra căruia poartă obligaţiile de a face.

Altfel spus, despăgubirile materiale solicitate nu au funcţia reparatorie a unui prejudiciu în relaţie directă cu afectarea în substanţă a unui drept de proprietate aflat în patrimoniul recurenţilor, prin privarea de plenitudinea acestui drept.

Aceasta întrucât, recurenţii-reclamanţi nu sunt, în temeiul hotărârii judecătoreşti în discuţie, proprietarii terenului în suprafaţă de 9100 mp, ci numai creditorii drepturilor de a le fi reconstituit dreptul de proprietate, de a fi puşi în posesie şi de a le fi emis şi înmânat titlul de proprietate în privinţa lui, aspect reţinut corect de către instanţa de apel.

Drept urmare, este legal raţionamentul juridic ce a fundamentat validarea de către instanţa de apel a sancţiunii inadmisibilităţii, în cadrul căruia s-a argumentat judicios că, în contextul normativ incident cauzei (art. 906, respectiv art. 892 şi dreptul comun), recurenţii-creditori pot solicita acordarea de despăgubiri în condiţiile art. 892 sau ale dreptului comun, înţelese ca echivalent al obligaţiei de a face, ceea ce presupune transformarea în mod definitiv a obligaţiei de a face, într-o obligaţie de a da o sumă de bani, iar nicidecum nu au recunoscută posibilitatea obţinerii unor sume reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului care formează obiectul obligaţiei de a face ce implică faptul personal al debitorului.

În fine, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al celui din urmă motiv de recurs, prin care se susţine greşita interpretare şi aplicare a art. 892 numai în situaţia obligaţiilor de a face intuitu personae devenite imposibil de executat.

Este real că, în lipsa unei distincţii a legii, domeniul de aplicabilitate al art. 892 nu poate fi limitat doar la categoria de obligaţii anterior evocate, cum a motivat instanţa de apel, însă argumentul vizat de critica de nelegalitate nu are valenţe decisive ori decizorii în eşafodajul logico-juridic ce sprijină soluţia de inadmisibilitate, după cum rezultă cu evidenţă din considerentele expuse anterior, ci se constituie mai degrabă într-o chestiune ce ţine de fondul raportului juridic litigios.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. împotriva deciziei civile nr. 1394A din 21 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2019.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 mai 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.