Recovery of erroneous public payments: Non-qualifying implicit debt acknowledgment and extinction prescription of accessory interest

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2023

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, sub nr. x/2020, la 22 mai 2020, reclamanta Comuna Moşoaia - reprezentată prin primar A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C., solicitând ca prin hotărârea judecătorească să fie obligaţi în solidar la plata sumei de 308.421,84 RON.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea de şedinţă din 27 octombrie 2020, Tribunalul Argeş s-a pronunţat asupra prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie apreciată ca nefondată, pentru motivul că a intervenit întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea debitului de către pârâtul B., în calitate de primar.

Prin sentinţa civilă nr. 65 din 2 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. şi excepţia prematurităţii introducerii acţiunii.

A fost admisă acţiunea privind pe reclamantă şi pe pârâţi şi, în consecinţă, au fost obligaţi pârâţii, în solidar, să plătească reclamantei suma de 308.421,84 RON.

Împotriva sentinţei şi a încheierii din 27 octombrie 2020 au formulat apel pârâţii B. şi C..

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 4875 din 23 noiembrie 2021, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a admis apelurile formulate de pârâţii B. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din 27 octombrie 2020 şi a sentinţei civile nr. 65 din 2 februarie 2021 pronunţate de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2020.

Au fost schimbate încheierea din 27 octombrie 2020 pronunţată de Tribunalul Argeş, precum şi sentinţa pronunţată de acelaşi tribunal, în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi respinsă, ca prescrisă, acţiunea.

A fost obligată intimata-reclamantă la plata sumei de 3.172 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către apelanta-pârâtă C. şi a sumei de 1.672 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru), către apelantul B..

4. Recursul exercitat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 4875 din 23 noiembrie 2021 a formulat recurs reclamanta Comuna Moşoaia.

În dezvoltarea cererii de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

Deşi instanţa de apel constată că sumele sunt calculate până la data de 31 iulie 2017, reţinând că chiar pârâţii au susţinut că, pentru fiecare sumă începe să curgă un termen de prescripţie separat şi tot astfel pot fi calculate şi accesoriile, reţine că, întrucât cererea ar fi fost promovată la 22 mai 2020 (în realitate, cererea este depusă la poştal la 19 mai 2020), nu este justificată soluţia în raport de accesoriile calculate până la 31 iulie 2017.

Cu alte cuvinte, daca s-ar urma raţionamentul instanţei de apel, nu există o explicaţie pentru sumele calculate în intervalul 19 mai 2017 - 31 iulie 2017, raportat la care nu se poate susţine că a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune. Aşadar, suntem în prezenta unei soluţii ce conţine motive contradictorii (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Prin raportare la aspectele anterior enunţate, recurenta susţine că, în mod greşit au fost aplicate dispoziţiile art. 2523 şi 2528 C. civ., privind începutul termenului de prescripţie şi modul de calcul al acestuia, raportat la data promovării acţiunii (19 mai 2020), cererea fiind promovată în intervalul celor trei ani.

De asemenea, dispoziţiile art. 2537 pct. 1 C. civ. (ce se coroborează cu dispoziţiile art. 2541 C. civ.) au fost greşit interpretate şi aplicate, prin prisma conţinutului înscrisului "Informare" nr. 6518/27.07.2017.

Astfel, potrivit art. 2537 pct. 1 C. civ., "prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia".

Din cuprinsul informării întocmite şi înregistrate la Consiliul Local al Comunei Moşoaia sub nr. x/27.07.2017, rezultă că pârâtul B., în calitate de reprezentant al UAT Moşoaia, în legătură cu plata facturii nr. x/23.06.2014 recunoaşte că este vorba de efectuarea unei plăţi eronate, întrucât această plată nu a fost corelată cu factura nr. x/23.06.2014 şi cu procesul-verbal de custodie nr. x/02/10/2013, aşadar se recunoaşte că a ordonat o plată ce nu era datorată, iar în privinţa facturii nr. x/28.12.2016, în valoare de 95.000 RON plus TVA, acelaşi reprezentant al UAT Moşoaia, pârâtul B., recunoaşte că, pentru suma de 40.248,84 RON, constructorul nu a efectuat lucrări, susţinând că urmează să execute lucrări până la acoperirea valorii integrale facturate, numai că, în ceea ce îl priveşte pe constructor, acesta a emis la aceeaşi dată, de 27 iulie 2017, storno facturi pentru sumele primite nejustificat.

Aşadar, dispoziţiile art. 2537 pct. 1 C. civ. au fost încălcate, întrucât textul normativ vorbeşte de recunoaştere, în orice alt mod, ceea ce înscrisul anterior menţionat cuprinde, astfel cum a arătat.

Prin urmare, înscrisul menţionat are menirea de a conduce la întreruperea prescripţiei, aşa încât, potrivit art. 2541 alin. (1) şi (2) C. civ., întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, iar după întrerupere, începe să curgă o nouă prescripţie.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin notele de şedinţă, depuse la termenul de judecată din recurs din 22 septembrie 2022, recurenta-reclamantă a susţinut, în detalierea motivului de recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., incidenţa în speţă a prevederilor art. 2532 pct. 3 C. civ., în privinţa intimatului-pârât B., privind cazurile generale de suspendare a prescripţiei.

În acest sens, a arătat că, după cum reiese din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, intimatul-pârât B. avea, chiar şi la momentul auditului realizat de către Curtea de Conturi, precum şi la momentul emiterii înscrisului "Informare" nr. 6518/27.07.2017 calitatea de reprezentant legal al reclamantei, Comuna Moşoaia, în virtutea calităţii sale de primar. Această calitate a încetat abia la data de 14 ianuarie 2019, odată cu emiterea Ordinului Prefectului Judeţului Argeş nr. 2/14.01.2019 de încetare a mandatului de primar - ce a survenit ca urmare a unei condamnări penale definitive.

Ca atare, dat fiind faptul că până la această dată chiar intimatul-pârât era reprezentantul legal al reclamantei, ca efect al suspendării termenului de prescripţie, aceasta nu a început să curgă decât de la această dată. Or, cererea de chemare în judecată a fost promovată la 22 mai 2020, înăuntrul termenului de prescripţie, în ceea ce îl priveşte pe intimatul-pârât B..

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât B. a depus, în termen legal, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor.

De asemenea, intimaţii-pârâţi au depus, fiecare, concluzii scrise prin care au solicitat respingerea recursului, intimata-pârâtă C. cerând şi cheltuieli de judecată, în cuantum de 2500 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

6. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 18 ianuarie 2022 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris.

Cauza a fost supusă procedurii de regularizare, nefiind întocmit raportul de admisibilitate faţă de data iniţială a dosarului, 22 mai 2020, ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când au fost abrogate dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată şi criticilor formulate împotriva acesteia, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de recurs şi notele de şedinţă, recurenta-reclamantă a invocat critici cu privire la suspendarea cursului prescripţiei, la întreruperea prescripţiei, prin raportare la calificarea dată înscrisului denumit "Informare" nr. x/27.07.2017 şi cu privire la soluţionarea greşită a excepţiei prescripţiei pentru accesoriile calculate pentru perioada 19 mai 2017 - 31 iulie 2017, aceste critici urmând a fi analizate în ordinea pe care logica raţionamentului juridic o impune.

Astfel, un prim set de critici, invocate după termenul de motivare a recursului, prin notele de şedinţă depuse la termenul de judecată din recurs din 22 septembrie 2022, se referă la incidenţa în cauză a prevederilor art. 2532 pct. 3 C. civ., în raport cu calitatea de reprezentant legal al reclamantei, Comuna Moşoaia, în virtutea funcţiei sale de primar a intimatului-pârât B., fapt ce ar fi condus la suspendarea cursului prescripţiei, astfel că aceasta nu a început să curgă decât de la 14 ianuarie 2019, odată cu emiterea Ordinului Prefectului Judeţului Argeş nr. 2/14.01.2019 de încetare a mandatului de primar, sens în care cererea de chemare în judecată, introdusă la 22 mai 2020, ar fi depusă în termen.

Pe de o parte, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs a fost invocat peste termenul de motivare a recursului, cu încălcarea art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, aceste critici nu pot fi primite, întrucât, aşa cum rezultă din decizia recurată, motivele de apel şi de nelegalitate a prevederilor art. 2528 alin. (1) C. civ., dar şi apărările din fond şi apel s-au limitat la aspecte vizând întreruperea cursului prescripţiei extinctive, prin recunoaştere, ce ar rezulta din conţinutul înscrisului intitulat "Informare" cu nr. x/27.07.2017 şi că, în tabelul definitiv consolidat al creanţelor debitoarei S.C. D. S.R.L., publicat la data de 21.02.2018, este înscrisă creanţa reclamantei în sumă de 308.421,84 RON şi că prescripţia ar fi suspendată prin acest demers judiciar, iar instanţa de apel, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., le-a răspuns.

Or, în măsura în care în calea de atac devolutivă problema cazului de suspendarea a cursului de prescripţie prevăzut de art. 2532 pct. 3 C. civ., prin raportare la calitatea de primar a intimatului-pârât B., nu a fost dedusă judecăţii, iar în cuprinsul raţionamentului expus instanţa de apel nu a antamat aspectele sesizate direct în recurs, criticile apar ca fiind invocate cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care presupun ca motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluţionate.

Aşadar, pentru a putea invoca în recurs cazul de suspendare a cursului de prescripţie prevăzut de art. 2532 pct. 3 C. civ., recurenta ar fi trebuit ca în cursul judecării fondului şi, ulterior, apelului, în combaterea excepţiei de prescripţiei, invocată de pârâţi şi a apelurilor părţilor adverse prin care s-a criticat soluţia dată de prima instanţă aplicării în cauză a excepţiei prescripţiei, să îl invoce.

Prin urmare, cum partea nu a supus atenţiei nici instanţei de fond şi nici instanţei de apel această chestiune, deşi ar fi putut, ea nu o poate invoca direct în recurs, pentru că se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Distinct de aceasta, se cuvine subliniat că instanţa de apel a avut în vedere temeiurile de drept invocate de reclamantă şi de pârâţi pe tot parcursul litigiului în faţa instanţei de fond şi în faţa instanţei de apel, astfel încât nu se poate susţine cu temei legal că instanţa de apel avea obligaţia de a analiza şi invoca din oficiu alte temeiuri de drept decât cele invocate de reclamantă, în apărarea sa.

Obligaţia ce rezidă din cuprinsul articolului 22 alin. (4) C. proc. civ., invocat în cadrul dezbaterilor asupra recursului de reprezentantul părţii reclamante trebuie, însă, înţeleasă în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia. Or, este cunoscut că limitele judecăţii trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanţei, de vreme ce rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, instanţa având sarcina de a clarifica doar acele situaţii care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată.

În raport chiar de poziţia procesuală expresă a părţii reclamante, instanţa de fond, observând limitele instituite de art. 9 C. proc. civ. privind dreptul de dispoziţie al părţii şi în aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., a procedat la respingerea excepţiei prescripţiei, aşa cum instanţa de apel a ajuns la o concluzie diferită de cea a reclamantei şi chiar a instanţei de prim grad (în contextul admiterii excepţiei prescripţiei) în ceea ce priveşte momentul de început al cursului prescripţiei.

Nici criticile legate de întreruperea cursului prescripţiei prin recunoaşterea ce ar rezulta din înscrisul denumit "Informare" nr. 6518/27.07.2017 nu sunt fondate.

Astfel, cu titlu prealabil, trebuie menţionat că situaţia de fapt reţinută de instanţele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situaţie de fapt deplin stabilită, astfel că nici argumentele aduse în recursul reclamantei privitoare la modul de interpretare a probelor nu pot fi analizate întrucât tind la modificarea situaţiei de fapt avută în vedere, cu prilejul aplicării legii, de către instanţele de fond.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluţiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecăţii fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Or, cu privire la critica recurentei-reclamantei la modul cum a fost interpretat înscrisul denumit "Informare" nr. 6518/27.07.2017 de instanţa de apel în raport cu situaţia de fapt stabilită, Înalta Curte constată că, în fapt, critica formulată şi fondată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se referă la aplicarea/interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în materie, ci la greşita interpretare a probelor, din perspectiva reţinerii greşite, în opinia recurentei, a inexistenţei întreruperii cursului prescripţiei în cauză, prin recunoaştere, din perspectiva reaprecierii probelor administrate şi interpretării înscrisului respectiv în sensul dorit de reclamantă, aspecte însă care nu pot constituie motiv de casare sau de modificare a deciziei.

Interpretarea dată probelor constituie o chestiune de fapt, care nu justifică invocarea motivului de recurs bazat pe aplicarea/interpretarea greşită a legii.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că această critică ar reprezenta o chestiune de nelegalitate, aceasta nu ar putea fi primită.

Recurenta invocă faptul că înscrisul denumit "Informare" nr. 6518/27.07.2017 echivalează cu o recunoaştere tacită a datoriilor, în temeiul dispoziţiilor art. 2537 pct. 1 şi art. 2538 C. civ.

Potrivit textului de lege mai sus menţionat,:

"(1) Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită. (2) Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea."

Or, Informarea nr. x/27.07.2017 nu se poate circumscrie unei recunoaşteri tacite a pretenţiilor, în sensul prevăzut de legiuitor, întrucât face referiri generice la nereguli contractuale sau de executare a contractului de investiţii cu S.C. D. S.R.L., fiind prea generică şi imprecisă.

Prin urmare, în mod legal, instanţa de apel a concluzionat că nu există o recunoaştere a datoriei debitorului (pârâtului B.) către creditoare, Comuna Moşoaia, aceasta fiind cerinţa esenţială prevăzută de textul legal invocat de recurentă, ca recunoaşterea să rezulte fără echivoc din manifestări ale celui în favoarea căruia curge prescripţia şi care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia.

De asemenea, este nefondată şi critica din recurs legată de soluţionarea pretins greşită a excepţiei prescripţiei legat de accesoriile calculate pentru intervalul 19 mai 2017 - 31 iulie 2017.

Cum accesoriile urmează soarta debitului principal, în virtutea principiului accesorium sequitur principale, principiu ilustrat şi de art. 2503 alin. (1) C. civ., accesoriile au primit, în mod legal, sub aspectul instituţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, aceeaşi soluţie ca şi creanţa la care se raportează, neputând fi urmărite în condiţiile în care s-a stins dreptul principal, neavând relevanţă, astfel, faptul că accesoriile au fost calculate pentru o perioadă ulterioară stingerii debitului principal.

Tot astfel, faptul că instanţa de apel a constatat prescrise accesoriile calculate şi pentru intervalul 19 mai 2017 - 31 mai 2017, pentru o perioadă ulterioară stingerii debitului principal, nu conduce la concluzia existenţei unei motivări contradictorii a hotărârii, din moment ce instanţa de apel a constatat, în mod corect, ca fiind prescrise atât capătul principal având ca obiect sumele plătite nelegal, cât şi petitul privind accesoriile, adică majorările de întârziere, drept consecinţă a aplicării dispoziţiilor art. 2503 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, se reţine că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora judecătorii şi-au format convingerea, cum şi cele pentru care s-au înlăturat apărările formulate de reclamantă în combaterea excepţiei prescripţiei.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, hotărârea curţii de apel cuprinde motivele în raport cu situaţia de fapt şi de probele administrate în cauză, care, de altfel, nu mai pot fi reapreciate în recurs, precum şi în raport cu temeiurile de drept invocate de reclamantă şi de apărările pe care pârâţii au înţeles să se folosească în cauză.

În consecinţă, pentru considerentele anterior expuse, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Văzând prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă Comuna Moşoaia, prin Primar, la plata sumei de 2.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, către intimata-pârâtă C., la solicitarea acesteia, dovedită cu chitanţa depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Comuna Moşoaia, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 4875 din 23 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2023.