Substantive legal basis for cohabitation-based property claims and statute of limitations qualification

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 03.07.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta B., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că imobilul situat în Constanţa, str. x, jud. Constanţa, format din teren şi construcţie, a fost dobândit de reclamant împreună cu pârâta în timpul concubinajului părţilor. Reclamantul a mai solicitat să se constate că are o contribuţie de 100% la dobândirea acestui imobil şi să se dispună ieşirea din indiviziune şi atribuirea imobilului teren şi construcţie mai sus menţionat către reclamant. Totodată, a solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 24 iulie 2017 reclamantul a formulat o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 601.488,00 RON reprezentând dreptul său de creanţă asupra imobilului situat în Constanta, str. x (format din teren şi construcţie), precum si asupra bunurilor mobile aflate în proprietatea pârâtei, drept de creanţă care exprimă contribuţia pe care a avut-o la dobândirea acestor bunuri şi instituirea unui drept de retenţie asupra imobilului situat în Constanta, str. x (format din teren şi construcţie), până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată. Contravaloarea imobilelor a fost estimată de reclamant la 493.488 RON, iar cea a bunurilor mobile, autoturisme, la 108.000 RON.

Odată cu întâmpinarea la cererea reconvenţională reclamantul a precizat din nou acţiunea, arătând că deşi deţine o cotă exclusivă din bunul imobil, nu mai locuieşte acolo din data de 30.08.2017, astfel că renunţă la capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenţie în favoarea sa.

Pârâta B. a formulat cerere reconvenţională, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului A. la plata sumei de 6100 euro, reprezentând rest din împrumutul pe care i 1-a acordat la începutul lunii februarie 2015, pentru achiziţionarea unui teren, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 21.09.2017 Judecătoria Constanţa a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea către Judecătoria Tulcea, urmare admiterii cererii de strămutare formulată de petenta B. prin sentinţa civilă nr. 25/C/15.09.2017 a Curţii de Apel Constanţa.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 27.09.2017.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1499/20 iunie 2018 Judecătoria Tulcea a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea, care, prin încheierea de şedinţă din 4 decembrie 2019 a luat act de majorarea cuantumului acţiunii la valoarea de 1.308.730 RON.

Prin încheierea de şedinţă din 15 ianuarie 2020 - fila x ds. Tribunal Tulcea, instanţa ia act că reclamantul solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1.416.730 RON.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 439/2020 din 26.06.2020, pronunţată de Tribunalul Tulcea, s-au respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi prescripţiei dreptului la acţiune, ca nefondate.

A fost admisă acţiunea formulată de reclamantul-pârât A. în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. şi a fost obligată pârâta-reclamantă B. să plătească reclamantului-pârât A. suma de 1.416.730 RON reprezentând contravaloare drept de creanţă.

S-a constatat că reclamantul-pârât a renunţat la capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenţie.

Cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B. în contradictoriu cu reclamantul-pârât A. a fost respinsă ca nefondată.

Pârâta-reclamantă a fost obligată să plătească în favoarea reclamantului-pârât şi suma de 25.396,88 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 58A/13.04.2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta pârâtă reconvenientă B. în contradictoriu cu intimatul reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 439/2020 din 26.06.2020 şi a încheierii de şedinţă din 13.05.2019 pronunţate de Tribunalul Tulcea şi a fost respinsă ca nefondată cererea accesorie formulată de intimatul reclamant cu privire la plata cheltuielilor de judecată din apel.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Galaţi a declarat recurs pârâta-reclamantă B., criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-au formulat, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de apel în mod greşit a analizat precizarea temeiului de drept a intimatului-reclamant, respectiv dispoziţiile art. 1165 C. civ. referitoare la faptul că "sunt întrunite condiţiile juridice şi materiale pentru formularea acţiunii în restituire." Instanţa de apel a interpretat în mod greşit normele de drept material, prin omisiunea de a se pronunţa şi de a se raporta la precizarea îmbogăţirii fără justă cauză ca temei de drept al cererii (precizare depusă de intimatul reclamant la data de 15.01.2020);

- pentru a fi în faţa unei obligaţii, este necesar să existe o legătură de drept, altfel spus, norma generatoare a obligaţiei trebuie sa fie prevăzută de legea civilă, or, după cum lesne se poate observa, concubinajul nu poate fi decât o stare de fapt care nu naşte drepturi şi obligaţii;

- era imperios necesar ca intimatul-reclamant să facă dovada existenţei unei plăţi către recurentă, ca să poată fi materializată îmbogăţirea şi totodată din faptul juridic al concubinajului derivă caracterul subsidiar al îmbogăţirii fără justă cauză, situaţie neanalizată de instanţa de apel;

- arată că instanţa în mod nelegal a pronunţat decizia recurată fără a avea în vedere temeiul de drept indicat de intimatul reclamant, în speţă îmbogăţirea fără justă cauză, sau în mod deliberat a fost ignorat;

- în mod nelegal Curtea a respins susţinerea recurentei în sensul că ar fi intervenit prescripţia dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte creanţa solicitată de intimatul reclamant;

- motivarea Curţii este o interpretare care nu are suport logico-juridic (interpretând în sensul că ar fi intervenit întreruperea cursului prescripţiei pe durata concubinajului) aplicând prin analogie, în mod greşit normele de drept material, în speţă dispoziţiile art. 2532 şi art. 2537 pct. 1 şi pct. 2 C. civ.

- instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică, care cuprinde motive contradictorii;

- susţine astfel că s-a reţinut că reclamantul ar fi achitat contravaloarea terenului pe care a fost edificat imobilul, cu motivarea că "menţionarea în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare autentificat a faptului că preţul a fost plătit anterior autentificării contractului, nu face altceva decât să se coroboreze cu declaraţia martorei C. care atestă că preţul a fost plătit numerar de reclamantul A.. De altfel, în combaterea acestui aspect pârâta a avut posibilitatea de a face dovada plăţii, ca fapt material, al remiterii sumei de bani, prin orice mijloc de probă, ca şi reclamantul. Art. 270 alin. (1) C. proc. civ. nu este aplicabil speţei pentru că notarul, cel care a autentificat înscrisul, nu a constatat personal faptul plăţii, ci doar a consemnat declaraţia vânzătoarei, că a primit preţul înainte de autentificarea actului. Atât timp cât contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu pârâta B., în mod evident vânzătoarea a considerat că plata a fost făcută de această cumpărătoare, chiar daca suma de bani o primise în numele cumpărătoarei de la concubinul acesteia".

- astfel, Curtea îndepărtează forţa probantă a contractului de vânzare autentic şi a faptului că a demonstrat că mama recurentei a lichidat o serie de depozite pentru achiziţionarea terenului preferând astfel să dea eficienţă declaraţiei unui martor care în mod evident a denaturat declaraţia având în vedere faptul că aceasta era secretara intimatului-reclamant;

Curtea îndepărtează în mod nelegal probatoriul efectuat de recurentă, prin care a dovedit contribuţia exclusivă la edificarea casei, respectiv declaraţii de martori şi facturile achitate de aceasta;

- referitor la concluzia instanţei de apel în sensul existenţei relaţiei de concubinaj şi la nivelul anului 2016, arată că aceasta este contradictorie şi motivată doar de o presupunere;

- din extrasele de cont avute în vedere de Curte, rezultă că intimatul reclamant a încasat în anul 2014 o serie de sume de bani de la martorul D., dar aceste sume au fost plătite de reclamant către Primăria Oraşului Năvodari (în aceeaşi zi şi în aceeaşi valoare), iar nu investite în imobilul recurentei.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 29.06.2022 intimatul A. a depus întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, arătând că motivele de nelegalitate se circumscriu art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 octombrie 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-reclamant-pârât A..

A admis în principiu recursul declarat de pârâta-reclamantă B. împotriva deciziei nr. 58A din 13 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

A fixat termen de judecată la data de 14 februarie 2023, ora 9:30, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Relevant în vederea soluţionării recursului, se reţine din faptele statuate de instanţele de fond că părţile au avut calitatea de concubini începând cu anul 2011 până aproximativ în anul 2015 şi că pe numele pârâtei este înscris dreptul de proprietate cu privire la un imobil, construcţie şi teren, acesta din urmă fiind dobândit şi construcţia edificată pe timpul convieţuirii părţilor. De asemenea, în perioada de referinţă pârâta a dobândit dreptul de proprietate şi cu privire la două autoturisme.

Reclamantul a învestit prima instanţă cu o acţiune prin care, în urma modificărilor succesive, a cerut obligarea pârâtei la plata sumei de 1.416.730 RON din care 1.308.730 RON reprezintă dreptul său de creanţa asupra imobilului format din teren şi construcţie şi 108.000 RON reprezintă contravaloarea celor două autoturisme, drept de creanţă care exprimă contribuţia (integrală, a susţinut) pe care el a avut-o la dobândirea acestor bunuri.

Temeiul de drept substanţial invocat pentru cererea principală a fost reprezentat de prevederile art. 1164 şi art. 1165 teza finală C. civ., iar în subsidiar reclamantul s-a referit la prevederile art. 1345 C. civ. referitor la îmbogăţirea fără justă cauză .

Prima instanţă, dispunând asupra cererii principale, cu privire la care a respins excepţiile privind inadmisibilitatea şi prescripţia dreptului material la acţiune, a obligat-o pe pârâta-reclamantă să plătească în favoarea reclamantului-pârât suma de 1.416.730 RON reprezentând contravaloare drept de creanţă.

Tribunalul a reţinut, cu privire la temeiul juridic al acţiunii reclamantului, că acesta este reprezentat în principal de prevederile art. 1165 C. civ., conform căruia:

"Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii."

Drept izvor al obligaţiilor părţilor din prezenta cauză la care fac referire dispoziţiile legale anterior evocate reclamantul-pârât a invocat starea de concubinaj, fapt juridic de care doctrina şi jurisprudenţa leagă naşterea unor consecinţe juridice.

Observând absenţa în dreptul substanţial a unei reglementări a efectelor de natură patrimonială ale concubinajului, precum şi că regulile specifice comunităţii de bunuri a soţilor nu sunt aplicabile, instanţa a apreciat în acelaşi timp că "Instanţa însă poate constata pe bază de probatorii existenţa unor convenţii, exprese sau tacite între părţi, în sensul că bunurile s-au dobândit pentru a fi proprietatea comună a acestora în raport de contribuţia fiecăruia, indiferent pe numele căreia dintre ele au fost achiziţionate, fiind îndreptăţite să facă dovada dobândirii bunurilor prin contribuţie materială proprie, potrivit dispoziţiilor dreptului comun."

Faţă de aceste împrejurări şi examinând probele administrate, Tribunalul a conchis că bunurile dobândite de pârâtă în timpul concubinajului au fost achiziţionate cu contribuţia materială exclusivă a reclamantului, motiv pentru care a obligat-o pe pârâtă să restituie contravaloarea acestora, mai sus evocată.

Dezlegând motivele de apel formulate de pârâtă, Curtea de apel a reţinut, cu privire la fundamentul juridic al acţiunii reclamantului:

"Curtea reţine că concubinajul este o uniune de fapt, cu caracter de stabilitate, care nu este reglementată juridic. C. civ. nu cuprinde nicio menţiune expresă cu privire la concubinaj.

În practică există însă situaţii în care, ca în cazul de faţă, se impune analiza efectelor juridice pe care o astfel de stare cum este concubinajul o are în privinţa dreptului de proprietate sau altor drepturi în legătură cu bunurile dobândite în timpul concubinajului.

Date fiind dispoziţiile art. 557 C. civ. care reglementează modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate privată, modalităţi printre care sunt enumerate legea, uzucapiunea, moştenirea, accesiunea, ocupaţiunea, tradiţiunea şi hotărârea judecătorească dar şi convenţia, Curtea apreciază că în cazul concubinajului nu se poate vorbi de o convenţie în sensul achiziţiei de bunuri în coproprietate (ci de o convenţie în sensul de a trăi şi gospodări împreună). Astfel, în contextul în care bunul imobil, deşi dobândit în timpul concubinajului, este achiziţionat doar pe numele unuia dintre concubini, prin prisma art. 565 C. civ. care reglementează proba dreptului de proprietate asupra imobilelor, înseamnă că titular al dreptului de proprietate este numai concubinul pe numele căruia a fost achiziţionat bunul respectiv.

Cu toate acestea, celălalt concubin poate invoca existenţa unui drept de creanţă, rezultat din contribuţia pe care a avut-o din punct de vedere financiar, la achiziţia bunului pe numele celuilalt concubin.

Nici dreptul de creanţă nu cunoaşte o definiţie directă în C. civ., însă este recunoscut implicit prin mai multe referiri alte codului la noţiunea de creanţă.

În doctrină dreptul de creanţă este recunoscut ca parte a patrimoniului unei persoane, fiind acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii de către stat.

Din interpretarea art. 1164 C. civ., care defineşte conţinutul raportului obligaţional reiese că obligaţia este pentru debitor o datorie iar pentru creditor un drept de creanţă, adică o legătură de drept între debitor şi creditor.

Art. 1165 C. civ. prevede că obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.

În interpretarea art. 1165 C. civ., trebuie avut în vedere că prin izvor de obligaţii se înţelege acel fapt juridic care dă naştere unui raport obligaţional, aşadar generează un drept de creanţă şi datoria corelativă. Noţiunea de fapt juridic trebuie avută în vedere în sensul ei cel mai larg, aici intrând inclusiv concubinajul, fapt de care legea (tot în înţelesul ei larg - respectiv art. 1164 C. civ.) leagă naşterea unei obligaţii.

Faţă de cele arătat mai sus, Curtea constată că deşi reală susţinerea apelantei că concubinajul nu este prevăzut de lege, nu se poate nega existenţa acestuia ca stare de fapt şi implicit ca fapt juridic în sens larg, care poate da naştere unor obligaţii."

În esenţă, contrar susţinerilor apelantei pârâte, Curtea de apel a considerat că temeiul de drept substanţial al solicitării reclamantului de a-i fi restituite toate sumele cheltuite cu bunurile dobândite de pârâtă în timpul convieţuirii cu reclamantul este reprezentat de art. 1165 C. civ.

Acest text este norma generală care defineşte şi enumeră izvoarele obligaţiilor - iar dreptul dedus judecăţii este, indiscutabil, un drept de creanţă corelativ obligaţiei puse în sarcina apelantei pârâte.

Or, faţă de contestarea de către apelanta pârâtă a determinării corecte a fundamentului substanţial al acţiunii reclamantului, analizând incidenţa în cauză a art. 1165 C. civ., Curtea de apel a conchis că în cauză, dintre izvoarele obligaţiilor enumerate de text, se impune a identifica în cauză faptul concubinajului, ca fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii.

Totuşi, în paragraful următor, Curtea de apel consemnează că instituţia concubinajului, deşi nereglementată în dreptul pozitiv, poate da naştere unei obligaţii.

Or, dacă starea de concubinaj este un fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii, aşa cum s-a reţinut în aplicarea la speţă a dispoziţiilor art. 1165 C. civ., atunci instanţa de apel era ţinută a arăta care este legătura legală ce dă naştere obligaţiei de restituire, aceasta fiind o condiţie impusă de norma în discuţie.

Indicarea prevederilor art. 1164 C. civ. în acest context nu este însă lămuritoare, deoarece acest text cuprinde definiţia obligaţiei - ca legătură de drept între creditor şi debitor - şi nu răspunde întrebării dacă faptul concubinajului poate da naştere potrivit legii unei obligaţii, respectiv unui drept corelativ de creanţă.

Fireşte că, aşa cum arată corect recurenta-pârâtă, primul chemat a indica în mod complet şi lămuritor care este temeiul de drept al pretenţiei sale este reclamantul, potrivit art. 194 lit. d) teza a doua C. proc. civ. nu mai puţin adevărat este însă că instanţa este ţinută de dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. în a (re)stabili corect calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, atunci când ea este necesară, cum era cazul în speţă, unde pârâta a contestat această calificare.

În acelaşi timp, afirmaţia că teza incidentă speţei este aceea a unui fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii nu este corelată cu cea care îi succede, respectiv că starea de fapt în discuţie poate da naştere unei obligaţii, cele două statuări apărând drept contradictorii.

Aceste chestiuni relevă instanţei de recurs existenţa în considerentele deciziei recurate a două inadvertenţe, prima - absenţa determinării corecte a normei legale ce leagă concubinajul de naşterea unei obligaţii de restituire a sumelor achitate de unul dintre concubini pentru dobândirea bunurilor proprietatea celuilalt - urmând a atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, în condiţiile art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care trasează limitele judecăţii în apel şi le leagă de criticile de nelegalitate şi netemeinicie pe care apelantul le formulează în termenul legal, instanţa de apel era ţinută ca, la devoluţiunea pe fond a cauzei, să răspundă adecvat şi lămuritor chestiunilor esenţiale şi hotărâtoare pe care cererea de apel le cuprindea.

Din această perspectivă, omisiunea mai sus evocată a statuării depline şi corecte cu privire la temeiul de drept al acţiunii conduce, având în vedere şi art. 9 C. proc. civ., la incidenţa cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nulitatea virtuală ce rezultă din nesocotirea normelor de procedură arătate mai sus operând în prezenţa vătămării suferite de recurentă, care a căzut în pretenţii fără a putea formula apărări adecvate cu privire la existenţa sau absenţa dreptului de creanţă pretins de reclamantul intimat, al cărui izvor nu a fost determinat.

Nu este lipsit de relevanţă în această privinţă faptul că recurenta pârâtă a contestat prin cererea de apel - şi corespunzător şi prin cererea de recurs - soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Or, regimul juridic al curgerii prescripţiei putea fi corect determinat numai după ce se stabilea fundamentul substanţial al acţiunii, având în vedere că legea leagă şi termenul de prescripţie, dar mai ales începutul său de natura dreptului la acţiune exercitat, momentul relevant fiind diferit în funcţie de acest element.

Cea de-a doua inadvertenţă din cuprinsul considerentelor - contradicţia dintre afirmaţia că dreptul de creanţă se naşte dintr-un fapt de care legea leagă naşterea sa şi respectiv afirmaţia că starea de concubinaj poate da naştere unui drept de creanţă, corelată cu neindicarea normei legale ce naşte o atare legătură - atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în teza motivelor contradictorii.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va fi ţinută, alături de îndeplinirea obligaţiei mai sus arătate referitoare la calificarea acţiunii, de raportarea temeiului de drept la situaţia de fapt astfel cum rezultă din probatoriile administrate, pentru a ajunge la aflarea adevărului în privinţa raportului juridic concret dintre părţile procesului, respectiv la existenţa sau inexistenţa vreunei intenţii cu valoare juridică a acestora.

În acest context, se observă că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel s-au preocupat exhaustiv de determinarea modului în care reclamantul a contribuit la dobândirea bunului imobil (achiziţionarea terenului, respectiv edificarea construcţiei), iar în privinţa raportului dintre părţi, s-a reţinut:

"Ceea ce este relevant este faptul că părţile au achiziţionat imobilul şi au construit locuinţa cu intenţia de a trăi şi gospodări împreună, adică a le folosi împreună şi au şi procedat la aceasta (cu mici intermitenţe nerelevante) până la încetarea relaţiei de concubinaj şi încheierea ei inclusiv public."

Această concluzie va trebui coroborată cu temeiul de drept al acţiunii, cu observarea motivelor invocate de reclamant (aşa cum a arătat şi recurenta-pârâtă, acesta a invocat art. 1165 C. civ. şi în subsidiar regulile îmbogăţirii fără justă cauză), pentru ca soluţionarea cauzei să se facă cu respectarea limitelor învestirii şi a adevărului judiciar.

În privinţa motivului de recurs ce priveşte greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei, acesta este considerat fondat exclusiv din perspectiva arătată în precedent, respectiv aceea că determinarea momentului de început al termenului de prescripţie presupune în prealabil calificarea corectă a raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, dacă succesiv (re)calificării se va dovedi necesară reevaluarea modului de curgere a prescripţiei, fiind incidente reguli speciale, instanţa de apel va proceda în consecinţă.

Susţinerea recurentei în sensul greşitei aplicări prin analogie a prevederilor privind suspendarea termenului de prescripţie între soţi, şi anume art. 2532 pct. 1 C. civ., nu este fondată.

Rezultă din decizia recurată că instanţa de apel a apreciat că momentul cunoaşterii naşterii dreptului material la acţiune a fost identic cu cel al realizării plăţilor, dar pe perioada convieţuirii părţilor acest termen a fost întrerupt prin recunoaştere, acest efect fiind atribuit faptului reclamantului de a folosi împreună cu pârâta bunurile achiziţionate cu contribuţia primului.

Pe de-o parte prevederile art. 2523 C. civ. reglementează instituţia suspendării termenului de prescripţie, iar exprimarea instanţei de apel este lipsită de echivoc - s-a reţinut un caz de întrerupere a termenului - deci nu s-au aplicat prevederile privind suspendarea prescripţiei între soţi.

Pe de altă parte, revenea instanţei de apel sarcina de a verifica faptele şi de a interpreta probele, astfel încât calificarea ca act de recunoaştere întreruptiv de prescripţie a faptului convieţuirii scapă controlului judiciar al instanţei de recurs.

Prin urmare, nefondat se impută, sub cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greşita aplicare a art. 1523 C. civ., prin analogie.

Este nefondat motivul de recurs ce valorifică prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în teza motivării contradictorii.

În realitate, fragmentele evocate din considerentele deciziei recurate nu se contrazic între ele, ci reprezintă părţi ale raţionamentului logic construit de instanţa de apel pe baza probelor administrate, a căror interpretare şi evaluare era ţinută a o realiza.

Din această perspectivă nu se identifică un raţionament ilogic sau absurd, cum susţine recurenta, în statuările instanţei de apel în sensul că faptul achitării preţului pentru cumpărarea terenului la un moment anterior autentificării actului rezultă din declaraţia unuia dintre martori şi din înscrisurile care atestă înstrăinarea în prealabil de către reclamant a altor bunuri imobile - ce ar fi justificat existenţa mijloacelor materiale necesare pentru plata preţului.

De asemenea, nu se găseşte nicio contradicţie în fragmentul evocat de recurentă, în cuprinsul căruia instanţa de apel verifică valoarea probatorie a declaraţiei părţilor contractului de vânzare privind plata preţului inserată în cuprinsul actului autentificat - în sensul că notarul nu a verificat el însuşi operaţiunea materială a plăţii, ci a consemnat doar declaraţiile părţilor, astfel că menţiunea nu se bucură de forţa probantă a actului autentic, pentru că nu au făcut obiectul constatărilor personale ale notarului decât aceste declaraţii, nu şi remiterea sumei.

În realitate, dezvoltarea motivului de recurs relevă nemulţumirea recurentei faţă de rezultatul evaluării probelor, apreciindu-se că anumite statuări ale instanţei de apel nu au suport probator sau că anumite fapte pretinse recurenta-pârâtă nu au fost reţinute, deşi în opinia sa ele rezultau din dovezile administrate.

Or, în condiţiile în care se remarcă existenţa în decizia recurată a referirilor constante şi argumentate la probatoriul pe care se întemeiază fiecare statuare în fapt, deci hotărârea este motivată cu prisosinţă sub aceste aspecte, instanţa de recurs nu are deschisă calea cenzurării acestor raţionamente, rezervate exclusiv instanţelor de fond.

În acelaşi registru se înscriu şi susţinerile privind caracterul contradictoriu al argumentelor instanţei de apel referitoare la valoarea imobilului şi la concluziile raportului de expertiză, motivul tinzând tot la reevaluarea probatoriului, fără a se putea identifica în criticile formulate un motiv de nelegalitate.

De aceea, motivul de recurs al motivării contradictorii nu este fondat.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia recurată, urmând a trimite cauza spre rejudecare la Curtea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă-reclamantă B. împotriva deciziei nr. 58A din 13 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant-pârât A..

Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2023.