Property restitution via civil court vs. administrative procedure: denial of state liability and discrimination claim for ongoing land recovery

Şedinţa publică din data de 7 martie 2023

I. Circumstanţele cauzei.

Primul ciclu procesual

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 14.03.2016 sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 3.000.000 euro (12.900.000 RON), cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă, pentru repararea daunelor morale provocate de tratamentele inumane şi tratamentele degradante la care a fost supusă, fiind victima încălcării art. 3 "Interzicerea torturii" din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv la plata sumei de 2.000.000 euro (8.600.000 RON) cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă, reprezentând daune morale pentru încălcarea art. 14 şi Protocolul nr. 12 art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cererea de chemare în judecată a fost modificată la 06.09.2016, în sensul: 1) obligării Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 4.000.000 euro (17.200.000 RON), cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă, reprezentând repararea daunelor morale, constând în tratamentele inumane şi tratamentele degradante la care a fost supusă reclamanta, fiind victima încălcării art. 3 ("Interzicerea torturii") din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; 2) obligării Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice să-i plătească suma de 6.000.000 euro (25.800.000 RON) cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă, reprezentând daune morale, constând în încălcarea art. 14 ("Interzicerea discriminării") şi a Protocolului nr. 12 art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi încălcarea principiului nediscriminării prevăzut în O.G. nr. 137/2000; 3) obligării Statului român prin organele sale (autorităţile judecătoreşti, autorităţile publice) la încetarea discriminării şi interzicerea discriminării pe viitor pentru reconstituirea drepturilor de proprietate ale autorului B., în conformitate cu anexa nr. 1 - note explicative - ce face parte integrantă din declaraţia autentificată la C. - "Societate Profesională Notarială, încheiere de autentificare nr. x din 23.03.2015; 4) obligării Statului român prin organele sale (instanţele judecătoreşti, autorităţile publice) să-i reconstituie drepturile de proprietate pentru 41 hectare teren, casă, moară, bunuri mobile ale autorului B., în conformitate cu anexa nr. 1 - note explicative - ce face parte integrantă din declaraţia autentificată la C., încheiere de autentificare nr. x din 23.03.2015.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1581/29.11.2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi cu petentul expert Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 500A/26.04.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul reclamantei şi a anulat în parte sentinţa apelată, în sensul că a trimis cauza aceleiaşi instanţe de fond, pentru soluţionarea capătului de cerere privind reconstituirea dreptului de proprietate.

Al doilea ciclu procesual

4. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1909/30.10.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel reclamanta A., solicitând anularea sau schimbarea în tot a hotărârii apelate, prin admiterea celor patru capete de cerere ale acţiunii modificate.

5. Decizia pronunaţă în apel.

Prin decizia nr. 1790A din 21 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1909 din 30.10.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin decizia nr. 1757A din 10 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea formulată de către apelanta-reclamantă A., de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1790A/21.11.2019 pronunţate de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca neîntemeiată.

6. Calea de atac exercitată în cauză.

La data de 20 octombrie 2021, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziilor civile nr. 1790A din 21 noiembrie 2019 şi nr. 1757A din 10 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

7. Motivele de recurs.

În cuprinsul cererii de recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 1790/21.11.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta A. a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

În motivarea recursului, recurenta reclamantă a dezvoltat, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.), doamnele judecător D. şi E. fiind incompatibile, deoarece pronunţaseră anterior decizia nr. 500A/2018;

- instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.), încălcând principiul liberului acces la justiţie, al legalităţii, al nediscriminării, al publicităţii;

- instanţa a încălcat dreptul la un proces echitabil şi a comis exces de putere, deoarece nu s-a pronunţat asupra probelor hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, care au fost enumerate în cererea de apel, ceea ce echivalează cu o nemotivare a deciziei, care atrage nulitatea deciziei recurate;

- instanţa a încălcat principiul oralităţii;

- decizia recurată copiază în întregime hotărârea tribunalului, ceea ce echivalează cu nemotivarea sa, încălcând art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. decizia nu conţine mijloacele de probă depuse de reclamanta A.; reclamanta a considerat că a probat existenţa unui criteriu de discriminare, respectiv criteriul avere; se impune casarea pentru nemotivare.

În drept, recurenta reclamantă a invocat art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 1757A/10.12.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanta A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii cu trimitere la instanţa inferioară; aceasta a dezvoltat, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti (art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), încălcând principiul disponibilităţii;

- Curtea de apel putea aplica dispoziţiile art. 436 şi 437 C. proc. civ. doar pe baza recunoaşterii pretenţiilor de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, iar instanţa era obligată să dispună acordarea despăgubirilor în măsura recunoaşterii;

- instanţa a omis să soluţioneze cererea privind pronunţarea unei decizii parţiale în condiţiile art. 436 C. proc. civ., depusă de recurentă la 11.10.2019; instanţa a omis să ia act de recunoaşterea intimatului-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a pretenţiilor recurentei A..

În drept, recurenta reclamantă a invocat art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Intimaţii nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei.

8. Procedura în filtru.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte la data de 26 ianuarie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fişa Ecris .

Prin rezoluţia de primire de la 1 martie 2021 s-a dispus întocmirea de către magistratul-asistent a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, după efectuarea procedurilor de comunicare. Prin raportul întocmit la 15 septembrie 2021 s-a reţinut că urmează a se pronunţa completul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1790A din 21 noiembrie 2019 şi a deciziei nr. 1757A din 10 decembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fiind fixat termen de judecată la data de 22 martie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Printr-un prim motiv de recurs, încadrabil în ipoteza de casare prevăzută de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., recurenta a criticat faptul că instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, doamnele judecător D. şi E. fiind incompatibile, deoarece au pronunţat în acelaşi dosar, în primul ciclu procesual, decizia nr. 500A/2018.

Aceste critici sunt nefondate.

Conform art. 488 alin. (1) pct. l din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale. Într-adevăr, printre cazurile de nelegală compunere a completului se poate regăsi şi situaţia în care, la judecată, a participat un judecător incompatibil.

În accepţiunea C. proc. civ., incompatibilitatea este absolută şi obiectivă în situaţiile prevăzute de art. 41 din C. proc. civ. şi, respectiv, subiectivă, în cazurile enumerate la art. 42 din C. proc. civ.. pentru ambele, remediile procesuale sunt cele consacrate de art. 43 şi 44 din acelaşi act normativ: declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare.

În prima ipoteză, motivele de incompatibilitate absolută pot fi invocate, cu valoarea unei de excepţii absolute, în orice stare a pricinii, deci şi direct în recurs, dacă este vorba despre incompatibilitatea judecătorului care a intrat în compunerea completului care a pronunţat decizia atacată. Aceasta, întrucât dispoziţiile art. 45 din C. proc. civ. arată că "în cazurile prevăzute la art. 41, judecătorul nu poate participa la judecată, chiar dacă nu s-a abţinut ori nu a fost recuzat. Neregularitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii".

În al doilea caz, incompatibilitatea judecătorului care a pronunţat decizia atacată va putea fi invocată în faţa instanţei de recurs numai de partea care a formulat o cerere de recuzare, iar aceasta a fost respinsă sau instanţa a omis să se pronunţe asupra ei, astfel încât cel recuzat a participat la soluţionarea pricinii.

În cauză de faţă, se constată, pe de o parte, că nu a existat o cerere de recuzare formulată de recurentă nici anterior, nici după rămânerea cauzei în pronunţare, până la momentul pronunţării soluţiei.

În această situaţie, neregularitatea rezultând din participarea judecătorului incompatibil putea fi invocată în recurs numai în cazurile prevăzute la art. 41 din C. proc. civ.. În acest sens, se constată că a existat o cerere de abţinere a doamnelor judecător D. şi E., aceasta fiind însă respinsă.

Astfel, prin cererea din 18 aprilie 2019 formulată în dosarul pendinte, doamnele judecător D. şi E. au arătat că înţeleg să se abţină de la soluţionarea apelului înregistrat sub nr. x/2016* în conformitate cu dispoziţiile art. 41 alin. (1) din C. proc. civ. întrucât, în ciclul procesual anterior, au pronunţat decizia civilă nr. 500/2018 prin care s-a anulat sentinţa apelată, fiind trimisă cauza spre rejudecare.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin încheierea din 25 aprilie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2016, a respins cererea de abţinere a doamnelor judecător D. şi E., constatând că nu este incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât obiectul controlului judiciar este diferit, respectiv o sentinţă a tribunalului de respingere a unui capăt de cerere nesoluţionat privind reconstituirea dreptului de proprietate, faţă de respingerea ca inadmisibilă, în primul ciclu procesual, a unei acţiuni în pretenţii pentru daune morale, tratamente inumane şi degradante. De asemenea, s-a constatat că problema taxei de timbru nu a făcut obiectul judecăţii în al doilea ciclu procesual.

Potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (2) din C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins abţinerea nu este supusă niciunei căi de atac.

În consecinţă, în contextul expus mai sus, concluzia este aceea că doamnele judecător în privinţa cărora s-a invocat starea de incomaptibilitate nu se aflau în realitate într-o astfel de situaţie, stabilindu-se, prin încheierea menţionată a curţii de apel, nesupusă vreunei căi de atac, faptul că nu este incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 41 alin. (1) din C. proc. civ.

Drept urmare, deciziile recurate nr. 1790A din 21 noiembrie 2019 şi nr. 1757A din 10 decembrie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost pronunţate de un complet legal constituit, în componenţa sa nefiind judecători incompatibili.

Faţă de aceste constatări, se reţine că în cauză nu sunt întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., acest prim motiv de recurs fiind nefondat.

Prin motivul de recurs încadrat de recurenta reclamantă în ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., aceasta a invocat faptul că instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti prin nerespectarea principiul liberului acces la justiţie, legalităţii, nediscriminării, prin încălcarea art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, precum şi a dispoziţiilor privind interzicerea discriminării din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. De asemenea, recurenta reclamantă a invocat încălcarea principiilor publicităţii şi oralităţii.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. are în vedere situaţia în care, prin hotărârea recurată, instanţa a depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, intrând în cele ale autorităţii legislative sau executive.

Acest motiv de casare, care este de ordine publică, poate fi invocat în situaţii precum acelea în care instanţa judecătorească săvârşeşte un act pe care numai organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face, aplică norme juridice abrogate, tăgăduieşte orice valoare unui text care are forţă legală, aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare, îl critică pe legiuitor în cuprinsul hotărârii sau face presiuni asupra lui, se pronunţă pe cale de dispoziţii generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speţa respectivă.

Înalta Curte constată că niciuna dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în cauza de faţă, cum, de altfel, nici dezvoltarea motivelor de recurs în acest sens nu pot fi circumscrisă acestei dispoziţii legale. Astfel, recurenta reclamantă nu a indicat în mod concret nicio depăşire a atribuţiilor autorităţii judecătoreşti de către instanţa de apel.

Încălcarea principiilor liberului acces la justiţie, legalităţii, publicităţii şi oralităţii presupune nerespectarea unor norme de procedură, motivele de recurs prin care se invocă asemenea chestiuni putând fi încadrate în ipoteza de casare prevăzută de pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În cauză însă, se constată că încălcarea principiilor liberului acces la justiţie, legalităţii, publicităţii şi oralităţii nu este explicitată în niciun fel de recurentă, fiind invocată doar formal, nefiind expusă nicio critică privind modul concret în care instanţa de apel ar fi încălcat principiile menţionate, or argumentarea şi dezvoltarea motivelor de recurs trebuie făcută astfel încât să fie posibilă încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. şi să permită exercitarea de către instanţa de recurs a controlului său cu privire la pretinsele motive de nelegalitate a hotărârii recurate. Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte invocarea dreptului la un proces echitabil, acesta fiind menţionat ca atare în cererea de recurs, fără indicarea în concret a modului în care acesta ar fi fost încălcat de instanţa de apel.

Referirea recurentei reclamante la nemotivarea deciziei din apel urmează a fi analizată în cadrul prezentelor considerente prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. invocat, de asemenea, de recurentă.

În ceea ce priveşte principiul nediscriminării, recurenta reclamantă a susţinut încălcarea art. 2 alin. (1) şi (3) şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare precum şi a dispoziţiilor privind interzicerea discriminării din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 defineşte noţiunea de discriminare, stabilind că, prin aceasta, se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Alin. (3) al art. 2 din O.G. nr. 137/2000 califică drept discriminatorii, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

De asemenea, art. 27 din O.G. nr. 137/2000, invocat de recurentă, prevede dreptul persoanei care se consideră discriminată de a formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

În cauză, cadrul procesual în privinţa obiectului judecăţii este determinat prin soluţia pronunţată în apel în primul ciclu procesual, rejudecarea cauzei fiind limitată la capetele de cerere trimise spre rejudecare. În acest sens, în dispozitivul deciziei prin care s-a trimis cauza spre rejudecare s-a arătat că se va avea în vedere cererea de reconstituire a dreptului de proprietate iar în considerentele deciziei menţionate, curtea de apel a constatat că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere formulate, arătând că petenta a solicitat şi obligarea Statului român prin organele sale să înceteze discriminarea cât şi să interzică discriminarea pe viitor pentru reconstituirea drepturilor de proprietate de pe urma autorului B., în ceea ce o priveşte pe reclamantă. De asemenea, aceasta a mai solicitat, ca şi capăt de cerere distinct, obligarea Statului român, prin organele sale la reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la anumite imobile şi anume 41 ha teren, casă, moară care au aparţinut autorului acesteia, B..

În rejudecare, în decizia recurată, s-a arătat expres că, în judecarea apelului anterior, instanţa de control judiciar a stabilit limitele rejudecării fondului, la soluţionarea capătului de cerere privind reconstituirea dreptului de proprietate şi în legătură cu acesta, la verificarea existenţei unei discriminări prezente sau viitoare a reclamantei. În acest sens, curtea de apel a constatat că majoritatea criticilor din apel fac trimitere la discriminarea trecută, iar nu la eventuala discriminare prezentă sau viitoare, a cărei încetare reclamanta a solicitat-o prin al treilea capăt al cererii de chemare în judecată modificate.

Astfel, pe de o parte, eventuala discriminare în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de acordare a ajutorului public judiciar, invocată de recurentă, nu este supusă analizei în prezentul cadru procesual iar, pe de altă parte, existenţa unei eventuale discriminări raportate la modul de soluţionare a pretenţiei recurentei reclamante de reconstituire a dreptului de proprietate nu a fost reţinută de instanţa de apel. Aceasta a constatat că, deşi vorbeşte despre lipsa unei soluţionări în prezent a cererii de reconstituire a drepturilor de proprietate (în baza legilor speciale de reparaţie a preluărilor statului comunist, cu privire la anumite imobile ale autorului reclamantei), apelanta nu a combătut sub acest aspect considerentele instanţei de rejudecare a fondului, care a reţinut derularea în prezent a procedurii administrative în cadrul Primăriei Comunei Brusture şi Comisiei Judeţene Neamţ de aplicare a legilor fondului funciar, conform prevederilor Legea nr. 18/1991 a fondului funciar.

De altfel, nici prin motivele de recurs nu se invocă, în concret, critici de nelegalitate în acest sens, fiind susţinută formal încălcarea dispoziţiilor legale enunţate mai sus care stabilesc sfera noţiunii de discriminare, fără însă a se arăta modul concret în care aceste norme ar fi fost încălcate.

În cererea de recurs, recurenta reclamantă a arătat că solicitarea sa referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate moştenit este refuzată mereu şi că, nici în prezent, nu a intrat în posesia bunurilor, ceea ce ar reprezenta o situaţie continuă de discriminare, recurenta invocând în acest sens cauza Vasilescu împotriva României. În cauza menţionată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, în acea speţă, plângerea reclamantei are drept obiect o situaţie de fapt continuă care subzistă în prezent fără însă a fi relevată o situaţie de discriminare.

În contextul expus, Înalta Curte constată că, sub aspectele arătate, stabilind situaţia de fapt, instanţa de apel a reţinut că împrejurările de fapt ale speţei nu relevă existenţa unei fapte de discriminare şi că procedura de soluţionare a cererii reclamantei este în desfăşurare.

În acelaşi sens, prima instanţă a constatat că, din actele depuse şi cele arătate de reclamantă, rezultă că dosarul având ca obiect cererea de reconstituire şi de acordare a despăgubirilor pentru imobile a fost format în baza Legii nr. 18/1991 şi se află în curs de soluţionare pe rolul Comisiei Locale de Fond Funciar Brusturi - judeţ Neamţ. De asemenea, prima instanţă a constatat că Legea nr. 18/1991, H.G. nr. 890/2005 şi Regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991 stabilesc competenţa de soluţionare a unei atare cereri în sarcina Subcomisiei de aplicare a legilor fondului funciar din cadrul Primăriei Comunei Brusture şi Comisiei Judeţene Neamţ de aplicare a legilor fondului funciar, art. 53 Legea nr. 18/1991 instituind şi controlul instanţei în procedura administrativă, contestaţiile împotriva deciziilor comisiilor urmând a fi soluţionate de judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul.

În această situaţie, prima instanţă a considerat că a solicita obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la reconstituirea dreptului de proprietate în privinţa unor imobile care au aparţinut autorului reclamantei este fără temei legal întrucât nicio lege nu reglementează în mod direct în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor să procedeze la reconstituirea dreptului de proprietate, legile indicate reglementând o procedură administrativă în sarcina comisiilor locale şi judeţene de fond funciar, pentru soluţionarea unor atare cereri.

Prin cererea de recurs, recurenta reclamantă a reiterat cererile formulate, însă nu a supus controlului instanţei de recurs vreo greşeală concretă care să fi fost săvârşită de instanţă în cadrul raţionamentului logico-juridic expus mai sus.

Critica recurentei reclamante în sensul că, deşi a respins ca neîntemeiată acţiunea, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind despăgubirile pentru tratamente inumane sau degradante nu poate fi reţinută, având în vedere cele arătate mai sus cu privire la cadrul procesual în rejudecare. Astfel, dispoziţia instanţei de apel din primul ciclu procesual a fost în sensul trimiterii spre rejudecare a capetelor de cerere având ca obiect obligarea Statului român să înceteze discriminarea şi să interzică discriminarea pe viitor în ceea ce priveşte reconstituirea drepturilor de proprietate de pe urma autorului B., în ceea ce o priveşte pe reclamantă, precum şi obligarea Statului român la reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantei cu privire la anumite imobile şi anume 41 ha teren, casă, moară care au aparţinut autorului acesteia. În consecinţă, rejudecarea priveşte numai aceste capete de cerere, nu şi celelalte solicitări din cererea introductivă sau din cea modificatoare.

Aceeaşi este concluzia cu privire la susţinerea recurentei reclamante prin care aceasta a invocat dispoziţia din decizia instanţei de apel prin care s-a arătat că, în rejudecare, urmau a fi avute în vedere şi celelalte critici invocate prin intermediul motivelor de apel, privind faptul că reclamanta ar fi fost supusă unor tratamente inumane sau degradante. Contrar susţinerii recurentei reclamante, criticile avute în vedere de instanţa de apel, care urmau a fi analizate, sunt cele circumscrise capetelor de cerere trimise spre rejudecare, nu şi cele vizând celelalte capete de cerere, cu privire la care nu s-a dispus reluarea judecăţii.

Susţinerea recurentei reclamante vizând durata procedurii nu poate fi reţinută în prezentul cadru procesual. Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a adăugat în apel motive noi, cum sunt cele legate de durata îndelungată a procesului de reconstituire a drepturilor sale şi a considerat că o atare suplimentare în calea de atac a motivării cererii de chemare în judecată, este contrară prevederilor restrictive ale art. 478 din C. proc. civ., care stabilesc limitele efectului devolutiv al apelului, la ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Instanţa de recurs observă, din actele şi lucrările dosarului, că acţiunea introductivă de instanţă nu a cuprins pretenţii decurgând din durata procedurilor, prin formularea unor astfel de pretenţii în apel fiind, într-adevăr, încălcate limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Astfel, având în vedere atât dispoziţiile art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi, precum şi aspectele expuse mai sus privind limitele în care are loc rejudecarea, statuarea menţionată a instanţei de apel este corectă.

Recurenta reclamantă a mai susţinut că instanţa a săvârşit un exces de putere deoarece nu s-a pronunţat asupra probelor hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, enumerate în cererea de apel, ceea ce, în opinia sa, echivalează cu o nemotivare şi atrage nulitatea deciziei.

Acest motiv de recurs, încadrabil în ipoteza de casare prevăzută de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. întrucât vizează încălcarea unei norme de procedură, nu poate fi, însă, primit.

Prin cererea de apel, apelanta reclamantă a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisurile care au fost administrate în faţa primei instanţe, cerând reaprecierea acestora.

Din cererea de apel reiese că reclamanta nu a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri noi, potrivit dispoziţiilor art. 470 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, nu se poate imputa instanţei de apel că nu s-a pronunţat asupra vreunei probe, enumerate în cererea de apel, atâta timp cât prin cererea de apel nu au fost propuse probe noi, ci s-a cerut doar reanalizarea probatoriului deja administrat în cauză.

De asemenea, nu este întemeiată critica recurentei reclamante în sensul că ar fi fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. deoarece instanţa de apel ar fi reprodus hotărârea primei instanţe, decizia recurată nefiind motivată.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Teza ilustrată de recurentă priveşte lipsa unei motivări proprii a instanţei de apel, critică nefondată.

În cauză, Înalta Curte constată că, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, instanţa de apel a înfăţişat într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra apelului reclamantei, prin prisma unei analize proprii.

Astfel, instanţa a arătat că, în judecarea apelului anterior, prin decizia civilă nr. 500A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a anulat prima sentinţă, instanţa de control judiciar a stabilit limitele rejudecării fondului la soluţionarea capătului de cerere privind reconstituirea dreptului de proprietate şi în legătură cu acesta, la verificarea existenţei unei discriminări prezente sau viitoare a reclamantei. Curtea de apel a constatat că, în virtutea respectării limitelor rejudecării prevăzute de art. 480 alin. (3) teza finală din C. proc. civ., prima instanţă în mod corect nu a procedat la o nouă analiză a discriminării, susţinere pe care apelanta-reclamantă o reia în cadrul căii de atac, despre soluţia diferită a instanţelor în privinţa obligaţiei de achitare a taxelor de timbru în cauzele aflate pe rolul Tribunalului Bucureşti, întrucât ceea ce a rămas în analiza rejudecării fondului, exclude acest aspect al presupusei discriminări trecute. În cadrul procesual astfel determinat, instanţa de apel a procedat la analiza criticilor apelantei reclamante, expunând argumentele pentru care acestea au fost considerate ca fiind neîntemeiate.

Recurenta reclamantă a criticat faptul că instanţa nu a luat act de recunoaşterea pretenţiilor sale de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, invocând în acest sens şi încălcarea principiului disponibilităţii.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că principiul disponibilităţii, consacrat de art. 9 şi art. 22 din C. proc. civ., constă, în esenţă, în posibilitatea părţilor de a determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenţiei supuse judecăţii, ci şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi cauzei, precum şi a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 436 din C. proc. civ. prevăd "(1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii. (2) Dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora."

Art. 348 din C. proc. civ. prevede "(1) Constituie mărturisire recunoaşterea de către una dintre părţi, din proprie iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţia sau, după caz, apărarea. (2) Mărturisirea este judiciară sau extrajudiciară."

În ceea ce priveşte poziţia procesuală a intimatului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Înalta Curte constată că acesta nu a formulat întâmpinare în cauză, deşi a fost citat cu această menţiune, fiindu-i comunicată cererea de apel a reclamantei, potrivit dovezii de înmânare de la fila x verso din dosarul Curţii de Apel Bucureşti nr. x/2016*. În consecinţă, poziţia sa procesuală nu relevă o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei, astfel cum impune art. 436 din C. proc. civ. pentru a fi posibilă pronunţarea unei hotărâri în măsura recunoaşterii.

Susţinerea părţii recurente privitoare la pretinsa recunoaştere a pretenţiilor de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost analizată de instanţa de apel, care a reţinut că, în contradicţie cu ceea ce susţine reclamanta, prin punctul de vedere exprimat în data de 19 mai 2016 de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu s-a apreciat că în speţă sunt întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, neexistând astfel o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei.

În înscrisul depus la dosar de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, acesta a arătat că, raportat la obiectul cauzei, analizând acţiunea reclamantei, nu a apreciat că în speţă sunt întrunite elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, în sensul reţinerii unui tratament diferenţiat aplicat unor situaţii comparabile sau identice, care să aibă la bază un criteriu de discriminare, tratament prin care să se vizeze încălcarea unui drept legal, fără o jusitificare rezonabilă şi obiectivă. De asemenea, s-a arătat expres că, în concluzie, Consiliul nu reţine evidenţierea în mod explicit a unui criteriu de discriminare în accepţiunea prevederilor O.G. nr. 137/2000, şi că aspectele semnalate ar putea constitui acte sau fapte de discriminare exclusiv în cazul în care reclamantul poate proba existenţa unui criteriu de discriminare în conformitate cu prevederile O.G. nr. 137/2000.

Instanţa de apel a interpretat acest mijloc de probă în sensul că nu poate fi asimilat unei mărturisiri, aspect care se deduce, în primul rând, din conţinutul acestuia, care nu exprimă o recunoaştere a pretenţiilor părţii, analiza celorlalte condiţii pe care trebuie să le îndeplinească mărturisirea fiind în acest context inutilă.

Înalta Curte mai relevă faptul că instanţa de control judiciar poate examina doar susţinerile ce reprezintă veritabile critici la adresa hotărârii pronunţate în apel, prin raportare la soluţia şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora în oricare dintre motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ., neputând proceda la reinterpretarea probelor administrate în cauză. Astfel, susţinerile recurentei reclamante privind situaţia de fapt relevată de probe sau de mărturisirile extrajudiciare şi judiciare ale intimatului pârât nu pot forma obiect de analiză a instanţei de recurs întrucât, din punctul de vedere al dreptului procesual civil, mărturisirea este un mijloc de probă, aprecierea sa fiind, în consecinţă, atributul instanţelor de fond.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 1757A din 10 decembrie 2020, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea apelantei-reclamante A. privind completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1790A/21.11.2019 pronunţată de aceeaşi instanţă, Înalta Curte constată că, deşi prin cererea de recurs recurenta reclamantă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., nemulţumirea sa vizează, în esenţă, împrejurarea că instanţa a omis să ia act de recunoaşterea pretenţiilor sale de către intimatul pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Fiind vizată aplicarea unei norme de procedură, partea reclamând omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cereri, în cadrul procesual reglementat de art. 444 din C. proc. civ., criticile recurentei reclamante se încadrează în motivul de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recursul urmând a fi examinat în aceste coordonate.

Prin decizia menţionată, instanţa a constatat că, prin cererea de completare, petenta solicită, în realitate, modificarea soluţiei pronunţate, în sensul de a se lua act de recunoaşterea pretenţiilor sale de către intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. De asemenea, instanţa a constatat că, din considerentele deciziei, rezultă că instanţa de apel a analizat şi o cerere a apelantei în legătură cu pretinsele recunoaşteri ale Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, iar nemulţumirea petentei cu privire la statuările instanţei nu fundamentează cererea de completare.

Într-adevăr, procedura instituită prin art. 444 din C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care instanţa a omis să soluţioneze un capăt de cerere şi nu poate avea ca efect modificarea hotărârii judecătoreşti pronunţate. Astfel cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel a pronunţat soluţia de respingere a căii de atac analizând în considerente susţinerea apelantei privind o pretinsă recunoaştere a pretenţiilor sale de către intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi considerând că, în cauză, o astfel de recunoaştere a pretenţiilor nu a avut loc.

În această situaţie, prin mijlocul procedural instituit de art. 444 din C. proc. civ. nu se poate solicita ca instanţa de apel să ia act de pretinsa recunoaştere a pretenţiilor, întrucât aceasta ar reprezenta o modificare a soluţiei deja pronunţate, în sensul că, totuşi, contrar considerentelor, în cauză a existat o recunoaştere a pretenţiilor reclamantei. O astfel de modificare a soluţiei nu este permisă de art. 444 din C. proc. civ., care nu este un mijloc procesual destinat schimbării hotărârii judecătoreşti.

În contextul expus, nu pot fi reţinute motivele de recurs invocate de recurenta reclamantă, prin care aceasta a susţinut că instanţa ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, că ar fi încălcat dreptul său la un proces echitabil, principiul disponibilităţii instituit de art. 9 din C. proc. civ., sau dispoziţiile art. 436 din acelaşi cod. Astfel cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel a procedat la analiza poziţiei procesuale a intimatului pârât şi a concluzionat că acesta nu a recunoscut pretenţiile reclamantei, situaţie care a determinat inaplicabilitatea dispoziţiilor de procedură care reglementează posibilitarea pronunţării unei decizii parţiale în măsura recunoaşterii pretenţiilor. În consecinţă, nu a existat o omisiune a instanţei de a se pronunţa asupra unei cereri, astfel încât, în aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 444 din C. proc. civ., a fost respinsă cererea de completare a hotărârii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1790A din 21 noiembrie 2019 şi a deciziei nr. 1757A din 10 decembrie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1790A din 21 noiembrie 2019 şi a deciziei nr. 1757A din 10 decembrie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 7 martie 2023.