Insufficiency of evidence to establish public communication of musical works for ambient purposes in commercial premises

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 1.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 11.052,72 RON inclusiv TVA, egală cu valoarea triplului remuneraţilor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în magazinul din Municipiul Constanţa, Bulevardul x, judeţ Constanţa, în perioada: septembrie 2017 - martie 2020, iulie 2020 - septembrie 2020; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3.684,24 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remuneraţilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiile, perioadele şi modalităţile menţionate la capătul principal de cerere, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; la plata sumei de 8.975,09 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 14.09.2020 pentru întârzierea plăţii remuneraţilor specificate la capătul subsidiar; la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 15.09.2020 şi până la data plăţii efective a sumei de 3.684,24 RON; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 549/7.04.2021 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a Civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9288 RON reprezentând triplul contravalorii remuneraţiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale în spaţiile administrate de pârâtă, în perioadele septembrie 2017 - martie 2020 şi respectiv, iulie - septembrie 2020; a respins cererea cu privire la acordarea de TVA; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 120 RON cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru şi contravaloare certificat ONRC; a luat act că s-au solicitat cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat pe cale separată.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1268/21.09.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinţei menţionate; a admis apelul formulat de apelanta pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins în tot acţiunea ca neîntemeiată.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Au fost încălcate exigenţele cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil.

Hotărârea recurată a preluat ca atare apărarea intimatei-pârâte, în sensul că boxa a fost instalată în spaţiul în litigiu de alte persoane, la un moment anterior preluării de către aceasta a folosinţei spaţiului.

Acest considerent nu este rezultatul propriului demers al instanţei de apel, de interpretare a probelor pentru stabilirea situaţiei de fapt la care urma să aplice legea. Nu rezultă din hotărâre care este proba pe baza căreia instanţa de apel a reţinut drept reală şi dovedită situaţia de fapt evocată de pârâtă cu privire la momentul şi persoana care a instalat boxa în spaţiul în litigiu.

- Hotărârea este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 13 lit. f), art. 20 şi art. 162 lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi punctului 2.b) din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 266/2011, în condiţiile în care s-a apreciat că răspunderea intimatei pârâte ar fi putut fi atrasă numai dacă boxa ar fi fost instalată personal de către aceasta.

Textele legale incidente nu condiţionează naşterea dreptului la protecţia dreptului patrimonial de autor de faptul instalării personale de către pârâtă a mijloacelor de sonorizare pe care le foloseşte în spaţiul său pentru a comunica public opere muzicale.

- Instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit art. 38 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, care trebuia coroborat cu dispoziţiile Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 266/2011, cu cele alin. (2) al art. 11 bis din Convenţia de la Berna ratificată prin Legea nr. 77/1998 şi art. 5 din Directiva 2001/29.

Potrivit metodologiei, partea finală de sub tabel, "Se consideră utilizare pentru proba tehnică de suporturi sau aparate utilizarea operelor muzicale în prezenta clientului care a solicitat o astfel de testare, prin intermediul unui aparat audio oferit spre vânzare şi supus testării la standuri special amenajate. Nu reprezintă probă tehnică, ci utilizare în scop ambiental a operelor muzicale menţinerea în stare de funcţionare a unuia sau mai multor aparate în incinta unităţii comerciale ori în afara acesteia."

Decizia recurată face referire la probe materiale, constând în înregistrări depuse de intimata-pârâtă la dosar, fără să descrie faptele reţinute, fără să arate în mod concret ce anume se afla pe acel CD.

Contrar deciziei recurate, pe acel CD nu sunt înregistrări ale unor probe tehnice, cu atât mai puţin ale unora din perioada în litigiu, care să se limiteze la ceea ce prevăd textele legale mai sus invocate.

Aşadar, dacă instanţa de apel ar fi analizat cu atenţie proba materială şi ar fi descris în decizie aspectele de fapt cuprinse în acestea, ar fi ajuns la o alta soluţie întrucât: înregistrările nu sunt din perioada în litigiu; utilizările operelor muzicale din înregistrările respective nu sunt limitate la proba tehnică, la un stand special amenajat; nu reprezintă probă tehnică menţinerea în stare de funcţionare a unor aparate de redare a muzicii.

Recurenta-reclamantă a făcut referire şi la considerentele Hotărârii CJUE din cauza C- 301/15.

- Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că, în speţă, ar fi incidentă soluţia CJUE din cauza Marco Del Corso.

Acea cauză priveşte drepturile conexe de artist interpret şi de producător de fonograme de a obţine o compensare, o remuneraţie echitabilă, în cazurile în care Directiva impune exceptări de la dreptul de autoriza şi de a interzice comunicarea lor publică, or, în speţă, s-a pretins încălcarea dreptului patrimonial de autor de autoriza şi de a interzice utilizarea operelor muzicale.

Instanţa de apel avea obligaţia ca, în raport de dispoziţiile legale invocate prin cererea de chemare în judecată, respectiv Convenţia de la Berna şi ale art. 13 din Legea nr. 8/1996, să decidă dacă utilizarea operelor muzicale s-a realizat în mod licit sau ilicit, respectiv dacă era sau nu necesară autorizarea prealabilă a titularilor drepturilor patrimoniale de autor.

Spre deosebire de cazul drepturilor conexe evocate în cauza Marco Del Corso, în speţă fapta ilicită constă în utilizarea neautorizată a operelor muzicale şi nu în cea de neplată a remuneraţiei echitabile.

Chiar CJUE a reţinut şi a subliniat în considerentele hotărârii din cauza Marco Del Corso faptul că noţiunea de comunicare publică din articolul 3 alin. (1) din Directiva 2001/29, aplicabilă în cazul drepturilor de autor, nu este identică cu noţiunea de comunicare publica din articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100, aplicabilă în cazul drepturilor conexe şi că acestea privesc finalităţi parţial divergente.

Prin urmare, este lipsită de temei hotărârea recurată, prin care este aplicată în speţă o hotărâre a CJUE care priveşte o altă noţiune de comunicare publica decât cea în litigiu, care nu este identică celei în litigiu şi care se află în divergenţă parţială cu aceasta.

În egală măsură, este nelegală aplicarea directă a dispoziţiilor unei directive în litigiile dintre particulari.

- Decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, în ceea ce priveşte respingerea apelului A..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. se referă la o împrejurare de fapt pretinsă de către recurenta-reclamantă a fi fost reţinută prin decizia recurată, anume instalarea boxei audio, în spaţiul deţinut de către pârâtă, de către altă persoană decât utilizatorul, respectiv pârâta din cauză, la un moment anterior preluării de către aceasta a folosinţei spaţiului.

Din această perspectivă, recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de apel neindicarea probei din care ar rezulta acest fapt, iar, pe de altă parte, încălcarea şi aplicarea greşită a legii, care nu condiţionează naşterea dreptului la protecţia dreptului patrimonial de autor de faptul instalării personale de către utilizator a mijloacelor de sonorizare pe care le foloseşte în spaţiul său pentru a comunica public opere muzicale.

În acest context, Înalta Curte constată că motivele de recurs se bazează pe susţineri greşite referitoare la considerentele de fapt şi de drept expuse în sprijinul concluziei inexistenţei unei comunicări publice de opere muzicale, în virtutea căreia a fost admis apelul pârâtei B. S.R.L..

Din motivarea deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a cercetat posibilitatea prezumării comunicării publice din faptul necontestat al existenţei unei boxe audio în tavanul magazinului, constatând că acest fapt nu are prin el însuşi aptitudinea de a susţine prezumţia respectivă, ţinându-se cont de situaţia de fapt presupusă de o aplicare corespunzătoare a criteriilor desprinse din jurisprudenţa CJUE pentru calificarea unui act de utilizare a unei opere drept "comunicare publică".

În acest sens, instanţa de apel a reţinut că reclamanta ar fi trebuit să probeze că boxa audio a fost montată în urma intervenţiei pe deplin conştiente a utilizatorului în scopul de a crea o ambianţă plăcută cu consecinţe directe asupra potenţialului atractiv al magazinului în raport cu publicul destinatar.

Aşadar, ceea ce s-a reţinut prin decizia recurată rezidă în nedovedirea de către recurenta-reclamantă a neîndeplinirii unuia dintre criteriile esenţiale astfel cum acestea au fost menţionate în jurisprudenţa constantă a CJUE (din care s-a citat în decizia recurată), anume intenţia utilizatorului de a efectua un act de comunicare publică, în sensul art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, prin intermediul piesei de echipament audio existente în incinta magazinului.

De altfel, în raport de criteriul jurisprudenţial la care se face referire în decizia recurată, ar fi fost suficient a se dovedi de către reclamantă difuzarea de muzică ambientală, în sensul că pârâta a folosit în mod efectiv, în acest scop, piesa de echipament audio montată în magazin, indiferent dacă a instalat-o ea însăşi sau dacă piesa fusese instalată anterior intrării pârâtei în folosinţa spaţiului şi, eventual, cu un alt scop decât acela al difuzării de muzică ambientală.

Or, în cauză, reclamanta nu a produs o asemenea dovadă, iar această concluzie a instanţei de apel, întemeiată pe aprecierea coroborată a probelor administrate, nu poate fi reevaluată în etapa procesuală a recursului, relevând netemeinicia deciziei recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, căreia i se circumscriu cazurile de recurs enumerate limitativ în art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel nu şi-a fundamentat concluzia inexistenţei unui act de comunicare publică pe împrejurarea că boxa audio nu a fost instalată chiar de către pârâtă şi nici nu a formulat o apreciere în sensul că răspunderea intimatei-pârâte ar fi putut fi atrasă numai dacă boxa ar fi fost instalată personal de către aceasta.

În consecinţă, nu au suport criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi vor fi respinse ca atare.

În condiţiile în care instanţa de apel a constatat că reclamanta nu a probat folosirea efectivă a respectivei piese de echipament audio cu scopul efectuării unor acte de comunicare publică, este lipsită de relevanţă împrejurarea dacă o "comunicare publică" era exclusă din motivul că boxa audio ar fi fost folosită ca "probă tehnică", în sensul art. 38 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 şi al Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 266/2011, respectiv pentru verificarea funcţionalităţii sistemelor de iluminat, care încorporează sisteme audio, comercializate de către pârâtă.

Drept urmare, nu se impun a fi analizate susţinerile recurentei-reclamante privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor sus-menţionate, în legătură cu scopul de "probă tehnică" al utilizării boxei audio.

În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita fundamentare a soluţiei instanţei de apel pe dezlegările din hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-135/10 Societa Consortile Fonografici împotriva lui Marco Del Corso, se constată următoarele:

Astfel cum, în mod corect, afirmă recurenta-reclamantă, hotărârea CJUE a fost pronunţată într-o cauză vizând drepturile conexe ale artiştilor interpreţi şi ale producătorilor de fonograme, ce implică, în cazul comunicării publice de fonograme, prerogativa obţinerii unei remuneraţii echitabile cu caracter compensator, ulterior unei utilizări, spre deosebire de titularii de drepturi din prezenta cauză, care dispun chiar de dreptul patrimonial de a autoriza o utilizare a operelor lor.

În considerentele hotărârii s-a arătat, într-adevăr, că noţiunea de "comunicare publică" din cuprinsul dispoziţiilor diferite - care au în vedere, pe de o parte, pe titularii drepturilor conexe, iar, pe de altă parte, pe titulari ai dreptului de autor - "este utilizată în contexte care nu sunt identice şi privesc finalităţi care, deşi sunt, desigur, similare, sunt totuşi parţial divergente" (pct. 74 din hotărâre).

Această distincţie nu a avut, însă, altă raţiune decât aceea a unei abordări individualizate a utilizatorului, precum şi cea a tuturor persoanelor cărora le este comunicată fonograma protejată (astfel cum s-a expus la pct. 78 din hotărâre), dar aprecierea globală a situaţiei concrete, care revine instanţei naţionale, se face în aplicarea aceloraşi criterii complementare, neautonome şi interdependente, indiferent de titular, eventualul rezultat diferit putând rezulta din aplicarea acestor criterii atât în mod individual, cât şi în interacţiune unele cu celelalte (pct. 79-80).

Prin urmare, nu se poate considera că, în cauza de faţă, instanţa de apel a procedat greşit raportându-se, în analiza sa, la criterii din jurisprudenţa constantă a CJUE, enunţate în cauze ce priveau autori de opere muzicale şi reamintite chiar în hotărârea din cauza C-135/10, ce vizează drepturile conexe, respectiv: intervenţia deliberată a utilizatorului de a oferi clienţilor săi accesul la o emisiune radiodifuzată conţinând o operă protejată; o "comunicare" destinată unui "public", iar acesta este un public "nou"; caracterul lucrativ al comunicării.

Criteriul de analiză a cărui neîndeplinire a fost constatată în prezenta cauză, potrivit căruia simpla furnizare a instalaţiilor care permit sau care realizează comunicarea nu reprezintă un act de comunicare publică în sensul legii, a fost, de altfel, validat în jurisprudenţa ulterioară a CJUE, indiferent de titular (a se vedea, de exemplu, hotărârea din 22 iunie 2021 pronunţată în cauzele C-682/18 şi C-683/18 YouTube şi Cyando, pct. 79, dar şi hotărârea din 31 mai 2016 pronunţată în cauza C-117/15 Reha Trading, care viza o cauză în care s-a pretins încălcarea prin acelaşi act de comunicare publică, în egală măsură, a drepturilor de autor, dar şi a drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi, respectiv ale producătorilor de fonograme).

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că nu este fondată critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi o va respinge ca atare.

În ce priveşte susţinerea din motivarea recursului referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 286 alin. (4) lit. b) din Codul fiscal, Înalta Curte constată că nu relevă o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei recurate, în absenţa oricărui argument în sprijinul afirmării existenţei unei încălcări a normelor de drept fiscal şi în combaterea raţionamentului juridic expus în decizia recurată.

În aceste condiţii, nu este posibilă declanşarea controlului de legalitate al deciziei de apel pentru cercetarea modului de aplicare a legii în soluţionarea apelului reclamantei, susţinerea recurentei-reclamante pe acest aspect urmând a fi înlăturată.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1268A din data de 21 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.