Validity of statutory tax exemption for public land expropriation in Constitutional Court partial unconstitutionality ruling

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2023

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă, la 13 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice " Transelectrica" S.A. a chemat în judecată pe pârâta Comuna Goruia, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 522.678,76 RON (suma fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere de creştere şi reinstalare vegetaţie pe anul 2015 - 395.180,65 RON conform facturii nr. x/03.11.2015 şi OP nr. x/10.11.2015; chirie anuală pe anul 2016 - 62.392,69 RON, conform facturii nr. x/23.09.2016 şi OP nr. x/30.09.2016; chirie anuală pe anul 2017 - 65.105,42 RON, conform facturii nr. x/05.05.2017 şi OP nr. x/20.06.2017; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale datorată de la data achitării sumelor şi până la data restituirii sumei de la petitul 1; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1341, art. 1344, art. 1635 - 1640 C. civ. şi art. 148,192, 194 şi urm. C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 448 din 15 aprilie 2019, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara (dezmembrământ al societăţii reclamante fără personalitate juridică), în contradictoriu cu pârâta Comuna Goruia, având ca obiect pretenţii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în reprezentarea Sucursalei de Transport Timişoara.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 263 din 12 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A., prin Sucursala de Transport Timişoara, în contradictoriu cu pârâta-intimată Comuna Goruia împotriva sentinţei civile nr. 448/15.04.2019 pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 263 din 12 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 269 din 10 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. împotriva deciziei nr. 263 din 12 decembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în rejudecare

În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2018*.

Prin decizia civilă nr. 175 din 30 septembrie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis excepţia de nelegalitate invocată de apelanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A..

A constatat nelegalitatea art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841 din 07.10.2015 în ceea ce priveşte condiţionarea predării terenului de "achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv".

A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comuna Goruia, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 448/15.04.2019 pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2018.

A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că:

A admis acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara, în contradictoriu cu pârâta Comuna Ciudanoviţa, prin Primar.

A obligat pârâta la restituirea sumei de 522.678,76 RON către reclamantă şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data efectuării plăţilor de către reclamantă şi până la data restituirii acestora de către pârâtă.

A obligat intimata-pârâtă la plata sumei de 20.442,54 RON către apelanta-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 175 din 30 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs pârâta Comuna Gruia, prin Primar.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

A considerat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, la momentul efectuării plăţii sumelor a căror restituire se solicită era în vigoare şi se aplica art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, fără a fi cenzurat deloc de Decizia CCR nr. 67/2017.

Plata sumelor de bani apare ca fiind nedatorată, în accepţiunea intimatei-reclamante, având în vedere dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, însă H.G. nr. 841/2015 nu reglementează nici un fel de scutire de taxe şi nici nu face nici o trimitere la Legea nr. 255/2010, ceea ce arată clar intenţia legiuitorului de a nu scuti reclamanta de plata acestor taxe.

Întrucât H.G. nr. 841/2015 este un act normativ ulterior Legii nr. 255/2010, din punct de vedere temporal, legiuitorul ar fi menţionat expres în cuprinsul acestuia, intenţia sa de scutire de taxe pentru intimata-reclamantă.

Mai mult decât atât, art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 face referire la obligaţia de achitare a contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi de întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv, fără trimitere la art. 92 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi 42 din Codul silvic şi art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea nr. 138/2004. Sumele de bani pe care le prevede art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 sunt doar o parte dintre cele enumerate de art. 41 şi art. 42 din Codul Silvic, ceea ce denotă intenţia legiuitorului de a institui o excepţie de la regula scutirii din art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

Prin urmare, plata sumelor de bani a fost realizată de către reclamantă în temeiul art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/201, scutirea prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 neaplicându-se speţei. De altfel, sumele la care se referă art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 sunt altele (doar o parte) decât cele pentru care art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 prevede scutirea.

În consecinţă, legiuitorul a înţeles să instituie prin H.G. nr. 841/2015 un regim juridic distinct, derogator de la prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, valabil pentru starea de fapt la care hotărârea de guvern respectivă face referire şi pe care o reglementează, strict pentru categoriile de taxe pe care intimata-reclamantă le datorează legal.

Având în vedere aceste motive, soluţia instanţei de apel este nelegală şi în ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841 din 07.10.2015, constatată de instanţa de apel în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2010.

De asemenea, dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 sunt în continuare în vigoare, decizia CCR nr. 67/2017, lipsindu-se de efecte şi declarându-se neconstituţional doar interpretarea privind plăţile sumelor de bani respective către persoanele fizice sau juridice de drept privat.

Totodată, instanţa de apel a considerat, în mod nelegal, textul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 ca fiind în continuare aplicabil persoanelor juridice de drept public, neconstituţionalitatea afectând doar regimul juridic aplicabil persoanelor fizice şi juridice private.

Având în vedere considerentele reţinute de Curtea Constituţională, obligatorii şi ele, precum şi textul articolului declarat neconstituţional - niciunde în cuprinsul art. 14 alin. (1) nu există sintagma "despăgubiri cuvenite persoanelor fizice şi persoanelor juridice private", soluţia corectă este considerarea ca fiind neconstituţional a întregii construcţii juridice.

Nu în ultimul rând, nici Normele Metodologice din 2011 de aplicare a Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, nu cuprind vreo măsură de exceptare de la plata sumelor în discuţie.

Referitor la decizia nr. 269/10.02.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în primul ciclu procesual, a susţinut că instanţa de recurs nu a interpretat decizia instanţei de contencios constituţional şi că dosarul a fost trimis în apel pentru o nouă judecată în vederea cercetării pretenţiilor deduse judecăţii. Din această perspectivă a apreciat că nu se poate reţine interpretarea dată de instanţa de apel deciziei nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 581/20.07.2017.

Mai mult, a afirmat că potrivit deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, normele comunitare se aplică cu prioritate faţă de cele interne şi că judecătorul este obligat să ignore decizia Curţii Constituţionale în ipoteza în care aceasta este contrară dreptului european.

În opinia recurentului, conformitatea normelor legale din dreptul intern nu trebuie verificată numai în raport cu deciziile pronunţate de instanţa de contencios constituţional. În acest context, a arătat că exceptarea intimatei-reclamante de la plata taxelor aduce atingere dreptului de proprietate, protejat de convenţiile internaţionale şi comunitare.

Conchizând, a subliniat că statuările Curţii Constituţionale din cuprinsul deciziei nr. 67/2017, ignorate de instanţa de apel, erau pe deplin aplicabile în speţă, titulari ai dreptului de proprietate publică fiind statul şi unităţile administrativ-teritoriale. Cum intimata-reclamantă nu deţinea o astfel de calitate, beneficiile folosinţei exclusive şi prejudiciul produs recurentului-pârât nu puteau rămâne nereparate şi nici gratuite.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa menţinerii în totalitate a deciziei civile nr. 263/12.12.2019 pronunţate de către Curtea de Apel Timişoara în dosarul cu nr. x/2018

7. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, aceasta din urmă pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a cerut respingerea excepţiilor invocate şi admiterea recursului.

8. Procedura de filtru

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, constituită în complet de filtru, a admis, în principiu, recursul, fiind respinse excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, invocate prin întâmpinare, pentru considerentele reţinute prin acea încheiere şi a fost stabilit termen, cu citare părţi, pentru soluţionarea recursului.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată şi criticilor formulate împotriva acesteia, Înalta Curte reţine următoarele:

Aşa cum s-a reţinut de către instanţele din etapele anterioare, pentru realizarea obiectivului de interes naţional "LEA 400 kV de interconexiune Reşiţa (România)-Pancevo (Serbia)" al cărui beneficiar şi proprietar este Statul Român, Guvernul României a adoptat H.G. nr. 841 din 7 octombrie 2015 prin care s-a aprobat ocuparea temporară a terenului din fondul forestier naţional în suprafaţă de 51,6499 ha de către Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A., în vederea realizării obiectivului de interes naţional sus-menţionat, precum şi că predarea terenului să se realizeze numai după "achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv", taxe prevăzute de art. 41 şi 42 din Codul Silvic.

În acest context, Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A. a achitat către Comuna Goruia în total suma de 522.678,76 RON, suma fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere creştere şi cheltuieli de reinstalare vegetaţie pe anul 2015 - 395.180,65 RON, conform facturii nr. x/03.11.2015, achitată cu OP nr. x/10.11.2015; chirie pe anul 2016 - 62.392,69 RON, conform facturii nr. x/23.09.2016, achitată cu OP nr. x/30.09.2016; chirie pe anul 2017 - 65.105,42 RON, conform facturii nr. x/05.05.2017, achitată cu OP nr. x/20.06.2017.

Apreciind că în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea 255/2010, scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A. era scutită de la plata taxelor prevăzute la art. 41 şi art. 42 din Legea 46/2008 la momentul achitării lor, a iniţiat prezentul demers judiciar.

Prima instanţă a respins acţiunea, dispoziţie păstrată în calea ordinară de atac declarată în primul ciclu procesual, când instanţa de apel a apreciat că, prin Decizia nr. 67/2017, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Potrivit acestui text legal, în forma în vigoare la data efectuării plăţilor, "Scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din circuitul agricol şi, respectiv, din fondul forestier naţional se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea îmbunătăţirilor funciare nr. x, republicată, cu completările ulterioare".

O asemenea apreciere era, în mod evident, una eronată, deoarece prin Decizia nr. 67/2017, instanţa de contencios constituţional, admiţând excepţia de neconstituţionalitate, a constatat doar că soluţia legislativă cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căreia scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier naţional a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local se exceptează de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) - d) şi art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008 (Codul silvic), cuvenite persoanelor fizice şi persoanelor juridice private, este neconstituţională.

Semnificaţia dispozitivului acestei decizii nu poate fi extinsă, în aşa fel încât să se considere, aşa cum urmăreşte recurenta, că întregul conţinut al art. 14 din Legea nr. 255/2010 ar fi fost declarat neconstituţional.

Dimpotrivă, aşa cum însăşi Curtea Constituţională a reţinut în paragraful 25 din decizia amintită, "(...) este opţiunea legiuitorului de a excepta statul prin reprezentanţii săi de la plata unor taxe, cum ar fi taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier naţional (...) Însă, opţiunea sa de a excepta statul (prin reprezentanţii săi, în calitate de expropriator) de la plata despăgubirii care în mod firesc însoţeşte orice măsură de expropriere apare ca fiind neconstituţională. Aşadar, prin neluarea în considerare a criteriilor stabilite la art. 41 alin. (1) lit. b) - d) şi art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008 în determinarea cuantumului despăgubirii, se ajunge la golirea de conţinut a acesteia, din moment ce este doar proclamată, fără, însă, a fi efectivă. Indiferent de scopul pentru care au fost expropriate terenurile, de categoria de folosinţă a acestora sau de natura obiectivelor care urmează a fi edificate pe terenurile expropriate, statul trebuie să acorde o dreaptă despăgubire care se determină luând în considerare criterii specifice fiecărei categorii de terenuri. Or, în măsura în care despăgubirea pentru exproprierea realizată în privinţa terenurilor din fondul forestier nu cuprinde elementele prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) - d) şi art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008, Curtea nu poate decât să constate că textul legal criticat reglementează, în mod implicit, un transfer silit de proprietate realizat cu titlu gratuit în favoarea statului. Prin urmare, în lipsa caracterului drept al despăgubirii, Curtea constată că au fost încălcate prevederile art. 44 alin. (3) din Constituţie".

Ca atare, Decizia nr. 67/2017 nu a produs efectul înlăturării, integrale, din ordinea juridică a textului de lege pe care reclamanta şi-a fundamentat acţiunea, ci doar a părţii care cuprindea soluţia legislativă de exceptare, pentru scoaterea, definitivă ori temporară, din fondul forestier naţional a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local, de la plata despăgubirilor prevăzute de art. 41 alin. (1) lit. b) - d) şi art. 42 alin. (1) lit. b) - d) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cuvenite persoanelor fizice şi juridice private.

Prin urmare, nefiind afectată de nici un viciu de neconstituţionalitate, a rămas în ordinea juridică soluţia de exceptare - pentru scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor aflate în proprietate publică necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din circuitul agricol şi, respectiv, din fondul forestier naţional - de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea nr. 138/2004, republicată, cu completările ulterioare.

În speţă, terenul nu aparţine unor persoane private, ci este proprietate publică, aşa încât soluţia legislativă de exceptare de la plata taxelor indicate de art. 41 şi 42 din Codul silvic era pe deplin incidentă.

Tocmai de aceea, prin decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, hotărârea instanţei de apel a fost casată, iar cauza i-a fost trimisă spre o nouă judecată; instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că decizia nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale nu era incidentă în cauză.

În rejudecare, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, care a fost admisă prin decizia care face obiect al recursului de faţă.

Pe calea recursului, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a criticat, sub un prim aspect, statuările instanţei de apel asupra deciziei nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 581/20.07.2017, arătând că instanţa de recurs nu a oferit o interpretare deciziei amintite şi că, în lipsa unei prevederi exprese, efectele ei se răsfrângeau şi asupra persoanelor juridice de drept public.

Criticile sunt nefondate, atât în considerarea celor expuse în precedent, cât şi a dezlegărilor obligatorii oferite prin decizia pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, când instanţa supremă a reţinut că prevederile textului de lege sus-enunţat produceau efecte depline în cauză, întrucât nu erau nici suspendate, nici declarate neconstituţionale.

În acest cadru procesual, pornind de la dezlegările instanţei de recurs, instanţa de prim control judiciar a stabilit că Decizia nr. 67/2017 a instanţei de contencios constituţional nu este aplicabilă, considerent în acord cu dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. şi care respectă îndrumările din decizia de casare, prin care, contrar susţinerilor autoarei căii de atac, s-a oferit o interpretare deciziei Curţii Constituţionale.

Un alt set de critici formulate a vizat caracterul de normă derogatorie a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 în raport cu Legea nr. 255/2010, însă nici aceste critici nu pot fi primite, întrucât, aşa cum rezultă din decizia recurată, motivele de apel şi de nelegalitate a prevederilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, dar şi apărările din apel s-au limitat la aspecte vizând aplicabilitatea în cauză a deciziei nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale, iar instanţa de apel, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., le-a răspuns.

Or, în măsura în care în calea de atac devolutivă problema caracterului derogatoriu al H.G. nr. 841/2015 în raport cu Legea nr. 255/2010 nu a fost dedusă judecăţii, iar în cuprinsul raţionamentului expus instanţa de apel nu a antamat aspectele sesizate direct în recurs, criticile apar ca fiind invocate cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care presupun ca motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluţionate.

Aşadar, pentru a putea invoca în recurs caracterul derogator al respectivei hotărâri de guvern, recurenta ar fi trebuit ca în cursul judecării apelului, în combaterea excepţiei de nelegalitate şi a apelului părţii adverse prin care s-a criticat soluţia dată de prima instanţă aplicării în cauză a prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, să le invoce.

Prin urmare, cum partea nu a supus atenţiei instanţei de apel această chestiune, deşi ar fi putut, ea nu o poate invoca direct în recurs, pentru că se opune art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. distinct de aceasta, se cuvine subliniat că admiterea excepţiei de nelegalitate a fost plasată nu pe premisa caracterului derogator al hotărârii de guvern, ci tocmai pe natura ei, de act inferior legii, care, prin urmare, trebuia emisă exclusiv în scopul stabilirii modului de aplicare a actului normativ superior, fără să-l fi putut modifica.

Susţinerile recurentului, referitoare la încălcarea deciziei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 18.05.2021 şi a dreptului său de proprietate în lipsa plăţii unei despăgubiri pentru ocuparea temporară a fondului forestier de către intimată, reprezintă o reiterare a apărărilor din apel, pe care instanţa de prim control judiciar le-a înlăturat, reţinând lipsa elementelor care ar putea justifica incidenţa deciziei în cauză; aceste aspecte nu au fost combătute în recurs.

În acest context, criticile nu pot avea funcţia prevăzută de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce ele nu indică norma de drept material care ar fi fost încălcată.

Aşa fiind, constatând că în cauză nu este incident niciun motiv de recurs de natură să determine casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, reprezentând taxele judiciare de timbru achitate în toate stadiile procesuale, formulată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că prin decizia recurată au fost acordate acesteia, cu titlu de cheltuieli de judecată, taxa de timbru achitată de către reclamantă în toate stadiile procesuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Comuna Goruia împotriva deciziei civile nr. 175 din 30 septembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2023.