Mandatory public expropriation of private land occupied by water utility infrastructure under Law 51/2006; administrative obligation to initiate transfer procedures without prior property owner request

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă la data de 28.02.2018, sub nr. x/2018, astfel cum a fost modificată, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului Municipiul Giurgiu, reprezentat de primar, la plata sumei de 12.500 RON reprezentând contravaloarea lipsei folosinţei terenului în suprafaţă de 11.818 mp proprietatea A. S.R.L., pe care pârâtul îl ocupă cu bazin de preluare ape fluviale, precum şi cu alte construcţii specializate, pentru perioada l februarie-1 martie 2018, obligarea pârâtului la plata acestei sume lunar şi în continuare, până la trecerea, cu plata contravalorii terenului, în proprietatea publică a unităţii administrativ-teritorial prin procedurile prevăzute de lege.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Giurgiu să efectueze, în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, procedurile prevăzute de lege în vederea trecerii cu plata contravalorii terenului în suprafaţă de 11818 mp în proprietatea publică a Municipiului Giurgiu, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 555, art. 621 şi art. 1345 C. civ., art. 5 din Legea nr. 71/2011, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, art. 1 din Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 5848 din 08/.10.2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

Prin sentinţa nr. 776/25.05.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea, astfel cum a fost modificată, ca nefondată.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 277A/22.02.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei menţionate, ca nefondat.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs reclamanta A. S.A., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:

- Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligaţia de a face constând în trecerea cu plată în proprietatea pârâtului Municipiul Giurgiu a imobilului în suprafaţă de 11.815 mp aferent construcţiilor edificate pe teren, conform procedurii prevăzute de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006.

Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a stabilit caracterul durabil, definitiv al construcţiilor de pe teren, plecând de la judecăţi anterioare şi de la raportul de expertiză existent la dosar, stabileşte natura gratuită a limitării dreptului de proprietate al recurentei, fiind vorba despre construcţii definitive, pentru ca apoi să revină şi să reţină contrariul a ceea ce rezultă din concluziile raportului de expertiză, în sensul că pe baza acestui raport, dar în lipsa unui capăt de cerere în constatarea caracterului definitiv, nu se poate stabili natura definitivă a construcţiilor.

Această contradicţie între considerente echivalează cu nemotivarea acestui capăt de cerere, deoarece nu se poate aprecia dacă motivul respingerii cererii este ocuparea cu titlu gratuit conferit de lege construcţiilor definitive sau din contră, imposibilitatea aprecierii asupra caracterului definitiv al construcţiei în lipsa unui capăt de cerere în constatare, care să oblige instanţa să tranşeze acest aspect.

Motivele contradictorii ale hotărârii privesc considerentul instanţei cu privire la calea unei acţiuni în constatarea caracterului definitiv al construcţiei; considerente similare sunt formulate de instanţa de apel şi cu privire la lipsa procedurii prealabile administrative privind obligaţia de a face în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006.

Recurenta a precizat că o acţiune în constatare nu poate privi decât un drept, nicidecum un fapt, aşa cum este caracterul definitiv al unei lucrări; o acţiune în constatarea unui fapt poate fi formulată doar în temeiul art. 359 C. proc. civ.. Or, în cauză, nu există un drept care să fie constatat de către instanţă pe calea unei asemenea acţiuni; caracterul definitiv al unei construcţii nu i se poate asocia un criteriu de legalitate, această apreciere a instanţei de apel vizând în mod exclusiv o situaţie de temeinicie, care contravine art. 35 C. proc. civ.

Instanţa de apel a respins cererea recurentei pe un considerent care vizează o situaţie de inadmisibilitate a cererii în constatare; procedând astfel, instanţa de apel a adus în sprijinul soluţiei pronunţate o motivare, pe de o parte contradictorie, deoarece anterior a stabilit caracterul definitiv al construcţiei fără a o condiţiona de formularea unei cereri în constatare, iar, pe de altă parte, o motivare străină de cauză, deoarece statuează asupra unei căi procesuale inadmisibile prin dispoziţie expresă a legii procesuale.

În opinia recurentei, lipsa procedurii prealabile este, de asemenea, un motiv străin de natura cauzei, în condiţiile în care categoria procedurilor prealabile este stabilită în mod limitativ de legea procesuală, respectiv în cazul procedurii succesorale, al ordonanţei de plată şi al acţiunii în evacuare, conform art. 1034 C. proc. civ., fără a se putea adăuga la lege.

Lipsa procedurii prealabile nu poate fi imputată recurentei nici în legătură cu procedurile prevăzute de lege pentru trecerea imobilelor ocupate de construcţii definitive, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006; conform principiilor generale ale legilor exproprierii pentru cauză de utilitate publică, o procedură administrativă prealabilă poate fi iniţiată doar de autoritatea publică care urmăreşte exproprierea, nu de partea expropriată, perspectivă în raport de care instanţa de apel a formulat un considerent greşit şi străin de natura cauzei pentru respingerea cererii recurentei, dat fiind faptul că instanţa a fost învestită nu cu judecarea unei cauze privind exproprierea, ci cu judecarea unei obligaţii de a face.

- Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea/interpretarea greşită a art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006.

Ipoteza acestui text de lege este tocmai existenţa unor construcţii definitive pe terenuri proprietate privată, prevăzându-se, în acelaşi timp, că transferul acestor construcţii urmează procedurile prevăzute de lege.

Astfel fiind, nu există niciun temei pentru care instanţa să respingă cererea recurentei de obligare a pârâtului de a iniţia procedurile prevăzute de lege, obligaţia respectivă de a face este prevăzută de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, întrucât o persoană juridică de drept privat nu ar avea calitatea de a iniţia asemenea proceduri administrative, care revine doar intimatului, în virtutea autorităţii sale administrative.

Contrar susţinerilor intimatului, folosinţa gratuită nu îl împiedică să iniţieze procedura de transfer prevăzută de art. 4 alin. (2), cât timp transferul vizează dreptul de proprietate, şi nu dreptul gratuit de folosinţă invocat.

- Hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 şi art. 621 alin. (3) C. civ.

Instanţa de apel, în mod greşit, nu a luat în considerare dreptul recurentei la despăgubiri născut sub legea actuală şi s-a raportat în mod singular la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, cu toate că, fiind vorba despre o limitare a dreptului de proprietate ce are loc sub imperiul noului C. civ., faţă de care s-au ridicat pretenţii după intrarea în vigoare a acestuia, norma aplicabilă acestora este cea în vigoare în prezent, reprezentată de art. 621 alin. (3) C. civ., cu referire la art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011.

III. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 01.11.2022, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la data de 28 februarie 2023, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs, decizia instanţei de apel a fost criticată sub aspectul menţinerii soluţiei primei instanţe de respingere a ambelor capete de cerere din acţiunea introductivă.

În ceea ce priveşte primul capăt de cerere, având ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii de folosinţă a terenului proprietatea reclamantei, se reţine că reclamanta pretinde indemnizaţia cuvenită proprietarului terenului aservit unei utilităţi, considerând că însăşi amplasarea acesteia pe fondul său îi creează un prejudiciu, iar nu despăgubiri pentru o pagubă cauzată de efectuarea unor lucrări în legătură cu utilitatea respectivă.

Critica formulată a vizat exclusiv aplicarea în timp a dispoziţiilor legale de drept material, respectiv aplicarea greşită a prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 şi ale art. 621 alin. (3) din noul C. civ.

Recurenta reclamantă a arătat, în esenţă, că, fiind vorba despre o limitare a dreptului de proprietate ce are loc sub imperiul noului C. civ., faţă de care proprietarul terenului a ridicat pretenţii după intrarea în vigoare a acestuia, norma aplicabilă respectivelor pretenţii este cea actuală, iar nu reglementarea sub imperiul căreia a început limitarea dreptului de proprietate asupra terenului.

În acest context, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat acest aspect şi a constatat că, faţă de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat de care beneficiază sentinţa civilă nr. 1954/25.04.2014 pronunţată de către Judecătoria Giurgiu în dosarul nr. x/2012, este lipsită de relevanţă în speţă eventuala incidenţă a efectelor viitoare ale unor fapte juridice săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., în aplicarea normei tranzitorii cuprinse în art. 5 alin. (2) din noul C. civ.

Din această perspectivă, instanţa de apel a constatat că instanţa anterioară a tranşat cu autoritate de lucru judecat chestiunea existenţei unei servituţi cu titlu gratuit în sarcina reclamantei A. S.A., în calitate de proprietar al terenului - acelaşi cu cel din prezenta cauză - şi în beneficiul pârâtului Municipiul Giurgiu, în condiţiile în care pretenţiile reclamantei aveau un obiect similar, respectiv contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pentru un alt interval de timp (2009-2012), însă o parte dintre acele pretenţii deduse judecăţii vizau o perioadă ulterioară intrării în vigoare a noului C. civ.

Faţă de raţionamentul logico-juridic pe care s-a fundamentat respingerea motivului de apel referitor la legea aplicabilă ratione temporis în prezenta cauză, combaterea acestuia prin formularea unei critici de nelegalitate care să învestească instanţa de recurs cu verificarea modului de aplicare a legii ar fi trebuit să conţină şi o critică a constatării instanţei de apel privind autoritatea de lucru judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească anterioară sub aspectul legii aplicabile în timp pretenţiilor formulate de aceeaşi reclamantă, cu un obiect similar celor deduse judecăţii în prezenta cauză, dar pentru un interval de timp diferit.

Or, după cum s-a arătat anterior, recurenta-reclamantă s-a limitat a critica formal modul de aplicare a legii de către instanţa de apel, fără vreo referire la argumentele concrete prin care a fost justificată respingerea motivului de apel pe acest aspect.

În acest context, se impune a se constata ca fiind lipsită de finalitate critica în discuţie, atât timp cât eventuala admitere a acesteia nu ar putea conduce la schimbarea raţionamentului juridic din decizia atacată şi, implicit, nici la casarea acestei decizii, în aplicarea art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aceeaşi concluzie se impune şi din perspectiva faptului că, prin susţinerile pe acest aspect, recurenta-reclamantă urmăreşte aplicarea dispoziţiilor art. 621 C. civ. referitoare la dreptul de trecere pentru utilităţi, potrivit cărora proprietarul obligat să permită trecerea prin fondul său a unor reţele edilitare are dreptul la plata unei despăgubiri juste.

În privinţa servituţilor legale reglementate prin noul C. civ., inclusiv a acestui drept de trecere, legea de punere în aplicare a C. civ. conţine, însă, o normă tranzitorie specială, în conformitate cu care "Dispoziţiile art. 602-625 din C. civ. nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia" (art. 59 din Legea nr. 71/2011).

În prezenţa normei speciale derogatorii, este înlăturată de la aplicare norma generală reprezentată de art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, la care s-a raportat recurenta pentru a susţine incidenţa noii reglementări în materia dreptului de trecere pentru utilităţi, chiar dacă situaţia juridică născută anterior subzistă după intrarea în vigoare a noului C. civ.

Nu în ultimul rând, se poate menţiona că art. 621 din noul C. civ., a cărui incidenţă este invocată de către reclamantă, nu ar putea fi aplicat în cauză, în prezenţa unei norme speciale, derogatorii de la dreptul comun.

Astfel, ambele instanţe de fond au reţinut, în mod necontestat, ocuparea terenului reclamantei cu construcţii de utilitate publică, respectiv un bazin de colectare a apelor pluviale, parte componentă a reţelei de alimentare cu apă şi canalizare a municipiului Giurgiu.

Reclamanta însăşi şi-a întemeiat o parte dintre pretenţiile deduse judecăţii (din cel de-al doilea capăt de cerere) pe dispoziţiile Legii serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, ce reprezintă legea-cadru în materie, iar pentru serviciul de alimentare cu apă şi de canalizare este aplicabilă Legea nr. 241/2006, lege specială, care trimite în mod expres la Legea nr. 51/2006 (art. 1 alin. (3).

Art. 27 din Legea nr. 241/2006 prevede următoarele:

"Dreptul de trecere pentru utilităţi asupra terenurilor afectate de lucrările de execuţie, reabilitare, întreţinere şi exploatare a sistemelor de alimentare cu apă şi de canalizare se exercită pe toată durata existenţei acestor sisteme, indiferent de titularii dreptului de proprietate, astfel: a) cu titlu gratuit, în cazul terenurilor aparţinând proprietăţii publice sau private a statului sau a unităţilor administrativ- teritoriale; b) cu justă despăgubire, în cazul terenurilor aparţinând unor persoane fizice sau juridice de drept privat afectate de execuţia noilor lucrări de investiţii."

Se constată, aşadar, că art. 27 din Legea nr. 241/2006 derogă de la dispoziţiile art. 621 C. civ. în privinţa dreptului de trecere pentru utilităţile reprezentate de sisteme de alimentare cu apă şi de canalizare, iar această normă din legea specială în materie prevede în mod expres justa despăgubire pentru persoanele fizice sau juridice de drept privat afectate de dreptul de trecere doar în cazul execuţiei de noi lucrări de investiţii.

A contrario din acest text de lege, exercitarea dreptului de către unitatea administrativ- teritorială nu dă naştere la un drept la despăgubire în patrimoniul titularului dreptului de proprietate asupra terenului aservit în cazul lucrărilor de investiţii preexistente (precum cea din speţă, amplasată în anul 1976, potrivit situaţiei de fapt reţinute).

Anterior acestei reglementări, O.G. nr. 32/2002 privind organizarea şi funcţionarea serviciilor publice de alimentare cu apă şi de canalizare prevedea doar că "Proprietarii instalaţiilor cu care se furnizează/prestează serviciile de apă şi de canalizare, precum şi operatorii care au primit delegarea serviciului se bucură de dreptul de servitute legală pentru toate aceste instalaţii" (art. 6 alin. (5) din ordonanţă).

În consecinţă, pentru toate considerentele ce preced, urmează a fi respinsă critica referitoare la menţinerea în apel a soluţiei de respingere a pretenţiilor având ca obiect obligarea pârâtului la plata contravalorii de folosinţă a terenului proprietatea reclamantei.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, motivele de recurs au vizat, pe de o parte, inserarea în decizia recurată a unor considerente contradictorii sau străine de natura cauzei, iar, pe de altă parte, aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006 (act normativ care, după cum s-a arătat deja în prezenta decizie, reprezintă legea-cadru în materia acestor servicii publice).

Se impune a se sublinia faptul că, prin susţinerile ce au fost încadrate din punct de vedere juridic de către recurenta-reclamantă în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se tinde, în realitate, tot la cenzurarea de către instanţa de control judiciar a modului de aplicare a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, atât timp cât considerentele pretins contradictorii sau străine de natura cauzei au în vedere condiţiile de aplicare a normei în discuţie.

Din această perspectivă, toate criticile formulate urmează a fi cercetate în contextul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În conformitate cu art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, "Dacă amplasarea şi realizarea componentelor sistemelor de utilităţi publice, respectiv dezvoltarea celor existente, impun ocuparea definitivă a unor terenuri sau dezafectarea unor clădiri, altele decât cele aparţinând domeniului public ori privat al unităţilor administrativ-teritoriale, acestea vor fi trecute în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale prin procedurile prevăzute de lege."

Pe acest temei, reclamanta A. S.A. a solicitat în prezenta cauză obligarea pârâtului Municipiul Giurgiu să efectueze procedurile prevăzute de lege în vederea trecerii terenului în suprafaţă de 11.818 mp în proprietatea publică a Municipiului Giurgiu, cu plata contravalorii terenului.

Întrucât construcţiile de utilitate publică aparţinând sistemului de alimentare cu apă şi canalizare a municipiului ocupă doar o parte din terenul reclamantei (prin sentinţa civilă nr. 1954/25.04.2014 pronunţată de către Judecătoria Giurgiu în dosarul nr. x/2012 s-a reţinut o suprafaţă de 9370,83 mp), diferenţa până la suprafaţa de 11.818 mp indicată în cererea de chemare în judecată este considerată de către reclamantă drept teren necesar exploatării şi întreţinerii componentelor sistemului de utilitate publică.

Înalta Curte reţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel s-a preocupat de verificarea condiţiilor de aplicare a normei, ajungând la concluzia că nu există o obligaţie ope legis în sarcina pârâtului de a efectua procedurile de trecere a terenului în proprietatea publică a unităţii administrativ- teritoriale, totodată, că era necesară învestirea instanţei cu o constatare a caracterului definitiv al ocupării terenului.

Interpretarea literală a textului de lege conduce în mod neechivoc la constatarea potrivit căreia terenurile ocupate definitiv de componente ale sistemelor de utilităţi publice (după cum şi eventuale clădiri dezafectate în scopul amplasării acestora, dar ipoteza nu interesează în speţă) trebuie să se afle în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale, natura bunului fiind suficientă, prin voinţa legiuitorului, pentru apartenenţa acestuia la domeniul public al unităţii administrativ- teritoriale.

Norma nu precizează dacă este vorba despre domeniul public judeţean ori despre cel al comunelor, oraşelor sau municipiilor, însă acesta poate fi identificat prin raportare la reglementarea referitoare la bunurile proprietate publică.

Astfel, potrivit Legii nr. 213/1998 (în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată - 28.02.2018), reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente aparţin domeniului public al comunelor, oraşelor sau municipiilor, conform art. 3 alin. (4) din lege şi pct. III din anexă. Nu mai puţin, însă, reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum şi staţiile de tratare cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora sunt considerate ca apartenente la domeniul public al judeţelor, conform art. 3 alin. (3) din lege şi pct. II din anexă.

Dispoziţii identice se regăsesc în art. 286 alin. (3) şi (4) din Codul administrativ (care a abrogat Legea nr. 213/1998) şi în anexele 3 şi 4 ale acestui act normativ.

Prin urmare, din moment ce terenurile ocupate definitiv de componente ale sistemelor de utilităţi publice trebuie să se regăsească în proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale, iar art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006 prevede imperativ că acestea vor fi trecute în domeniul public, instanţa de apel a considerat în mod greşit că acest text de lege nu impune în sarcina autorităţilor administraţiei publice obligaţia de demarare şi de parcurgere a unei proceduri legale prin care să se asigure intrarea bunului în domeniul public.

În acest context, fiind vorba despre o obligaţie legală, este greşită şi constatarea instanţei de apel potrivit căreia un refuz nejustificat de îndeplinire a acestei obligaţii ar putea fi reţinut doar dacă titularul dreptului de proprietate asupra terenului ar fi adresat autorităţii administrative o cerere în acest sens, respingându-se de plano cererea de chemare în judecată doar pentru acest motiv, cu atât mai mult cu cât, astfel cum s-a arătat în mod corect prin motivele de recurs, nu a fost indicată în decizia recurată o procedură prealabilă a cărei iniţiere să fie în sarcina proprietarului terenului. Legiuitorul a urmărit sancţionarea eventualei pasivităţi a autorităţii administrative în îndeplinirea unei obligaţii legale.

Pe de altă parte, însă, stabilirea de către instanţa de judecată învestită cu solicitarea de aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006 a conţinutului, întinderii obligaţiei de a face menţionate anterior şi, implicit, identificarea acesteia în sarcina persoanei chemate în judecată, se face prin raportare la "procedurile prevăzute de lege". Astfel, nu poate fi exclus ca pârâtul să nu fie implicat, potrivit legii, în vreuna dintre procedurile care să asigure dobândirea dreptului de proprietate publică în modalităţile prevăzute de art. 863 C. civ. ori, chiar dacă ar fi implicat, iniţierea şi/sau parcurgerea unei anumite proceduri să depindă de manifestarea de voinţă a unei autorităţi sau instituţii ori chiar de întrunirea acordului de voinţă al pârâtului şi al proprietarului terenului.

Altfel spus, obligaţiei generale desprinse din art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006 trebuie să îi corespundă o obligaţie concretă în sarcina pârâtului în raport de modalităţile legale de dobândire a dreptului de proprietate publică, susceptibilă de aducere la îndeplinire cu concursul instanţei de judecată.

Întrucât sarcina probării existenţei unei asemenea obligaţii în persoana celui chemat în judecată revine reclamantului, este necesar a se clarifica dacă acesta din urmă urmăreşte derularea unei anumite proceduri dintre cele prevăzute de lege (prin motivele de recurs, s-a făcut referire la procedura exproprierii), chiar instanţa de apel având îndatorirea de a lămuri dacă este vorba, eventual, despre pretenţii implicite în sensul art. 478 alin. (4) C. proc. civ., care presupun corecta lămurire a limitelor judecăţii în prima instanţă ori despre cereri noi în apel (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 28/2015 a Înaltei Curţi - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. Partea I nr. 772 din 16/10/2015, în special pct. 54 şi 55).

Or, în absenţa unei astfel de clarificări, considerentele din decizia recurată referitoare la nedovedirea de către reclamantă a unui refuz nejustificat din partea pârâtului de efectuare a transferului dreptului de proprietate nu relevă situaţia de fapt pe care o presupune o corectă aplicare a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006.

În ceea ce priveşte constatarea caracterului definitiv al ocupării terenului cu componente ale sistemelor de utilităţi publice, instanţa de apel a apreciat în mod eronat că era necesară formularea unui capăt distinct de cerere cu acest obiect, din moment ce o asemenea constatare relevă chiar premisa de aplicare a textului de lege în discuţie, reprezentând o chestiune prejudicială asupra căreia se pronunţă chiar instanţa în analiza întrunirii cerinţelor de aplicare a normei. În acelaşi timp, după cum s-a arătat în mod corect de către recurentă, o cerere în constatare adresată instanţei de judecată poate avea ca obiect existenţa ori inexistenţa unui drept, pe temeiul art. 35 C. proc. civ., iar nu a unei situaţii de fapt.

Cât priveşte apărarea din întâmpinare la care recurenta-reclamantă face referire, vizând incompatibilitatea dreptului de folosinţă gratuită pe care intimata-pârâtă l-ar avea asupra terenului proprietatea reclamantei cu o procedură de transfer al dreptului de proprietate, pe temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006, nu vor fi expuse considerente pe acest aspect în prezenta decizie, în condiţiile în care nici instanţa de apel nu a făcut vreo apreciere din această perspectivă în analiza motivelor de apel asupra celui de-al doilea capăt de cerere, ci a reţinut caracterul gratuit al unei servituţi, în virtutea autorităţii de lucru judecat de care beneficiază o hotărâre anterioară, pentru a respinge pretenţiile pecuniare ce au format obiectul primului capăt de cerere.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a făcut o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 51/2006 şi nu a stabilit situaţia de fapt adecvată pe care această aplicare o presupune, motiv pentru care va admite recursul, iar pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 277A din data de 22 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2023.