Reimbursement of unlawful forest occupation fees: Recurs allowed in part, cassation on interest award, case remanded

Şedinţa publică din data de 19 ianuarie 2023

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 13 noiembrie 2018, pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă, sub nr. x/2018, reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara, în contradictoriu cu pârâta Comuna Ciudanoviţa, prin Primar, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei de 527.336,7 RON, suma fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere de creştere şi reinstalare vegetaţie pe anul 2015, chirie anuală pe anul 2017 şi chirie anuală pe anii 2015-2016; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data achitării sumelor şi până la data restituirii de către pârâtă a sumei solicitate la petitul 1.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 126 din 6 februarie 2019, Tribunalul Caraş-Severin a admis excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea cauzei şi a dispus înaintarea dosarului la secţia a II-a civilă din cadrul Tribunalului Caraş-Severin, complet specializat în judecarea cauzelor cu profesionişti.

Cauza a fost înregistrată la secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Caraş-Severin la 4 martie 2019, sub nr. x/2018*.

Prin sentinţa civilă nr. 104 din 18 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a completului C8 din cadrul secţiei a II-a civilă a Tribunalului Caraş-Severin şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a aceleiaşi instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 44/PI/CC din 10 aprilie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a stabilit competenţa de soluţionare materială a cauzei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Caraş-Severin.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă, la 22 mai 2019, sub nr. dosar x/2018

Prin sentinţa civilă nr. 998 din 26 iunie 2019, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la plata efectuată conform OP nr. x din 10 noiembrie 2015, invocată de către pârâtă prin notele scrise depuse la dosar.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. împotriva pârâtei Comuna Ciudanoviţa, prin Primar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 267 din 12 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" SA, în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara, în contradictoriu cu intimata-pârâta Comuna Ciudanoviţa, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 998 din 26 iunie 2019 pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2018.

Împotriva deciziei civile nr. 267 din 12 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 52 din 21 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice Transelectrica S.A. împotriva deciziei nr. 267 din 12 decembrie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în rejudecare

Prin decizia civilă nr. 176 din 30 septembrie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis excepţia de nelegalitate invocată de apelanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A..

A constatat nelegalitatea art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841 din 07.10.2015 în ceea ce priveşte condiţionarea predării terenului de "achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv".

A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comuna Ciudanoviţa, prin Primar, împotriva sentinţei civile nr. 998/26.06.2019 pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. x/2018.

A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că:

A admis acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A., în nume propriu şi în numele Sucursalei de Transport Timişoara, în contradictoriu cu pârâta Comuna Ciudanoviţa, prin Primar.

A obligat pârâta la restituirea sumei de 527.336,7 RON către reclamantă şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data efectuării plăţilor de către reclamantă şi până la data restituirii acestora de către pârâtă.

A obligat intimata-pârâtă la plata sumei de 20.615,85 RON către apelanta-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Recursul formulat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 176 din 30 septembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs pârâta Comuna Ciudanoviţa, prin Primar.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiate pe ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă, următoarele aspecte:

Nu se poate susţine că art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 încalcă prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, ci numai că H.G. nr. 841/2015 este o normă specială faţă de norma generală din Legea nr. 255/2010 şi că norma specială poate deroga de la cea generală, fără să fie considerată nelegală, în situaţia specială când fondul forestier vizat face parte din proprietatea publică a unei unităţi administrativ- teritoriale.

Consideră că excepţia prevăzută de art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind scutirea de la plata taxelor priveşte o situaţie juridică diferită de cea în care se află terenurile în cauză, astfel cum s-a reţinut şi în decizia de casare, unde se arată că "Situaţiile reglementate de actele normative menţionate anterior sunt distincte, fiind diferită situaţia terenului proprietate publică al Comunei Ciudanoviţa din Anexa nr. 4 al H.G. nr. 700/2014, pentru care se efectuează transferul dreptului de administrare, conform prevederilor art. 28 din Legea nr. 255/2010, cu modificările şi completările ulterioare, de situaţia terenului menţionat la art. 1 alin. (9) din H.G. nr. 841/2015, ce face parte din fondul forestier naţional şi care urma a fi ocupat temporar, pe o perioadă de 10 ani.".

Raţiunile expuse privind respingerea excepţiei de nelegalitate sunt interdependente de fondul cauzei, prin urmare, exceptarea statului de la plata de despăgubiri este opţiunea legiuitorului şi se materializează printr-un text de act normativ, or, în cauză, prin actul normativ nu s-au acordat astfel de facilităţi, prin urmare plăţile făcute au fost datorate şi nu, astfel cum susţine intimata- reclamanta, nedatorate.

Apreciază că instanţa de apel a dat eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unor norme speciale aplicabile, dând astfel o interpretare greşita a textelor legale incidente în cauză.

În ceea ce priveşte îmbogăţirea fără justă cauză, prin raportare la art. 1345 şi 1347 C. civ., consideră că instanţa de fond, în mod corect, a constatat că nu este îndeplinită condiţia absenţei oricărui mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii invocate.

În ceea ce priveşte petitul subsidiar, suma reprezentând chirie pentru anul 2017, în cuantum de 37.153,65 RON şi a chiriei în perioada 2015-2016, în sumă de 40.050,03 RON, plata efectuată de reclamantă a fost una nedatorată, în condiţiile în care prin actele juridice de aprobare a condiţiilor de scoatere a terenurilor din fondul forestier nu s-a prevăzut plata unor chirii către proprietar, iar conform art. 14 din Legea nr. 255/2010, scoaterea temporară a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din circuitul agricol şi, respectiv, din fondul forestier naţional se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 42 alin. (1) lit. b) din Codul Silvic.

Cu privire la plata dobânzilor legale datorate de la data achitării sumelor şi până la data restituirii sumei, apreciază că pârâta nu poate fi obligată la plata acestor sume, deoarece culpa plăţii nu aparţine recurentei. Cauza restituirii nu îi este imputabilă pârâtei, astfel încât recurenta nu datorează şi fructele bunurilor primite, care în cazul unei sume de bani sunt reprezentate de dobânda legală remuneratorie, astfel cum este reglementată de art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011.

Solicită să se aibă în vedere şi apărările invocate în apel, care nu au fost analizate de către instanţa de apel, în motivarea hotărârii recurate neregăsindu-se motivarea instanţei care a condus la respingerea acestor apărări.

În concluzie, solicită admiterea recursului casarea, schimbarea în tot a deciziei atacate şi, rejudecând, modificarea în tot a deciziei civile nr. 176/30.09.2021, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 1, alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 şi respingerea apelului reclamantei şi, pe cale de consecinţă, păstrarea hotărârea primei instanţe ca fiind legală şi temeinică, în sensul respingerii acţiunii. În subsidiar, cere admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate a dispoziţiilor art. 1, alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, respingerea apelului reclamantei şi admiterea în parte a acţiunii, doar în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la restituirea contravalorii chiriei pe anul 2017, în cuantum de 37.153,65 RON şi a chiriei pe anii 2015-2016, în sumă de 40.050,03 RON.

7. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, aceasta din urmă pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a cerut respingerea excepţiilor invocate şi admiterea recursului.

8. Procedura de filtru

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 septembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, constituită în complet de filtru, a admis, în principiu, recursul, fiind respinse excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, invocate prin întâmpinare, pentru considerentele reţinute prin acea încheiere şi a fost stabilit termen, cu citare părţi, pentru soluţionarea recursului.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată şi criticilor formulate împotriva acesteia, Înalta Curte reţine următoarele:

Aşa cum s-a reţinut de către instanţele din etapele anterioare, pentru realizarea obiectivului de interes naţional "LEA 400 kV de interconexiune Reşiţa (România)-Pancevo (Serbia)" al cărui beneficiar şi proprietar este Statul Român, Guvernul României a adoptat H.G. nr. 841 din 7 octombrie 2015 prin care s-a aprobat ocuparea temporară a terenului din fondul forestier naţional în suprafaţă de 51,6499 ha de către Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A., în vederea realizării obiectivului de interes naţional sus-menţionat, precum şi că predarea terenului să se realizeze numai după "achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv", taxe prevăzute de art. 41 şi 42 din Codul Silvic.

În acest context, Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A. a achitat către Comuna Ciudanoviţa în total suma de 527.336,7 RON, suma fiind încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere creştere şi cheltuieli de reinstalare vegetaţie pe anul 2015 - 450.133,02 RON, conform facturii nr. x/04.11.2015, achitată cu OP nr. x/10.11.2015; chirie pe anul 2015-2016 - 40.050,03 RON, conform factură nr. x/21.10.2016, achitată cu OP nr. x/01.11.2016; chirie pe anul 2017 - 37.153,65 RON, conform facturii nr. x/24.08.2017, achitată cu OP nr. x/04.09.2017.

Apreciind că în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea 255/2010, scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" - S.A. era scutită de la plata taxelor prevăzute la art. 41 şi art. 42 din Legea 46/2008 la momentul achitării lor, a iniţiat prezentul demers judiciar, solicitând restituirea sumelor sus-menţionate, cu titlu de plată nedatorată.

Prima instanţă a respins acţiunea, soluţie confirmată şi de către instanţa de apel, ca urmare a reţinerii incidenţei deciziei nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 581 din 20.07.2017, asupra căreia instanţa de apel a apreciat că a declarat neconstituţional, în ansamblul său, textul de lege pe care titulara acţiunii şi-a fundamentat acţiunea, art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Ulterior, în recurs, hotărârea instanţei de prim control judiciar fost reformată, decizia instanţei de apel fiind casată, iar cauza trimisă spre o nouă judecată instanţei de apel. Pentru a dispune în acest sens, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că decizia nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 581 din 20.07.2017 nu era incidentă în cauză, întrucât art. 14 din Legea nr. 255/2010 nu a fost declarat neconstituţional în ceea ce priveşte sumele în litigiu, dat fiind că, pe de o parte, această decizie a vizat numai despăgubirile datorate persoanelor fizice şi juridice de drept privat, iar pe de altă parte, la data achitării taxelor textul de lege nu era supus niciunei verificări de neconstituţionalitate.

În argumentare, a mai reţinut că decizia instanţei de contencios constituţional nu a inclus taxele în litigiu şi că pentru obligaţiile băneşti asupra contravalorii de pierdere de creştere, prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. c) şi de reinstalare vegetaţie, prevăzută de art. 42 alin. (1) lit. e), care, potrivit art. 14 din Legea nr. 255/2010 ar fi trebuit să nu fie achitate de reclamantă, avem o dispoziţie specială, numai în ceea ce priveşte terenul de 1,1915 ha proprietate publică a comunei Ciudanoviţa, menţionat la art. 1 din H.G. nr. 841 din 7 octombrie 2015, în sensul că ar trebui să fie achitate anterior predării primirii terenului, potrivit art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841 din 7 octombrie 2015.

În rejudecare, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 care a fost admisă concomitent admiterii apelului. Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut că faţă de data efectuării plăţilor şi cea a pronunţării deciziei instanţei de contencios constituţional, dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 erau pe deplin aplicabile, întrucât efectele deciziei nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 581 din 20.07.2017 vizau alte persoane - fizice şi juridice de drept privat - şi alte categorii de taxe decât cele din cauză, iar la data plăţii, decizia instanţei de contencios constituţional nu fusese pronunţată.

În consecinţă, a apreciat că dispoziţiile art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 sunt nelegale şi, constatând nelegalitatea art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 în ceea ce priveşte condiţionarea predării terenului de "achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv", a soluţionat cauza, fără a ţine seama de aceste dispoziţii ale actului administrativ individual, reţinând că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 255/2010 pentru ca reclamanta să beneficieze de scutirea de la plata taxelor.

Pe calea recursului, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., un prim set de critici formulate de pârâtă se referă la nelegalitatea soluţiei pronunţate asupra excepţiei de nelegalitate şi incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, din perspectiva caracterului de normă derogatorie a art. 1 alin. (12) H.G. nr. 841/2015 în raport cu Legea nr. 255/2010.

Astfel, pârâta a criticat, sub un prim aspect, faptul că art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 nu încalcă prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, întrucât H.G. nr. 841/2015 este o normă specială faţă de norma generală din Legea nr. 255/2010 şi că norma specială poate deroga de la cea generală, fără să fie considerată nelegală, în situaţia specială când fondul forestier vizat face parte din proprietatea publică a unei unităţi administrativ- teritoriale, criticile recurentei vizând, însă, numai obligaţiile băneşti asupra contravalorii de pierdere de creştere, prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. c) din Codul silvic şi de reinstalare vegetaţie, prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. e) din acelaşi cod, numai în ceea ce priveşte terenul de 1,1915 ha proprietate publică a comunei Ciudanoviţa, menţionat la art. 1 din H.G. nr. 841 din 7 octombrie 2015, în sensul că ar trebui să fie achitate anterior predării primirii terenului, conform art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015.

Criticile sunt nefondate.

Aşa cum s-a reţinut în cele ce preced, în primul ciclu procesual, demersul judiciar al reclamantei a fost respins de către instanţele devolutive din perspectiva incidenţei în cauză a deciziei nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 581/20.07.2017, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local.

Asupra acestei chestiuni litigioase, instanţa supremă a reţinut, contrar instanţelor de fond, că prevederile textului de lege sus-enunţat produceau efecte depline în cauză, întrucât ele nu erau nici suspendate, nici declarate neconstituţionale la momentul efectuării plăţilor în litigiu şi că decizia instanţei de contencios constituţional a vizat numai despăgubirea cuvenită persoanelor fizice şi celor juridice de drept privat şi nu s-a referit la taxele ce fac obiectul prezentului litigiu.

În acest cadru procesual, pornind de la dezlegările instanţei de recurs, instanţa de prim control judiciar a analizat incidenţa deciziei instanţei de contencios constituţional în cauză, stabilind că nu este aplicabilă, de vreme ce aceasta nu era pronunţată la data efectuării plăţilor, nu viza taxele în litigiu şi nici despăgubirea cuvenită persoanelor juridice de drept public şi a constatat, pe calea excepţiei de nelegalitate invocată de reclamantă, că dispoziţiile art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 sunt nelegale, în raport de forţa prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Subsumat caracterului derogatoriu al H.G. nr. 841/2015 în raport cu Legea nr. 255/2010, invocat de recurentă-pârâtă, Înalta Curte are în vedere raportul de tipul normă specială - normă generală dintre dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 255/2010 şi art. 42 alin. (1) lit. c) şi e) din Codul silvic, care implică aplicarea principiului general de drept specialia generalibus derogant şi a dispoziţiilor art. 10 din C. civ. potrivit cu care "Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege".

Aceasta întrucât, contrar susţinerilor din recurs, norma cuprinsă în art. 14 din Legea nr. 255/2010 are ea însăşi un caracter special, derogator şi, în consecinţă prioritar, în sensul în care, în considerarea domeniului specializat al obiectelor de interes naţional, judeţean şi local, instituie expressis verbis beneficiul scutirii de la plata obligaţiilor băneşti datorate potrivit normei generale din Codul silvic.

Ipoteza incidentă, în speţă, este aceea a exceptării de la plata obligaţiilor băneşti prevăzute de art. 42 alin. (1) lit. c) şi e) din Codul silvic (contravaloarea pierderii de creştere şi de reinstalare vegetaţie), în cazul ocupării temporare a unui teren din fondul forestier naţional situat pe coridorul de expropriere, teren aflat în proprietatea publică a unităţii administrativ teritoriale, pârâtă în cauză şi care este afectat unei lucrări de utilitate publică de interes naţional, astfel cum rezultă din H.G. nr. 841/2015.

Drept urmare, norma generală care impune respectivele obligaţii băneşti în situaţia ocupării temporare a unui teren din fondul forestier naţional şi stabileşte astfel un raport obligaţional, de tipul celui pretins de pârâta beneficiară a plăţii efectuate, este înlăturată de la aplicare de norma specială şi derogatorie conţinută de art. 14 din Legea nr. 255/2010, care reglementează expres scutirea de la plata acestora, astfel încât, în acord cu opţiunea legiuitorului, plata efectuată de reclamantă nu este una datorată, ceea ce o îndreptăţeste la restituirea sumei de bani, potrivit regulilor în materie anterior amintite.

Sub acest prim set de critici, recurenta-pârâtă mai susţine, în esenţă, că decizia recurată nu cuprinde motivele de drept pentru care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia de admitere a apelului reclamantei şi nu a făcut referire la apărările sale.

Procedând la verificarea aspectelor de nelegalitate punctate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat pe larg susţinerile părţilor, deopotrivă ale reclamantei şi ale pârâtei, şi, luând în considerare starea de fapt, probatoriul administrat şi aspectele de drept dezlegate de instanţa de recurs prin decizia de casare, a apreciat că apelul reclamantei este fondat.

În acest context, simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată ori neînsuşirea de către instanţă a tuturor apărărilor formulate, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigenţelor art. 425 C. proc. civ.. Instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor acestui text de lege, decizia atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară, cuprinzând pe larg argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentei-pârâte prin care se susţin caracterul derogatoriu al art. 1 alin. (12) din 0HG nr. 841/2015 faţă de norma, considerată generală în opinia recurentei, prevăzută în art. 14 din Legea nr. 255/21010 şi neanalizarea apărărilor sale.

De asemenea, criticile vizând îmbogăţirea fără justă cauză nu au relevanţă în speţă, din moment ce nu au fost analizate de instanţa de apel, aceasta admiţând cererea reclamantei din perspectiva îndeplinirii condiţiilor plăţii nedatorate, neanalizând cererea acesteia prin prisma cerinţelor prevăzute pentru îmbogăţirea fără justă cauză.

Sunt însă fondate criticile recurentei-pârâte în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale aferente debitului principal.

Astfel cum s-a reţinut deja în cele ce preced, reclamanta solvens este îndreptăţită la restituirea de către pârâta accipiens a plăţii nedatorate. Întinderea acestei obligaţii de restituire, precum şi executarea ei sunt guvernate de regulile aplicabile restituirii prestaţiilor în general, consacrate de art. 1635-1649 din C. civ., astfel cum prevede in terminis norma de trimitere cuprinsă în art. 1344 din acelaşi cod.

Întrucât obiectul plăţii primite a fost o sumă de bani, pârâta poate fi ţinută să plătească şi dobânda legală aferentă sumei de 527.336,7 RON, numai în situaţia în care se dovedeşte reaua sa credinţă, întrucât, în privinţa restituirii fructelor şi a contravalorii folosinţei bunului, dispoziţiile art. 1645 din C. civ. introduc distincţia necesară, în funcţie de buna sau reaua-credinţă a celui obligat la restituire.

Or, în cauză, deşi reţine incidenţa prevederilor art. 1645 C. civ., instanţa de apel reţine că, în speţă, cauza restituirii îi este imputabilă pârâtei, care a primit plata, deşi apelanta-reclamantă beneficia de scutire, astfel încât pârâta datorează şi fructele bunurilor primite, care în cazul unei sume de bani sunt reprezentate de dobânda legală remuneratorie, astfel cum este reglementată de art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 13/2011, fără a analiza caracterul imputabil, reaua sau buna-credinţă a părţilor, în condiţiile în care, circumstanţele particulare ale speţei, prezentate detaliat în cadrul examinării recursului pârâtei, evidenţiază că plata nedatorată a fost făcută în contextul unui cadru normativ în care era prescrisă, prin norme juridice concurente atât din punct de vedere ierarhic, cât şi din cel al câmpului diferit de acţiune, o conduită antagonică pe seama reclamantei, în calitatea sa de reprezentant al Statului Român, cu privire la exceptarea sau, dimpotrivă, la obligaţia legală de a plăti taxele şi sumele de bani la care se referă dispoziţiile Codului silvic, în ipoteza terenului forestier proprietate publică.

Raportat argumentelor anterior redate, soluţia de admitere a cererii accesorii vizând dobânda legală a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în materie de bună-credinţă şi de restituire a prestaţiilor în caz de plată nedatorată, anterior examinate.

În sensul acestei concluzii, Înalta Curte reţine că raporturile între părţi au la bază, în privinţa obligaţiilor de plată, o serie de acte normative care, deşi cu forţă juridică inferioară Legii nr. 255/2010, prevedeau obligaţii de plată, cel puţin în aparentă contradicţie cu exceptarea de la plata instituită de art. 14 din Legea nr. 255/2010. Mai mult decât atât, dispoziţiile art. 42 alin. (2) din Codul silvic instituie obligaţia de achitare a respectivelor sume anticipat predării-primirii imobilului pentru care a fost emisă aprobarea de ocupare temporară a terenurilor din fondul forestier naţional, situaţie în care, având în vedere anvergura obiectivului de investiţii "LEA 400 kV Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia)" de importanţă naţională, contestarea sau revizuirea acestor obligaţii în cadrul structurilor ierarhice interne sau externe ale pârâtei ar fi fost de natură să genereze întârzieri în predarea terenului, cu consecinţe asupra demarării proiectului.

Nefiind stabilită situaţia de fapt corespunzătoare care să conducă la o corectă aplicare a dispoziţiilor legale analizate anterior, devin incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că decizia recurată a fost pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 1645 C. civ., fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va admite recursul declarat, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel numai în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale aferente debitului principal.

Cu ocazia rejudecării urmează a fi analizate toate motivele de apel şi apărările cu care Curtea de Apel Timişoara a fost învestită în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale aferente debitului principal şi a se stabili în integralitate situaţia de fapt, conform îndrumărilor date prin prezenta decizie, urmând a se face aplicarea textelor legale incidente prin raportare şi la dezlegările problemelor de drept date de către instanţa de recurs.

Constatând că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea apelului declarat în cauză, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de părţi în recurs, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecăţii, deci nu s-a tranşat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmând a fi avute în vedere de instanţa de apel în rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comuna Ciudanoviţa împotriva deciziei civile nr. 176 din 30 septembrie 2021 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel numai în ceea ce priveşte acordarea dobânzii legale aferente debitului principal.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2023.