Cassation nullifies recourant's appeal for lack of illegality grounds while affirming civil liability for constitutional violations in prison detention conditions

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2023

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cerere înregistrată la 23 aprilie 2020 la Judecătoria Medgidia şi ulterior precizată, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă obligarea acestora, în solidar, la plata despăgubiri morale şi materiale pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie, în cuantum total de 50.000 euro pentru reclamantul A. şi de 100.000 euro pentru reclamantul B..

Prin sentinţa civilă nr. 1314 din 20 octombrie 2020, Judecătoria Medgidia a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 3342 din 22 septembrie 2021, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a respins, ca nefondate, atât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cât şi cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul A..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 86/C din 31 martie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3342 din 22 septembrie 2021 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă şi schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că:

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Penitenciarul Poarta Albă, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi obligaţi pârâţii să plătească în solidar reclamantului A. suma de 2000 euro, în RON la cursul de referinţă al BNR din ziua plăţii, reprezentând daune morale pentru condiţii necorespunzătoare de detenţie.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 86/C din 31 martie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă au declarat recurs reclamantul A., pârâtul Penitenciarul Poarta Labă şi pârâta Amdinistraţia Naţională a Penitenciarelor.

i) Recursul reclamantului A.

În dezvoltarea cererii de recurs, neîncadrată în drept, reclamantul a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

Reclamantul a susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a concluzionat că nu i se cuvin daune pentru perioada 19.02.2021 - 12.12.2021, deoarece CEDO a stabilit daune pentru perioada efectivă petrecută în condiţii inumane şi degradante.

A arătat că Penitenciarul Poarta Albă avea posibilitatea de a-i relaxa regimul de efectuare a pedepsei, să-i îmbunătăţească condiţiile sau să-l libereze condiţionat, însă a reacţionat contrar, prelungind intenţionat perioada de executare a pedepsei şi obligându-l la plata unor cheltuieli judiciare enorme în cauzele formulate de reclamant.

În concluzie, a solicitat să se recalculeze suma reprezentând daune, pentru toată perioada în care a fost încarcerat în cadrul Penitenciarului Poarta Albă.

ii)Recursul pârâtului Penitenciarul Poarta Albă

În dezvoltarea cererii de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., pârâtul a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

Pârâtul a apreciat că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, încălcarea normelor s-a făcut prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, faptele fiind reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege aplicabil speţei, întrucât Penitenciarul Poarta Albă este ordonator terţiar de credite, aflat în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (ordonator secundar de credite) şi a Ministerului Justiţiei (ordonator principal de credite).

Pârâtul a mai arătat şi faptul că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a Penitenciarului Poarta Albă. A considerat că neîndeplinirea uneia dintre condiţii exonerează de răspundere pârâtul. Pe tot parcursul judecării cauzei de faţă a arătat faptul că nu există o neglijenţă manifestată chiar şi sub forma culpei de Penitenciarul Poarta Albă în exercitarea atribuţiilor legale, în condiţiile în care acesta a fost preocupat permanent de îmbunătăţirea condiţiilor de cazare, a investit în reparaţii ale spaţiilor de detenţie, s-a preocupat de construirea altor spatii în limita bugetelor alocate, formulând permanent cereri pentru, transferarea deţinuţilor la alte penitenciare tocmai pentru evitarea supraaglomerării.

Având în vedere cele de mai sus şi fiind de notorietate faptul că penitenciarul nu poate refuza încarcerarea deţinuţilor condamnaţi de instanţele de judecată motivând că "a fost depăşită capacitatea de cazare" şi faptul că politica penală şi execuţional penală a Statului Român nu o face Penitenciarul Poarta Albă, este neîntemeiată aprecierea instanţei în sensul că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte unitatea recurentă.

Măsurile luate de administraţia penitenciarului în ceea ce-l priveşte pe reclamant au fost cele legale, iar drepturile acestuia nu au fost încălcate nici din perspectiva reglementărilor interne şi nici din perspectiva reglementărilor europene.

Potrivit jurisprudenţei CEDO, obligaţia de a asigura condiţiile optime de detenţie pentru cei aflaţi în grija şi paza statului nu este doar o obligaţie de mijloace, ci una de rezultat. Prin urmare, în condiţiile în care Statul Român este parte în dosar în calitate de pârât, rezultă că vinovat pentru încălcarea cu privire la reclamantul condamnat a normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare, în sensul că în celula unde a fost cazat reclamantul nu a fost asigurat un spaţiu util de 4 mp sau 6 mc de aer, este Statul Român.

Astfel, neluarea măsurilor pentru asigurarea normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare constituie o faptă ilicită a acestuia şi nu a administraţiei penitenciarului pârât.

Pe de altă parte, obligarea administraţiei penitenciarului la despăgubiri, poate ridica probleme serioase din punct de vedere financiar şi indirect poate afecta calitatea condiţiilor acordate celorlalte persoane deţinute, în condiţiile în care conducerea instituţiei are ca obligaţie şi asigurarea unui just echilibru între interesele instituţiei, ale celorlalte persoane condamnate şi interesele particulare ale deţinutului din cauza de faţă. Faptul că nu au fost alocate fonduri pentru aducerea la standarde a condiţiilor de cazare din penitenciare nu implică vina administraţiei Penitenciarului Constanţa - Poarta Albă, penitenciar preocupat permanent a asigura condiţii decente pentru toate persoanele aflate în custodia acestuia.

De altfel, prin Hotărârea pilot pronunţată de CEDO privind condiţiile de detenţie în cauza Rezmiveş si alţii împotriva României (nr. 61467/12, 39516/13, 48231/13 şi 68191/13) în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie din închisorile şi centrele de reţinere şi arest preventiv din România, Curtea a solicitat Statului român ca, în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să prezinte, în cooperare cu Comitetul de Miniştri ai Consiliului Europei, un calendar pentru punerea în aplicare a măsurilor care să soiuţioneze problema supra-aglomerării carcerale şi a condiţiilor de detenţie.

Prin respectiva decizie s-a reţinut că în ce priveşte condiţiile de detenţie din penitenciarele din România acestea contravin Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului şi arată o disfuncţionaiitate structurală care necesită adoptarea de măsuri generale de către stat.

Ca urmare, se poate constata cu uşurinţă faptul că supraaglomerarea spaţiilor de deţinere şi a condiţiilor aferente detenţiei nu pot fi imputate vreunei unităţi penitenciare, în particular Penitenciarului Constanţa - Poarta Albă, din moment ce aceste aspecte privesc, per ansamblu, întreg sistemul penitenciar

În ceea ce priveşte situaţia recurentului-reclamant, a arătat că acestuia i-au fost respectate drepturile, după cum a probat cu documentele depuse la dosar. Accesul la activităţile de sport de plimbare, socio-educaţionale, participarea la activităţile productive, au contribuit la crearea unui climat educaţional şi de viaţă în mediul carceral, care în nici un caz nu poate fi asimilat cu rele tratamente, tratamente inumane sau degradante.

În cazul de faţă, în raport şi cu jurisprudenţa CEDO din care citează, nu se poate susţine că reclamantul a suferit traume, umilinţe şi a fost supus la rele tratamente, în condiţiile în care cât a fost custodiat în Penitenciarul Poarta Albă, i-a fost asigurat un confort psihic constant, asistenţă medicală şi condiţii de detenţie corespunzătoare, a participat la activităţi productive şi socio-educative, care în nici un caz nu poate fi asimilat cu rele tratamente, tratament inuman sau degradant.

A menţionat că, efectele asupra personalităţii recurentului-reclamant trebuie susţinute prin documente de specialitate concludente din care să rezulte emoţiile negative, problemele de relaţionare, starea de sănătate psihică alterată sau faptul că a fost nevoit sau va fi nevoit să urmeze un demers de intervenţie psihologică, ca urmare a privării de libertate.

Privarea de libertate prin depunerea individului în penitenciar nu este urmarea unui act propriu de voinţă sau a unei obligaţii cetăţeneşti (cum este cazul internării într-un spital), ci reprezintă o formă de sancţionare aplicată de societate individului care s-a abătut de la normele ei morale şi juridice. Odată cu intrarea în penitenciar, acesta resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de vârstă, de structura sa psihologică, de maturizarea socială şi de nivelul de cultură, efectul privării de libertate şi reacţionează într-un mod personal la această nouă situaţie. Iar conform studiilor din domeniu, efectele privării de libertate sub diferite aspecte emoţionale şi cognitive sunt resimţite şi de foşti condamnaţi care au executat o pedeapsă în locuri de deţinere din statele europene în care sunt asigurate condiţii de detenţie optime.

Prin urmare, a considerat că producerea unor suferinţe psihice/fizice (termen medical de specialitate), trebuie dovedită cu documente de specialitate din care să rezulte că acestea sunt determinate de condiţii de detenţie precare,

Existenţa prejudiciului moral trebuie să fie susţinut în primul rând de un probatoriu adecvat care să reflecte întinderea sa, precum şi gravitatea măsurii abuzive, sau cel puţin toate acestea să poată fi prezumate, lucru care în cauză nu s-a realizat. Potrivit C. civ. român, trebuie să existe o echivalenţă între valoarea prejudiciului şi valoarea despăgubirii şi, în mod similar dacă dauna morală nu prezintă nicio gravitate, nici reparaţia echitabilă nu poate fi acordată.

În consecinţă, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea cererea de chemare în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată.

iii)Recursul pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor

În dezvoltarea cererii de recurs, pârâtul a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 36 C. proc. civ. şi H.G. nr. 756/2016.

Pe de o parte, invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în condiţiile în care, în conformitate cu prevederile art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală pasivă aparţine persoanei căreia i se impută săvârşirea faptei ilicite.

Instanţa de apel a stabilit în mod eronat că răspunderea Administraţiei Naţională Penitenciarelor pentru fapta ilicită dedusă judecăţii, supraglomerarea penitenciarelor, în condiţiile în care, conform jurisprudenţei naţionale, a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Rezmiveş contra României şi cauza Polgar contra României, aceasta revine Statului Român.

În al doilea rând, instanţa de apel reţine că "tratamentul degradant a produs, în mod inerent, o suferinţă fizică şi psihică reclamantului, ceea ce constituie un prejudiciu moral, întrucât nu poate fi evaluai în bani. Între acest prejudiciu şi tratamentul degradant există o evidentă legătură de cauzalitate."

Reclamantul însă, nu a dovedit existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate prin cererea de chemare în judecată şi nici prin înscrisuri, în ce fel şi sub ce aspect au fost lezate şi nici ce valori au fost lezate.

În măsura în care instanţa de apel a apreciat faptul că existenţa prejudiciului reiese din însăşi materialitatea faptei, constând în neasigurarea spaţiului minim, aceasta nefiind imputabilă instituţiei recurente-pârâte, ci, după cum a arătat, Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, consideră că, chiar dacă şi instanţa de recurs ar reţine aceleaşi circumstanţe, nu există niciun temei legal pentru care să fie angajată şi răspunderea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi să fie obligată ea la plata în solidar a despăgubirilor către reclamant, astfel cum în mod greşit s-a reţinut în prezenta cauză.

În al treilea rând, în mod eronat instanţa a reţinut, în ciuda înscrisurilor depuse de recurentă la dosar, care dovedesc veridicitatea celor argumentate, că articolul 3 din CEDO a mai fost încălcat, în afară de supraaglomerare, prin faptul că reclamantul a fost supus, la, condiţii precare de igienă, constând în prezenţa igrasiei şi a mucegaiului, a gândacilor si a ploşniţelor, neasigurarea unui spaţiu adecvat servirii mesei, precum şi neasigurarea încălzirii corespunzătoare a camerei de deţinere pe timpul iernii.

În acest sens, a solicitat instanţei de recurs reanalizarea înscrisurilor depuse la dosar de pârâtă, decizia instanţei de apel fiind, în mod evident, bazată pe interpretarea eronată a probelor deja existente la dosar, din înscrisurile depuse la dosar reieşind, atât condiţiile de detenţie corespunzătoare, cât şi acţiunile de dezinfecţie dispuse, nu numai de dezinsecţie.

Administraţia Naţională a Penitenciarelor, pe baza datelor primite de la unitatea penitenciară unde a fost custodiat reclamantul, în speţă, Penitenciarul Poarta Albă, a prezentat modul în care au fost asigurate drepturile acestuia, sens în care au fost depuse la dosarul cauzei documente justificative, care relevă că acestuia i-au fost acordate toate drepturile, în conformitate cu legea de executare a pedepselor privative de libertate.

În speţă, nu s-a făcut dovada în concret cu privire la existenţa vreunei fapte culpabile a pârâtei, în ceea ce priveşte condiţiile materiale de detenţie de care a beneficiat reclamantul, eventuala răspundere în acest sens fiind în sarcina unităţii penitenciare care l-a custodiat, în speţă, a Penitenciarului Constanţa -Poarta Albă, iar referitor la supraaglomerare, este de notorietate că răspunderea în acest caz, nu-i poate reveni decât Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor.

A subliniat faptul că instituţia pârâtă nu dispune asupra modului în care execută pedeapsa persoanele private de libertate aflate în custodia unităţilor penitenciare, în prezenta cauză, pentru condiţiile materiale de detenţie oferite reclamantului, persoana juridică de drept public responsabilă este unitatea penitenciară, unde acesta a fost custodiat, invocând în acest sens jurisprudenţa naţională.

Cum penitenciarele au personalitate juridică, a considerat că doar unitatea penitenciară care l-a custodiat în, perioada indicată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, trebuie să stea în nume propriu în cauza de faţă, Administraţia Naţională a Penitenciarelor neputând fi răspunzătoare pentru faptele acesteia.

A mai arătat că în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale.

Cererea de chemare în judecată nu poate fi admisă de vreme ce reclamantul nu a fost supus, astfel cum afirmă, la tratamente inumane, degradante sau umilitoare, penitenciarul depunând eforturi constante pentru a asigura condiţiile minime de cazare pentru toate persoanele cazate inclusiv cele arestate preventiv, în vederea respectării demnităţii umane şi asigurarea dreptului la integritatea şi sănătatea fizică a deţinuţilor.

Respectarea condiţiilor de detenţie de către penitenciare nu poate fi apreciată strict sub aspectul suprafeţelor camerelor de deţinere, acesta fiind un concept mai vast, care chiar şi în viziunea Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante (CPT) presupune o dezvoltare continuă, iar nivelul de supraaglomerare nu conduce automat la un tratament inuman sau degradant astfel cum a reţinut instanţa de apel invocând prevederile CEDO.

Reclamantul nu a dovedit existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, în ce fel şi sub ce aspect au fost lezate drepturile sale.

Suma solicitată cu titlu de despăgubiri este excesivă în condiţiile în care răspunderea civilă delictuală este menită să acopere o pagubă, nu să asigure un câştig.

În consecinţă, a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamant, ca neîntemeiată.

5. Apărările formulate de părţi

Recurentul-pârât Penitenciarul Poarta Albă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului reclamantului şi în subsidiar, a solicitat respingerea acestui recurs, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului reclamantului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi în subsidiar, a solicitat respingerea acestui recurs, ca nefondat, iar cu privire la recursul pârâtului Penitenciarul Poarta Albă a achiesat la motivele acestuia.

De asemenea, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiilor netimbrării şi nulităţii recursului reclamantului, invocate de recurentul-pârât prin întâmpinare.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 8 iunie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 23 aprilie 2020, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la 19 ianuarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care Înalta Curte a respins excepţia netimbrării recursului reclamantului, rămânând în pronunţare asupra excepţiei nulităţii recursului reclamantului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi asupra recursurilor pârâţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

i)Cu privire la recursul declarat de reclamantul A.

Examinând recursul, în condiţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., în raport de excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare de către pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Penitenciarul Poarta Albă, Înalta Curte urmează a anula recursul reclamantului, pentru următoarele considerente:

Conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Articolul 489 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiaşi articol se arată că aceeaşi sancţiune, a nulităţii recursului, se aplică şi în situaţia în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Se constată că, prin memoriul de recurs, reclamantul A. nu aduce nicio critică de nelegalitate deciziei civile nr. 86/C din 31 martie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, care să poată fi încadrată în vreunul dintre motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., ci susţine doar să se recalculeze suma reprezentând daune, pentru toată perioada în care a fost încarcerat în cadrul Penitenciarului Poarta Albă, aspect ce reprezintă o chestiune de netemeinicie şi de apreciere a probelor, prin care se pretinde că, în stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de apel a făcut o apreciere nerezonabilă, neechitabilă şi fără corelare între prejudiciul suferit şi despăgubirile acordate.

Una dintre trăsăturile esenţiale ale recursului este aceea că reprezintă o cale extraordinară de atac în cadrul căreia controlul judiciar este limitat - în conformitate cu prevederile art. 488 C. proc. civ. - la aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, anume a celei pronunţate de instanţa de apel.

Un atare context legal nu permite o reapreciere a situaţiei de fapt ce a fost stabilită în etapele procesuale anterioare, astfel încât criticile prin care recurentul tinde a provoca o astfel de reevaluare nu vor fi analizate, ele fiind incompatibile cu exerciţiul dreptului la recurs.

Or, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat. Lipsa acestor menţiuni este sancţionată cu nulitatea, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol.

Totodată, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede sancţiunea nulităţii recursului în cazul în care motivele de recurs invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Deşi nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că pentru a putea fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze argumentele reţinute de instanţă în justificarea soluţiei pronunţate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În speţă, se constată că susţinerile invocate de recurentul-reclamant în cuprinsul cererii de recurs nu răspund cerinţelor prevăzute de dispoziţiile procedurale citate, fără a dezvolta şi a arăta în concret însă motivele pentru care decizia ar trebui casată în raport cu considerentele reţinute de instanţa de apel.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. c), art. 488 alin. (1) pct. 1-8 şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că recursul este calea extraordinară de atac de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, ceea ce nu implică recunoaşterea posibilităţii părţilor de a o critica pentru motive de netemeinicie.

Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii atacate, prin raportare la motivele de casare prevăzute în mod expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă şi/sau reevaluarea situaţiei de fapt.

În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a arătat că faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate de către instanţa de apel normele de drept procesual şi/sau material situaţiei de fapt deja stabilite.

Ca atare, scopul recursului transcende interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, cel care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel).

Din moment ce în recurs nu se poate cenzura situaţia de fapt, ci doar se verifică legalitatea deciziei pronunţate în apel, prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată, rezultă că instanţa de recurs nu are competenţa de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanţele de fond şi nici de a analiza criticile care privesc temeinicia deciziei instanţei de apel.

Or, în prezenta cauză, se constată că argumentele invocate prin memoriul de recurs privesc fondul pretenţiilor deduse judecăţii şi nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Mai mult, recurentul nu argumentează în vreun fel nelegalitatea deciziei civile nr. 86/C din 31 martie 2022, prin raportare la soluţia de admitere a cererii de apel a reclamantului şi la considerentele care o susţin, limitându-se la a-şi exprima nemulţumirea faţă de modul de soluţionare a pretenţiilor sale de către instanţa de apel şi a solicita recalcularea sumei acordate drept despăgubire.

Prin urmare, memoriul de recurs nu conţine critici propriu-zise de nelegalitate a deciziei recurate, ci prezentarea unor aspecte care sunt străine de soluţia şi de considerentele instanţei de apel, deşi condiţia esenţială a motivării recursului implică determinarea greşelilor imputate instanţei, în raport cu soluţia pronunţată în privinţa cererii cu care a fost învestită, precum şi încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. Această cerinţă nu este satisfăcută de conţinutul cererii de recurs, atâta timp cât criticile formulate nu au legătură cu soluţia şi argumentaţia logico-juridică avută în vedere de către instanţa de apel la pronunţarea deciziei atacate. O atare atitudine procesuală ignoră faptul că, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, partea interesată nu poate invoca orice fel de nemulţumiri, ci doar pe acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate, în conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, reţinând, pe de o parte, că memoriul de recurs nu cuprinde motive care să poată fi subsumate vreunuia dintre cazurile prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că nu există motive care să poată fi examinate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de reclamantul A..

ii)Cu privire la recursul pârâtului Penitenciarul Poarta Albă, Înalta Curte reţine următoarele:

Critica din recurs, întemeiată pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., cu privire la îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu este fondată.

Recurentul-pârât a arătat că fapta ilicită nu există întrucât reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept de către administraţia Penitenciarului Poarta Albă, astfel încât nu există nici prejudiciu, în raport cu perioada de timp petrecută în Penitenciarul Poarta Albă şi, drept urmare, nu există nici vinovăţia recurentului.

Contrar susţinerilor părţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă şi completă aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi urm. C. civ., demonstrând în mod judicios îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, anume: fapta ilicită - neasigurarea condiţiilor minime de executare a pedepselor privative de libertate, conforme standardelor prevăzute prin normele naţionale şi internaţionale, de natură a asigura celor încarceraţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului -, prejudiciile cauzate demnităţii umane, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale pârâţilor şi prejudiciul cauzat reclamantului, care a fost supus unor "încercări care depăşesc nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei", potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Instanţa de apel a reţinut că prejudiciul moral produs apelantului prin condiţiile necorespunzătoare de detenţie în perioada 19.02 - 12.12.2019 a fost deja reparat prin aplicarea art. 551 din Legea nr. 254/2013, fiind acordate daune morale pentru perioada cu privire la care prejudiciul cauzat reclamantului nu a fost încă reparat, adică pentru perioada 13.12.2019 - 16.04.2021, cu excepţia perioadei 7 - 24.01.2021, în care s-a aflat în Penitenciarul Spital Dej şi pentru care nu a formulat pretenţii, şi respectiv a perioadelor 3-14.02.2020 şi 17-26.06.2020, în care s-a aflat în Penitenciarul Spital Constanţa - Poarta Albă şi pentru care cererea a fost respinsă ca nefondată.

Astfel, fără a fi necesară reluarea argumentelor instanţei de apel, se constată că s-a reţinut, pe baza probelor cauzei şi a situaţiei de fapt ce nu mai poate fi contestată în recurs, supraaglomerarea penitenciarului, caracterul precar al condiţiilor de detenţie, condiţii de precare de igienă, constând în prezenţa igrasiei şi a mucegaiului, ca şi a gândacilor şi a ploşniţelor, precum şi în neasigurarea unui spaţiu adecvat servirii mesei, anexe sanitare necorespunzătoare, slaba calitate a hranei şi, nu în ultimul rând, supraaglomerarea carcerală severă, cu consecinţa asigurării în concret a unei suprafeţe ce se situează sub norma de 4 mp de persoană. Totodată, nu a fost asigurată încălzirea corespunzătoare a camerei de deţinere în timpul iernii

Or, aşa cum reiese din cele reţinute de instanţa de apel, această circumstanţă a supraaglomerării din penitenciarele unde a fost cazat reclamantul, nu a putut fi anihilată prin constatarea altor eventuale aspecte pozitive pentru condiţiile de cazare din aceleaşi spaţii, ci, dimpotrivă, efectul cumulat al acestora nu a fost de natură a răsturna prezumţia încălcării art. 3 din Convenţie, ci de a confirma caracterul "degradant" al tratamentului suportat de reclamant în penitenciarele unde a fost deţinut, din perspectiva art. 3 din Convenţie.

Totodată, aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, cuantificarea despăgubirilor nu este supusă unor criterii legale de determinare, acestea stabilindu-se prin apreciere, iar instanţa de apel a făcut referire în acest sens la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, subordonându-le conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, precum şi raportat la perioada de timp petrecută la fiecare din pârâţi.

Se reţine, ca atare, că instanţa de apel raportându-se la criteriile sus-menţionate şi având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a urmărit să-i asigure reclamantului o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral cauzat de supraaglomerarea din celule.

Înalta Curte constată că la acordarea despăgubirilor s-au avut în vedere toate criteriile de evaluare, respectându-se cerinţa justului raport de proporţionalitate între prejudiciu şi reparaţia acordată, rezonabilă, echilibrată şi îndestulătoare în raport de circumstanţele cauzei şi în concordanţă de evaluările în echitate pe care Curtea Europeană însăşi le aplică pentru determinarea întinderii reparaţiei ca urmare a unei încălcări a art. 3 din Convenţie.

În acelaşi context, este necesar să se sublinieze, faţă de critica de recurs aferentă, că sentimentele de umilinţă, afectarea demnităţii umane au fost reclamate drept consecinţă a condiţiilor de detenţie, nu a altor fapte.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a avut în vedere criteriile indicate în susţinerea cererii de recurs, confirmate doctrinar şi jurisprudenţial, iar modul de apreciere a acestora, din perspectiva cuantificării despăgubirilor, nu poate face obiectul cenzurii în faţa instanţei de recurs, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, în aprecierea existenţei prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, instanţa de apel a reţinut că aceasta se poate face inclusiv pe bază de prezumţii, raţionament confirmat de instanţa de recurs, întrucât nerespectarea de către recurentul-pârât a obligaţiei de a asigura condiţii decente de detenţie, garantate de lege în respectarea demnităţii umane, produce în mod indiscutabil un prejudiciu moral reclamantului.

Inexistenţa fondurilor bugetare pentru asigurarea condiţiilor minime de cazare a persoanelor private de libertate nu constituie un element care să înlăture caracterul culpabil al faptei, pârâtul având obligaţia de a lua toate măsurile, inclusiv cele bugetare pentru asigurarea condiţiilor minime de detenţie.

Împrejurarea că fondurile bugetare trebuiesc aprobate de organele ierarhic superioare, respectiv Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Justiţiei, ţine de raporturile specifice în care îşi desfăşoară activitatea aceste instituţii, şi nu de dreptul reclamantului de a i se asigura condiţii minime de cazare pe perioada detenţiei.

În ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se reliefează responsabilitatea statului pentru crearea unui cadru normativ prejudiciabil pentru persoanele private de libertate, acestea nu pot fi primite.

În acest sens, dispoziţiile legale care reglementează executarea pedepselor stabilesc atribuţii exprese şi distincte în acest sens în sarcina unităţilor de detenţie, dar şi a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Astfel, potrivit art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, penitenciarele sunt locuri anume destinate unde se execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi a închisorii, se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică şi sunt în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 2772/17.10.2017, în vigoare la data sesizării instanţei, au fost aprobate Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, prin care s-au stabilit condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească spaţiile destinate cazării persoanelor private de libertate. Prin art. 1 alin. (1) din normele aprobate de O.M.J. nr. 2772/2017 s-a prevăzut, ca regulă generală, că aceste spaţii trebuie să respecte demnitatea umană şi să întrunească standardele minime sanitare şi de igienă, ţinându-se cont de suprafaţa de locuit, volumul de aer, iluminare, sursele de încălzire şi ventilaţie, prin raportare la condiţiile climatice, în continuare fiind reglementate cerinţe referitoare la spaţiul minim pentru fiecare deţinut, instalaţii de iluminat şi încălzire, dotarea şi echiparea camerelor, amenajarea grupului sanitar, etc. Prin art. 4 din Ordinul nr. 2772/2017 s-a stabilit că Direcţiile de specialitate din Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, precum şi directorii locurilor de deţinere din subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor duc la îndeplinire dispoziţiile prezentului ordin.

Pe de altă parte, se constată că aceste norme legale au fost avute în vedere de instanţa de fond atunci când a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, iar soluţia nu a fost apelată de pârâţi sub acest aspect, prin urmare această motivare a recurentului - pârât este formulată cu încălcarea prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmând a fi dezvoltată cu ocazia motivării recursului declarat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor.

De altfel, în cauză nu s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Penitenciarului Poarta Albă, iar motivele pentru care instanţa de fond a constatat că Administraţia Naţională a Penitenciarelor are calitate procesuală pasivă, potrivit unei dispoziţii definitive a primei instanţe, sunt valabile şi în ceea ce priveşte Penitenciarul Poarta Albă, care are calitate procesuală pasivă pentru identitate de raţiune.

De asemenea, în ceea ce priveşte jurisprudenţa naţională invocată în cauză, Înalta Curte reţine, pe o parte, că potrivit art. 5 alin. (2) C. proc. civ., că aceasta nu constituie izvor de drept, iar, pe de altă parte, că fiecare decizie de speţă trebuie înţeleasă în contextul cauzei în care a fost pronunţată şi a situaţiei de fapt reţinute de instanţele respective.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică motivul de nelegalitate invocat, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., astfel încât, recursul declarat de recurentul-pârât Penitenciarul Poarta Albă urmează a fi respins, ca nefondat.

iii)Cu privire la recursul pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Înalta Curte reţine următoarele:

Criticile din recurs privesc, pe de o parte, lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, iar, pe de altă parte, neîndeplinirea cerinţelor privind atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în cauză.

Prin motivele de recurs formulate de pârâtă se reiterează, în primul rând, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei în cauza dedusă judecăţii.

Or, respectiva excepţie a fost invocată de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor prin întâmpinarea formulată la data de 13 octombrie 2020 în faţa Judecătoriei Medgidia, cauza fiind ulterior declinată la Tribunalul Constanţa.

Prin sentinţa civilă nr. 3342/2021, Tribunalul Constanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, reţinând că în raport de obiectul cererii deduse judecăţii, respectiv plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat pentru condiţiile de detenţie din unitatea de penitenciar subordonată pârâtei, Administraţia Naţională a Penitenciarelor are calitate procesuală pasivă.

Împotriva hotărârii de respingere a calităţii procesuale pasive, pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu a declarat apel, astfel încât respectiva soluţie a intrat în puterea lucrului judecat.

În aceste condiţii, critica din recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei din apel, prin reiterarea aspectelor privind lipsa calităţii procesuale pasive, soluţionată definitiv de prima instanţă, nu poate fi primită.

Se reţin ca atare dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Prin urmare, textul menţionat consacră legislativ o practică constantă potrivit căreia, aşa cum recursul nu poate fi exercitat fără să se fi uzat de calea apelului, tot astfel, în recurs nu se pot invoca omisso medio motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel.

Cum pe calea apelului pot fi invocate motive care privesc judecata în primă instanţă, pentru a putea fi ridicate în recurs, trebuie să fie în primul rând valorificate în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

Totodată, cum alin. (2) al art. 488 C. proc. civ. stabileşte o regulă general aplicabilă tuturor motivelor prevăzute la alin. (1) rezultă că nici atunci când este vorba de excepţii, cum este cazul în speţă, acestea nu pot fi invocate direct în recurs, dacă puteau fi invocate pe calea apelului, atâta timp cât legea condiţionează invocarea lor ca motive de recurs de valorificarea anterioară în apel.

Întrucât pârâta nu a făcut acest lucru, aspectul legat de calitatea sa procesual pasivă a intrat în putere de lucru judecat şi nu mai poate fi dedus analizei instanţei de recurs, critica din motivele de recurs fiind formulată omisso medio.

În atare condiţii, formularea direct în recurs a unor atare critici încalcă dispoziţiile procedurale, întrucât recursul, ca o cale extraordinară de atac subsecventă apelului, poate fi exercitat împotriva deciziei pronunţate în apel pentru motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., rezultând că prin criticile formulate trebuie să se tindă a se demonstra de ce considerentele sunt eronate în raport de textele de lege aplicabile speţei.

Nu poate fi criticată soluţia instanţei de apel pentru aspecte nedezlegate, deoarece nu au fost deduse cercetării ei judecătoreşti, după cum nu se poate tinde la schimbarea unei soluţii care nu se referă la chestiunile criticate.

Prin urmare, în condiţiile formulării în recurs pentru prima dată a unor critici, omisso medio, acestea nu pot constitui obiect al controlului judiciar, astfel că nu vor fi analizate.

Conchizând, cum pârâta nu a declarat apel împotriva soluţiei tribunalului de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, urmează a se constata că reiterarea excepţiei prin întâmpinarea din apel (ca mijloc de apărare) nu este permisă ca mijloc procedural pentru declararea omisso medio a recursului.

În ceea ce priveşte referinţele la cauza Polgar contra României şi cauza Remziveş contra României, la care au făcut referire ambii pârâţi prin recursurile lor, acestea au fost avute în vedere de instanţa de apel ce a reţinut că "referirea CEDO din hotărârea din cauza Polgar c. României (par. 95) la decizia civilă nr. 460/19.02.2020 a Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost făcută în sprijinul concluziei că acţiunea în răspundere civilă delictuală exercitată împotriva statului constituie un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenţie (idem, par. 96). Dar aceasta nu înseamnă că Penitenciarul Constanţa - Poarta Albă, cât şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, nu au calitate procesuală pasivă în astfel de cauze. O hotărâre a CEDO nu poate servi drept prilej sau argument pentru negarea unui drept consfinţit de dreptul naţional, în speţă a dreptului deţinutului de a acţiona, în baza art. 21 din Constituţie şi a art. 1349 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale a penitenciarului şi a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, respectiv pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin condiţiile de detenţie contrare art. 3 din Convenţie.".

Or aceste reţineri ale instanţei de apel nu au fost criticate de pârâţi care au făcut doar referire la aceste cauze în susţinerea criticilor prin care se reliefează responsabilitatea statului, iar nu a pârâţilor.

În privinţa cerinţelor referitoare la atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, sunt aplicabile mutatis mutandis motivele dezvoltate de instanţa de recurs de la punctul anterior, cu ocazia soluţionării recursului declarat de pârâtul Penitenciarul Poarta Albă, motiv pentru care acestea nu vor mai fi reluate, urmând a fi respinse ca nefondate, pentru aceleaşi considerente.

Pentru toate cele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi anulat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 86/C din 31 martie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, iar recursurile declarate de pârâţii Penitenciarul Poarta Albă şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva aceleiaşi decizii, urmează a fi respinse, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 86/C din 31 martie 2022 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Penitenciarul Poarta Albă şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2023.