Copyright claim against ride-hailing services survives absent methodology; appeal dismissed as unfounded, annulment and remand upheld

Şedinţa publică din data de 16 mai 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V- a civilă la data de 05.09.2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta 1. în principal: la plata sumei de 150 RON plus TVA pentru fiecare lună si pentru fiecare mijloc auto cu care, în intervalul septembrie 2015- august 2018, s-au desfăşurat în România activităţi de transport persoane prin intermediul serviciilor pârâtei, suma datorată cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor patrimoniale de autor ca urmare a comunicării publice a operelor muzicale în aceste mijloace de transport persoane, comunicare publică realizată fără ca pârâta să fi încheiat în prealabil autorizaţie licenţă neexclusivă cu A.; 2. în subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată: a) la plata sumei de 50 RON plus TVA pentru fiecare lună şi pentru fiecare mijloc auto cu care, în intervalul septembrie 2015 - august 2018, s-au desfăşurat în România activităţi de transport persoane prin intermediul serviciilor pârâtei, suma datorată cu titlu drepturi patrimoniale de autor de opere muzicală pentru comunicarea publică a operelor muzicale în aceste mijloace de transport persoane; b) la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere începând cu fiecare scadenţă lunară în parte şi până la dată plaţii efective a remuneraţiilor restante datorate de pârâtă şi la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare (în special art. 13 lit. f) art. 15, art. 1231 alin. (1) lit. e), art. 130 alin. (1) lit. a), art. 1312 alin. (2) şi alin. (8), art. 134 alin. (2) lit. b) şi e), art. 139 (devenite art. 13 lit. f) art. 15, art. 145 alin. (1) lit. e), art. 162 lit. b), art. 165 alin. (7) şi (9) şi art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 renumerotata şi republicată), pe dispoziţiile Metodologiilor publicate prin Deciziile ORDA nr. 266/2011, nr. 198/2012, cele ale Convenţiei de la Berna ratificată de România prin Legea nr. 77/1998 şi art. 30, alin. (1) şi art. 148 şi următoarele C. proc. civ.

Prin cererea de modificare înregistrată la data de 12.12.2018, reclamanta a chemat în judecată, alături de pârâta iniţială, pe pârâta C.., cu sediul în Olanda pentru aceleaşi motive de fapt si de drept expuse în cererea de chemare în judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1454/10.11.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca inadmisibilă, acţiunea.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 385A din 09 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A. şi apelul incident formulat de apelantele-pârâte C. şi B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1454/10.11.2020, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, care a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

I.4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti pârâtele C.. şi B. S.R.L. au declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentele au invocat incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. şi au formulat următoarele critici:

Au susţinut recurentele că decizia atacată nu este motivată, arătând în acest sens că, în condiţiile în care Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul A. reţinând doar că, şi în situaţia în care Metodologia nu ar fi aplicabilă B., sentinţa recurată este nelegală, deoarece remuneraţia poate fi stabilită în temeiul răspunderii civile delictuale, nu a fost examinată apărarea pârâtelor recurente prin care s-a arătat că A. nu a învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere prin care să solicite despăgubiri ce să fie calculate în afara art. 10.f şi 10.c din Metodologie, motiv pentru care criticile formulate de apelantă contravin art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care interzic părţilor să schimbe în apel calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată sau să formuleze pretenţii noi.

Instanţa de apel a ignorat în totalitate cea de-a doua apărare a pârâtelor, iar motivarea nu argumentează soluţia pronunţată, nu o explică, deoarece în cuprinsul acesteia nu se arată cu ce şi de unde rezultă că reclamanta ar fi învestit instanţa de judecată cu o astfel de solicitare şi de unde rezultă ca soluţia din fond ar fi greşită atunci când în cuprinsul acesteia s-a reţinut că "raportat la modul de formulare al cererii, acţiunea este inadmisibilă". Practic chestiunea limitelor învestirii instanţei prin cererea de chemare în judecată era un aspect esenţial care trebuia stabilit şi explicat de instanţa de apel în motivare.

În cadrul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că decizia atacată a încălcat limitele devoluţiunii apelului, deoarece reclamanta a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în forma particulară a aplicării celor două remuneraţii din Metodologie şi nu a formulat un al treilea capăt de cerere prin care să solicite eventual în subsidiar (pentru ipoteza în care s-ar aprecia ca nu sunt aplicabile în cauză prevederile Metodologiei) obligarea B. la plata unei despăgubiri pentru pretinsa comunicare publică de opere muzicale.

În acest mod instanţa de apel a încălcat art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deoarece aceasta a analizat solicitarea A. de a angaja răspunderea B. inclusiv pentru situaţia în care nu ar fi aplicabile art. 10 lit. c) şi art. 10 lit. f) din Metodologie. Această cerere este una nouă, nefiind niciodată pusă în discuţia contradictorie a părţilor în faţa primei instanţe.

Instanţa de apel a încălcat inclusiv art. 204 şi art. 9 C. proc. civ., deoarece a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe care nu a fost niciodată învestită până cel târziu la primul termen de judecată cu o astfel de solicitare.

Au mai arătat pârâtele recurente că, prin nesancţionarea A. pentru neîndeplinirea obligaţiei de a demara negocieri, instanţa de apel a încălcat normele de drept material - fiind incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece reclamanta avea obligaţia, în conformitate cu art. 130 alin. (1) lit. b) din lege şi art. 12 de Metodologie, să demareze negocieri cu reprezentanţii platformelor de tipul pârâtei sau cu pârâta în mod individual în vederea încheierii unei licenţe neexclusive. Deşi activitatea pârâtei nu este reglementată de nicio Metodologie în vigoare, A. nu i-a propus pârâtei în niciun moment demararea vreunei negocieri, anterior formulării cererii de chemare în judecată.

Susţin recurentele că reclamanta nu a formulat o acţiune care să nu fie întemeiată pe prevederi din afara Metodologiei, că instanţa de apel avea obligaţia de a aplica art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi art. 12 din Metodologie şi că neîndeplinirea acestei obligaţii reprezenta un fine de neprimire pentru acţiunea A.

Arată că instanţa de recurs nu este învestită cu problema calificării excepţiei inadmisibilităţii drept o veritabilă excepţie sau drept o apărare de fond. A. ar fi putut susţine că aspectul privind neîncadrarea B. în art. 10 lit. c) şi f) din Metodologie ar fi o chestiune de fond şi nu o chestiune care trebuie rezolvată pe cale de excepţie, reclamanta nu a învestit însă instanţa de apel cu o astfel de critică.

Mai susţin recurentele-pârîte că în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că problema calităţii de utilizator a B. ar fi o chestiune de fond şi nu de procedură.

Prin cererea de apel A. a criticat soluţia primei instanţe pe excepţia inadmisibilităţii, iar pârâta a solicitat înlăturarea dezlegării instanţei de fond asupra calităţii B. de utilizator.

Arată recurentele că instanţa de apel nu a fost sesizată cu calitatea B. de utilizator şi, pe cale de consecinţă, nici cu a dezlega dacă această calitate de utilizator este o chestiune de fond sau de procedură, motiv pentru care instanţa a încălcat prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult decât atât, în mod nelegal a apreciat instanţa că această chestiune ar fi una de fond şi nu de procedură. Potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond. Apărările pârâtei pe aceste aspecte nu vizează drepturile şi obligaţiile părţilor, ci chiar stabilirea subiectului raportului juridic, adică a utilizatorului.

Recurentele solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru nemotivare şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, casarea deciziei în temeiul art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., cu consecinţa respingerii apelului.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

I.5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

În combaterea recursului, intimata-reclamantă a învederat că nu este fondată critica prin care se susţine că hotărârea recurată ar fi nemotivată, această critică vizând o pretinsă motivare insuficientă a hotărârii din apel, recurentele susţinând că aceasta nu răspunde apărării pe care au invocat-o la punctul B.2 al întâmpinării.

Acest motiv de recurs nu este fondat, în primul rând, pentru faptul că instanţa de fond a reţinut în considerentele sale că a fost investită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală. Chiar şi recurentele arată în întâmpinările formulate, dar şi în recurs, că în speţă instanţa de fond a fost investită cu acţiune în răspundere civilă delictuală.

Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de apel a răspuns tuturor apărărilor formulate de aceasta prin întâmpinare. Motivarea nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument.

În speţă, A. a criticat soluţia instanţei de fond tocmai pentru faptul că a reţinut în mod nelegal că nu poate soluţiona fondul cauzei în absenţa unei metodologii care să reglementeze remuneraţiile pentru utilizarea operelor muzicale în activităţi de transport de persoane precum cele în litigiu.

Instanţa de apel a analizat atât motivele de apel ale A., cât şi apărările formulate de intimatele-pârâte şi a reţinut, printre altele, că atât noţiunea de utilizator, cât şi cea de utilizare îşi au izvorul in lege, că metodologia nu poate fi invocată pentru a anihila principiile legale şi obligaţiile ce rezultă din dispoziţiile legii, că legea nu trebuie sa rămână fără efect, că metodologiile reglementează remuneraţii, că instanţa de fond a fost investită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală şi că principiul instituit de art. 1 alin. (2) din C. civ. împiedică pronunţarea unei hotărâri precum cea în litigiu.

Rezultă aşadar că instanţa de apel a răspuns în mod clar şi concis argumentelor invocate de părţi cu privire la chestiunea litigioasă în apel, raportat la soluţia instanţei de fond, nefiind obligată sa răspundă în mod detaliat fiecărui argument, aşa cum pretind recurentele.

Intimata-reclamantă a mai susţinut că este nefondat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel neîncălcând limitele devoluţiunii apelului.

Astfel, intimata-reclamantă a reiterat faptul că recurentele nu contestă faptul că instanţa de fond a fost investită de A. cu o acţiune în răspundere civilă delictuală.

Aşa cum rezultă fără echivoc din petitul acţiunii, A. a chemat în judecată recurentele-pârâte pentru ca acestea să fie obligate să repare prejudiciul pe care l-au cauzat prin faptele ilicite, respectiv să fie obligate la plata de despăgubiri.

În concordanţă cu obligaţia impusă de dispoziţiile literei c) a art. 194 C. proc. civ. A. a indicat şi valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, după preţuirea sa, estimând prejudiciul la 150 RON plus TVA/lună sau mijloc de transport.

În motivarea şi în susţinerea cererii de chemare în judecată a invocat alin. (2) al art. 139 din Legea nr. 8/1996, drept norma specială care reglementează criteriile de stabilire a despăgubirilor datorate pentru repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor patrimoniale de autor.

A învederat că în măsura în care s-ar reţine că nu există o normă care să reglementeze remuneraţiile care corespund unei utilizări licite, art. 43 din Legea nr. 8/1996 oferă la rândul său criterii pentru stabilirea valorii remuneraţiilor care nu au fost stabilite contractual atunci când utilizarea operelor a fost autorizată.

În concluzie, motivul de recurs nu este unul fondat, criticile recurentelor fiind în fapt apărări care vizează fondul pricinii, respectiv cuantumul prejudiciului în cazul în care acţiunea ar fi admisă.

Revine instanţei învestită cu soluţionarea fondului litigiului să stabilească dacă există sau nu vreun act care să stabilească un cuantum al remuneraţiilor care sunt datorate în cazul unor utilizări licite de natura celor în litigiu sau care este cuantumul despăgubirilor datorate pentru săvârşirea unei fapte ilicite în situaţia în care nu sunt remuneraţiile pentru utilizări licite nu au fost stabilite anticipat printr-o metodologie sau alt tip de contract.

Tot nefondat este şi motivul de recurs prin care se pretinde ca instanţa de apel ar fi încălcat normele de drept material, motiv încadrat de recurente în punctul 8 al art. 488 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă susţine că nu este clar dacă punctele V şi VI din cererea de recurs reprezintă tot motive de recurs şi în caz afirmativ în care dintre motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sunt încadrate de recurente.

Totodată, apreciază că aceste motive nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât în dezvoltarea lor se face referire doar la norme de procedură.

Cu referire la încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, invocate de recurente, critica din cererea de recurs este nefondată.

Recurentele pretind că hotărârea recurată ar încălca lit. e) a alin. (1) al art. 1231 şi art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi punctul 12 al Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 266/2011.

În realitate, acest motiv de recurs reprezintă o reiterare a nemulţumirilor pe care recurentele şi le exprimă prin primele critici aduse hotărârii recurate. Acest aspect rezultă fără echivoc din paragraful 58 al cererii de recurs.

Criticilor recurentei li se opun, pe de o parte, dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 8/1996, care consacră drepturile patrimonialele autorului, distincte şi exclusive, printre care şi cel de a autoriza şi respectiv de a interzice comunicarea publică a operelor sale.

Pe de altă parte, criticilor formulate de recurente li se opune şi lit. a) a art. 130 din Legea nr. 8/1996 care dispune că autorizarea se acordă la cererea utilizatorilor, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat. În speţă, recurentele nu au arătat care este cererea lor de autorizare, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, pentru ca instanţa de apel să poată cerceta în ce măsură o astfel de cerere ar fi putut sa influenţeze sau nu soluţia instanţei de fond.

În egală măsură nu rezultă din motivele de recurs de ce instanţa de apel ar fi încălcat normele de drept material atunci când a soluţionat apelul care viza admiterea unei excepţii procesuale a inadmisibilităţii.

Nu în ultimul rând, normele de drept material invocate de recurente nu sunt unele contrare soluţiei instanţei de apel. Acestea nu prevăd posibilitatea utilizării neautorizate a operelor muzicale şi nici excluderea dreptului de a cere instanţei să dispună repararea prejudiciului care este cauzat autorilor în cazul în care operele muzicale sunt utilizate fără o autorizare prealabilă.

S-a mai învederat de intimata-reclamantă că sunt nefondate şi criticile cuprinse la punctul VI al cererii de recurs, recurentele nearătând în ce motiv de recurs se încadrează aceste critici.

Întrucât sunt invocate pretinse încălcări ale unor norme de procedură, din modul în care aceste critici au fost evocate, se deduce faptul că s-ar urmări invocarea motivelor de recurs prevăzute de punctele 5 şi 7 ale art. 488 din C. proc. civ.

Se afirmă în mod nefondat că s-ar fi încălcat art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.. Instanţa de apel a soluţionat apelul în limitele cu care a fost investită prin cererea de apel, în raport cu motivele, mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă şi cu cele arătate în motivarea apelului şi în întâmpinare.

Contrar susţinerilor recurentelor, instanţa de apel a fost investită cu un apel prin care s-a criticat soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei procesuale a inadmisibilităţii acţiunii, soluţie criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În plus, unor critici precum cele formulate de recurente li se opun şi dispoziţiile alin. (4) al art. 22 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a susţinut că este nefondată şi ultima critică de la punctul VI din cererea de recurs.

Prin decizia instanţei de apel a fost admis şi apelul incident formulat de cele două apelante-pârâte şi au fost înlăturate din sentinţa instanţei de fond acele considerente care nu aveau legătură cu dispozitivul acesteia, prin dispozitiv fiind soluţionată doar excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

În speţă, instanţa de apel nu a nesocotit norme de procedură a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii.

Instanţa de fond nu a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi nu a fost investită cu un apel prin care să fie criticată o soluţie dată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin apelul incident a fost criticată doar o parte din considerentele sentinţei instanţei de fond, cea pe care nu se întemeiază dispozitivul acesteia şi care se referă la excepţia lipsei calităţii procesuale, excepţie care nu a fost soluţionată prin hotărârea apelată.

În speţă, toate părţile au cerut în apel anularea hotărârii instanţei de fond şi trimiterea cauzei la tribunal, pentru rejudecarea acesteia.

Rezultă că soluţia instanţei de apel este în deplină concordanţă cu alin. (3) al art. 480 C. proc. civ. Aşadar, conform normei de procedură evocate şi solicitărilor exprese ale tuturor părţilor, instanţa de apel nu a soluţionat şi nu putea soluţiona direct în apel excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

În plus, instanţa de apel a reţinut în mod corect, cu caracter subsidiar, că apărările recurentelor privind calitatea lor de utilizatori de opere muzicale vizează fondul litigiului, temeinicia pretenţiilor şi nu calitatea lor procesuală.

Contrar susţinerilor recurentelor, potrivit art. 36 C. proc. civ. calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Or, existenţa sau inexistenţa dreptului A. şi a obligaţiilor corelative ale pârâtelor, deduse judecăţii, constituie o chestiune de fond.

I.6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 13 decembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtele C. şi B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 385A din 9 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 9 mai 2023, ora 10:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Analizând motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acesta valorifică o pretinsă omisiune a instanţei de apel de a analiza apărarea subsidiară a pârâtelor recurente referitoare la temeiul de drept al acţiunii reclamantei.

Relevant pentru această dezlegare, se reţine că reclamanta a solicitat obligarea celor două pârâte la plata remuneraţiilor cuvenite pentru utilizarea de opere muzicale prin comunicare publică în cadrul activităţii pârâtelor de car-sharing, temeiul de drept al acţiunii fiind cel mai sus reprodus (I.1).

Prima instanţă a respins acţiunea ca inadmisibilă, reţinând, în esenţă, că serviciul de transport de tip urban bazat pe o platformă digitală reprezintă o categorie de utilizatori (care cuprinde şi alte platforme asemănătoare B.) nereglementată din punctul de vedere al comunicării publice de opere muzicale în scop ambiental, deci nu se poate identifica un temei pentru admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Admiţând apelul declarat de reclamantă, Curtea de apel a anulat sentinţa Tribunalului, observând că împrejurarea că serviciile de car-sharing nu sunt acoperite de Metodologiile publicate prin Deciziile Directorului ORDA nr. 266/2011 şi nr. 198/2012 nu conduce la inadmisibilitatea acţiunii; în acest sens s-a reţinut că obligaţia de achitare a remuneraţiei pentru utilizarea de opere muzicale rezultă din lege, ceea ce permite reclamantei a formula acţiunea în răspundere delictuală de faţă, fără ca înlăturarea de la aplicare a metodologiei să constituie un fine de neprimire.

În raport cu această dezlegare, recurentele-pârâte au susţinut absenţa din considerentele deciziei atacate a unui argument legat de apărarea lor în sensul că acţiunea reclamantei a fost întemeiată exclusiv pe pct. 10. F şi 10. C din Metodologie, astfel încât înlăturarea acesteia din urmă lasă acţiunea reclamantei fără temei şi că argumentarea referitoare la o acţiune în răspundere civilă delictuală a fost adusă direct în calea de atac a apelului, operaţiune interzisă de art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Chiar dacă decizia Curţii de apel nu se referă expres la acest aspect, rezultă cu claritate din considerentele acesteia că instanţa de apel a avut în vedere natura acţiunii - în răspundere pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii - şi existenţa unui izvor legal al obligaţiei deduse judecăţii de remunerare a autorilor de opere muzicale, ceea ce relevă că apărarea pârâtelor a fost avută în vedere cu ocazia soluţionării apelului.

Absenţa unei dezlegări exprese cu privire la inexistenţa unui alt temei de drept în acţiunea reclamantei, chiar reală de ar fi, nu atrage per se nulitatea deciziei în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care sancţionează absenţa semnificativă a considerentelor hotărârii atacate, ce nu se întâlneşte în cauză.

Astfel, construcţia juridică ce a stat la baza dezlegărilor date de instanţa de apel este suficient de clară prin raportare la circumstanţele cauzei, având în vedere că s-a subliniat în decizia recurată că metodologia în discuţie serveşte primordial la determinarea întinderii obligaţiei de plată a remuneraţiilor pretinse de reclamantă şi nu reprezintă ea însăşi izvorul acesteia.

A mai arătat în acelaşi sens Curtea de apel că acţiunea în răspundere delictuală formulată de reclamantă trebuie să fie soluţionată prin raportare la lege, act normativ cu putere superioară metodologiei, revenind instanţei sarcina prevăzută de art. 1 alin. (2) C. civ. de a aplica uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.

Pentru toate aceste considerente, instanţa de recurs reţine că decizia instanţei de apel cuprinde suficiente repere argumentative în sensul că acţiunea reclamantei este fondată şi pe lege şi nu exclusiv pe metodologie, astfel încât nu este fondat motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Conex, s-a susţinut în cererea de recurs că, primind argumentele reclamantei în sensul că acţiunea ar fi întemeiată şi pe alte temeiuri decât prevederile pct. 10. F şi 10. C din Metodologie, instanţa de apel a încălcat limitele devoluţiunii, faţă de modul de formulare a cererii de chemare în judecată şi de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ., care interzic schimbarea cauzei cererii în apel.

După cum rezultă din cele ce preced, acţiunea reclamantei a privit pretenţia sa de a fi remunerată pentru utilizarea neautorizată de opere muzicale în cadrul activităţii de car-sharing realizată de pârâte.

Acţiunea s-a întemeiat pe mai multe dispoziţii cuprinse în Legea nr. 8/1996, între care sunt relevante cele cuprinse în art. 13 lit. f) - "Utilizarea unei opere dă naştere la drepturi patrimoniale, distincte şi exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice: (…) f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public (…)" - şi respectiv art. 188 alin. (2) - "La stabilirea despăgubirilor instanţa de judecată ia în considerare: a) fie criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului; b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a)."

Este adevărat totodată că reclamanta s-a referit expres la conţinutul Metodologiei publicate prin Decizia Directorului ORDA nr. 266/2011, ce are ca obiect remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, apreciind că pentru determinarea prejudiciului conform art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 este necesar a se apela la remuneraţiile determinate pentru activităţile de taxi şi respectiv de rent-a-car menţionate în anexa menţionatei metodologii.

Cu toate acestea, întreaga argumentare expusă în cererea de chemare în judecată relevă că reclamanta a susţinut că dreptul autorului de a autoriza sau interzice comunicarea publică a operelor muzicale este prevăzut de Legea nr. 8/1996 şi că activitatea pârâtelor îmbracă forma comunicării publice astfel cum este ea definită de acelaşi act normativ, precum şi că desfăşurarea activităţii ce include comunicare publică de opere muzicale fără obţinerea autorizaţiei legale constituie o faptă ilicită.

Referirea la Metodologie a fost realizată în contextul argumentării cerinţei prejudiciului - a cărui cuantificare s-a realizat în cererea introductivă în modul mai sus arătat, reclamanta apreciind în sensul inaplicabilităţii criteriilor cuprinse la lit. a) a art. 188 alin. (2) din lege (prejudiciul efectiv suferit sau beneficiul realizat pe nedrept) şi al necesităţii de a recurge la criteriul subsidiar de la lit. b). a textului.

Din aceste împrejurări rezultă că afirmaţia recurentelor-pârâte în sensul că reclamanta nu s-a întemeiat în acţiunea sa decât pe pct. 10. F şi 10. C din Metodologie este lipsită de suport în lucrările dosarului şi reprezintă o încercare de scoatere din context a unora dintre afirmaţiile cuprinse în cererea de chemare în judecată.

Dimpotrivă, instanţa de recurs observă că argumentarea acţiunii formulate urmează în mod neechivoc tiparul acţiunii în răspundere civilă delictuală, ale cărei condiţii cumulative - fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia şi legătura de cauzalitate - au fost dezvoltate distinct în cererea de chemare în judecată.

De aceea, reţinând că reclamanta a formulat o acţiune în răspundere delictuală prin care a valorificat încălcarea de către pârâte a unor obligaţii prevăzute de lege, Înalta Curte apreciază că argumentarea mai sus analizată a Curţii de apel cu referire la inadmisibilitatea cererii este corectă şi nu depăşeşte limitele învestirii primei instanţe, neconstituind o încălcare a art. 9 C. proc. civ. totodată, pentru aceleaşi argumente, ea nu reprezintă nici o încălcare a prevederilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., deoarece cauza cererii nu a fost schimbată în calea de atac, cum eronat susţin recurentele.

Este, astfel, nefondat motivul de recurs analizat, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În cadrul unui motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele au susţinut că soluţia instanţei de apel - de a nu sancţiona reclamanta pentru omisiunea de a demara negocieri cu utilizatorii din domeniul de activitate al pârâtelor - constituie o încălcare a prevederilor art. 130 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 8/1996 (în prezent art. 162 alin. (1) lit. c) din legea în forma republicată).

Nu rezultă cu claritate din această critică în ce mod considerarea ca admisibilă a acţiunii de către instanţa de apel constituie o încălcare a prevederilor normei mai sus evocate; se întrevede, totuşi, din argumentare, teza că, de vreme ce prevederile Metodologiei ce privesc activitatea de taxi şi rent-a-car nu sunt aplicabile, în absenţa unei metodologii proprii activităţii de car-sharing, instanţa nu putea fi sesizată.

Or, cum în mod judicios a argumentat Curtea de apel, dacă a avut loc o utilizare în sensul legii (respectiv, în speţă, o comunicare publică de opere muzicale), obligaţia de autorizare rezultă, de asemenea, din lege, iar chestiunea întinderii remuneraţiilor este una care ţine de dovedirea unei alte condiţii dintre cele prevăzute cumulativ pentru angajarea răspunderii, şi anume prejudiciul.

Totodată, în mod corect a arătat Curtea de apel că instanţa este ţinută a dezlega pricina prin aplicarea legii, a uzanţelor, a analogiei sau, în ultimă instanţă, a principiilor generale ale dreptului.

Rezultă cu claritate că problema existenţei unei metodologii negociate cu categoria de utilizatorii din care fac parte pârâtele este o chestiune de fond, a cărei dezlegare revine instanţei de fond odată cu soluţionarea cauzei şi că absenţa unei metodologii negociate nu face acţiunea inadmisibilă.

Eventuala omisiune a reclamantei de a demara negocieri poate avea efecte în planul cuantificării remuneraţiilor, atunci când, procedând conform îndrumărilor instanţei de apel, pentru determinarea eventualului prejudiciu, Tribunalul va examina atât modul de aplicare a art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cât şi posibilitatea aplicării prin analogie a normelor celor mai apropiate de situaţia speţei.

De aceea, cum s-a argumentat şi în cadrul analizei motivelor de recurs ce preced dar şi în cadrul deciziei recurate, absenţa unei metodologii nu constituie, prin ea însăşi, motiv pentru respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în răspundere delictuală.

Susţinerea recurentelor că instanţa de recurs (şi corespunzător nici instanţa de apel) nu ar fi fost învestite cu o critică privind calificarea ca apărare de fond a excepţiei inadmisibilităţii este străină cauzei.

Aceasta întrucât, de vreme ce acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, iar reclamanta a adus prin apel argumente pentru care ea consideră că soluţia este greşită, instanţele de control judiciar erau chemate tocmai a determina dacă motivul pentru care Tribunalul a respins acţiunea ca inadmisibilă era unul corect, dacă în speţă putea fi reţinut respectivul fine de neprimire, iar împrejurarea că acel motiv putea fi calificat sau nu ca o apărare de fond este subsidiară dezlegării cerute primordial instanţelor superioare.

De aceea, argumentarea cuprinsă în cererea de recurs în sensul că instanţele de apel şi recurs erau ţinute a aprecia drept dezlegată calificarea susţinerilor pârâtei ca reprezentând excepţia inadmisibilităţii şi nu puteau aprecia că acestea sunt apărări de fond este, pe de-o parte, lipsită de relevanţă pentru prezenta decizie, iar pe de altă parte, nici nu profită recurentelor, deoarece dacă nu putea proceda la recalificarea susţinerilor lor, instanţa de apel avea doar a le înlătura dacă aprecia că acţiunea este admisibilă, iar o atare soluţie ar fi fost defavorabilă pârâtelor, a căror apărare nu ar mai fi fost analizată cu ocazia judecăţii în fond.

În fine, nefondate sunt şi criticile - neîntemeiate în drept de recurente - care privesc chestiunea calităţii pasive, respectiv a calităţii de utilizator a pârâtelor.

Înalta Curte observă că sub acest aspect prima instanţă nu a soluţionat prin dispozitivul sentinţei excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâte (cu argumentul esenţial că nu au calitatea de utilizator de opere muzicale), prin sentinţă fiind dispusă doar măsura respingerii acţiunii ca inadmisibile.

Prin considerente, Tribunalul a reţinut că pârâtele desfăşoară activitate de transport prin aplicarea la cauză a chestiunilor dezlegate prin Hotărârea CJUE în cauza C-434/15 (Asociación Profesional Elite Taxi), dar că prevederile Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 198/2012 nu se aplică pârâtelor faţă de conţinutul concret al acesteia.

Suplimentar (şi contradictoriu, după cum a observat şi instanţa de apel), prima instanţă a notat că chestiunea inadmisibilităţii este prioritară şi că ea împiedică dezlegarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin apelul incident formulat, pârâtele B. au atacat considerentele primei instanţe care priveau calitatea lor de utilizator de opere muzicale, respectiv prestarea de activităţi de transport.

Instanţa de apel a observat, în primul rând, că aceste considerente priveau apărarea pârâtelor privind absenţa calităţii lor procesuale pasive şi că, faţă de soluţia de inadmisibilitate a acţiunii, considerentele sunt supraabundente şi cu acest motiv a admis apelul incident; în tot cazul, s-a notat, anularea sentinţei conduce şi la lipsirea de efecte a acestor considerente.

În al doilea rând, Curtea de apel a observat că, în realitate, chestiunile invocate în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive sunt probleme de fond şi nu de calitate procesuală, deoarece ele privesc natura activităţii concrete desfăşurate de pârâte şi necesită aprecieri de fapt specifice soluţionării acţiunii cu care instanţa a fost învestită.

Prin recurs, se susţine cu privire la aceste dezlegări că instanţa de apel nu a fost sesizată cu calitatea de utilizator a pârâtelor. Această susţinere poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu trimitere la art. 476 şi art. 477 C. proc. civ., referitoare la limitele devoluţiunii în apel.

Or, o atare susţinere vine în contradicţie cu însuşi apelul incident declarat de pârâte, care a urmărit în mod declarat înlăturarea unor considerente pe care le apreciau prejudiciabile şi în cuprinsul cărora Tribunalul a statuat în sensul că pârâtele desfăşoară activitate de transport şi că, adiacent acestei activităţi, se desfăşoară şi comunicare publică de opere muzicale în autovehiculele dotate cu aparate ce permit redarea muzicii.

Pentru edificare, este util a reproduce aceste considerente ale primei instanţe:

"În ceea ce priveşte susţinerea pârâtelor că acestea nu prestează servicii de transport, Tribunalul va reţine incidenţa încadrării realizate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea din 20 decembrie 2017 în cauza C-434/15 (Asociación Profesional Elite Taxi). Serviciul de "intermediere" realizat de către B. face parte integrantă dintr-un serviciu global al cărui element principal este un serviciu de transport şi corespunde calificării drept "serviciu în domeniul transporturilor". Însuşi "intermediarul" creează oferta de servicii de transport, în timp ce conducătorii auto nu ar fi în situaţia de a furniza servicii de transport şi, pe de altă parte, persoanele care doresc să efectueze o deplasare urbană nu ar recurge la serviciile respectivilor conducători auto, in lipsa aplicaţiei.

Potrivi(t) acestor considerente Tribunalul reţine că autovehiculele - în care sunt instalate sau deţinute aparate şi orice alte mijloace tehnice sau electroni(c)e ce permit recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau a imaginilor însoţite de sunet - sunt mijloace prin care se realizează activitatea de intermediere realizată de pârâte, comunicarea operelor fiind adiacentă acestei activităţi, contribuind la alegerea clienţilor de a folosi aplicaţia."

Or, tocmai aceste considerente răspund apărării pârâtelor dezvoltate în cadrul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în sensul că activitatea desfăşurată de acestea nu este aptă a atrage calitatea lor de utilizator de opere muzicale prin comunicare publică, şi consecutiv ele au fost atacate prin apelul incident.

De aceea, în mod vădit contradictoriu se susţine prin recursul de faţă că instanţa de apel nu a fost învestită cu cercetarea acestor chestiuni, ele făcând, cum s-a arătat, tocmai obiectul apelului incident declarat de înseşi recurentele.

Subsidiar, nefondat se susţine că dezlegarea Curţii de apel este nelegală deoarece aceste chestiuni ţineau de calitatea pasivă şi nu de fondul cauzei. Şi această susţinere poate fi încadrată în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece se pune în discuţie modul de aplicare a art. 36 C. proc. civ.

Astfel, după cum în mod judicios a argumentat şi intimata-reclamantă, din perspectiva calităţii pasive în cadrul unei acţiuni în răspundere delictuală, calitatea procesuală pasivă revine celui faţă de care reclamantul susţine şi argumentează săvârşirea unei fapte ilicite, acesta fiind şi sensul art. 36 C. proc. civ., invocat chiar de recurente:

"Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

În schimb, aşa cum o arată teza a doua a textului, dacă activitatea pârâtelor îmbracă sau nu forma comunicării publice supuse autorizării reprezintă tocmai fondul cauzei şi nu o chestiune de calitate pasivă.

De aceea, în mod corect a tranşat această chestiune Curtea de apel, pe de-o parte reţinând caracterul supraabundent al dezlegărilor mai sus citate şi pe de altă parte consemnând că, oricum, chestiunile urmează a fi examinate în contextul judecării cauzei pe fond şi că nu sunt proprii unei excepţii privind calitatea procesuală pasivă.

Pentru toate argumentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul declarat de pârâtele recurente B. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-pârâte C. şi B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 385A din 9 martie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 mai 2023.